Un lucru e sigur: nu criticile l-au dat de-a-berbeleacul pe Marian Munteanu. Spurcările i-au creat notorietate, fie ea şi negativă. L-au transformat în personaj, nimic mai mult. Soarta urma a-i fi pecetluită de milioanele de alegători.
Cineva s-a speriat de el. Cine?
În primul rând s-a speriat unul – sau unii – dotat cu forţele potrivite pentru a scutura arborele în care se cocoţase. În niciun caz adversarii. Ar fi fost împotriva firii. De ce ar mai fi alegeri?
De Marian Munteanu s-a speriat cineva din propria tabără. Sau de deasupra ei. Cineva care s-a speriat tocmai de posibila victorie a lui Marian Munteanu. Când a reieşit, ca uleiul la suprafaţa apei chioare, că purta deasupra capului (chiar dacă o disimula infantil, făţarnic), crucea credinţei în ortodoxie şi primatul patriei, într-o orânduire moşită de supuşii sloganului „decât jugul rusesc, mai bine jugul americano-german”, între capii liberali, cu aura lor nevinovată, de diletanţi, şi regimul pe care l-au instaurat cu găunoşenia la vedere, s-a lăţit o ignoranţă tandră.
De când lăcomia l-a desprins pe om de animalitate, lupta pentru putere a deschis uşa spre descoperiri pe care pacea le-ar fi ţinut ascunse pe vecie. Omul s-a vârât în viscerele pământului şi zboară în cosmos pentru a găsi puterile care să-l facă stăpân, cu drept de monopol, peste toţi şi toate. Marian Munteanu, odată ajuns la putere, ar fi simţit că, la rândul său, poate stăpâni lumea şi nu ar fi renunţat la ortodoxie şi primatul patriei, dacă acestea l-ar fi urcat şi mai sus pe scara lumii astfel rânduite, chiar împotriva celor care l-au scăpat în alegeri.
