Axa lumii (32)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Acum, dacă mă gândesc înapoi, momentul Raab a fost apogeul domniei împăratului Heinrich al III-lea, chiar dacă fapta sa cea mai de răsunet a venit mai târziu, când a depus în acelaşi timp trei papi¹. După bătălia sângeroasă de la Raab, Heinrich va încerca, în mod disperat, să-şi impună hotărârea. Fără argumente. Doar pentru că era hotărârea lui. Aşa proceda atât în faptele mărunte, cât şi în politica mare a lumii. Poate sunt nedrept acum: pe tânărul şi severul bărbat l-am admirat pe vremea aceea din tot sufletul până la capăt, tocmai datorită voinţei sale nestrămutate. Şi, poate, faptul că unul dintre primii care au îndrăznit să-i arate nesupunere a fost tocmai ducele Lotringiei, Gotfried, primul soţ al Mathildei, mă face azi să-l văd cu alţi ochi. Cum nici Balduin al Flandrei n-a putut fi pus cu [botul pe labe], iar eu l-am cunoscut bine şi pe acela şi l-am simpatizat, mai târziu, în mod deosebit şi, aşa, judecata mea de azi este diferită de cea din tinereţe. Pe de altă parte, Heinrich, [cel atât de cumplit de orgolios] îmi aducea argumente împotriva [dezagreabilului] meu tată, care pretindea că doar umilinţa singură este capabilă să-l ferească pe bărbat şi pe familia acestuia de marile necazuri. Drept urmare, tatăl meu…” [urmează o omisiune lungă în text şi scribul continuă să copieze şi să traducă într-un limbaj cât de cât inteligibil pentru contemporanii săi de la primele cuvinte care apar după lacună]. …„probabil, deşi se considera în Italia că apusenii şi, mai ales, nordicii nu erau decât nişte barbari de curând creştinaţi. Dar amintirea groaznicei procesiuni a tinerilor şi frumoşilor bărbaţi bulgari orbiţi de Vasile, precum şi numeroasele crime şi schingiuiri pentru succesiune în Bizanţ nu arată un grad deosebit de omenie în societăţile cu civilizaţie veche. [Şi au trebuit ca „noii creştini” să abroge abuzurile animalice şi printre popoarele lor. Heinrich al III-lea, autocrat până la fanatism, a sprijinit reforma de la Cluny, a creat şcoli pe lângă mănăstiri şi s-a înconjurat, ca şi analfabetul „David”, Carol cel Mare, – cu care dorea atât de mult să fie comparat – de cei mai importanţi oameni de ştiinţă şi de artă pe care i-a putut aduce la curtea sa. Spre deosebire de austeritatea lui – şi austeritatea a reuşit, de cele mai multe ori, să înfrângă excesele – ungurii au preluat, modelul dictatorial oriental, chiar dacă, în general, se consideră că întreaga lor structură statală s-a construit pe model german.¹] Kal n-a avut succes în Ungaria, dar, în afara faptului că populaţia nu-l accepta pe acel Petru, ungurii au învăţat de la regele lor, Ştefan, cel ce i-a creştinat şi le-a dat o puternică încredere în ei ca naţiune suverană, că poporul lor trebuie condus de unul de-ai lor. Iar Petru, favoritul lui Heinrich şi moştenitorul tronului desemnat de însuşi Ştefan, nu era decât Pietro Orseolo, fiul surorii împăratului şi a dogelui (alungat) al Veneţiei. (În fond, prin Gizela, soţia sa, și Ştefan însuşi era cumnatul lui Heinrich al II-lea.) Profund creştin, Ştefan n-a fost mai puţin crud decât nerecunoscutele [de el] modelele bizantine. Îmi aduc aminte de o blasfemie, pe care sunt pe punctul de a face crima de a o reproduce. Ţipor, de obicei precaut în judecăţi, s-a strâmbat odată în faţa mea, când i-am pomenit despre mila creştină, care nu este totuna cu moliciunea. „Mila creştină? Noi măcar nu ne lăudăm că am fi miloşi, dar voi aveţi un adevărat cult pentru cruzime: de la adorarea unui chip înfăţişat în apogeul supliciului şi până la adevăratul vostru comportament faţă de cei ce vă stau în cale”. Desigur, i-am retezat-o scurt. Asta şi merita, mai ales că el mă provoca, vorbind iarăşi despre „noi” şi „voi”. Dar exemplele pe care sunt obligat acum să le evoc nu sunt dintre cele care-l pot contrazice pe blestematul evreu. Cucernicul Ştefan l-a orbit şi a poruncit să-i fie turnat plumb topit în urechi rivalului său. Alt pedepsit a fost sfâşiat în bucăţi. Iar Pietro Orseolo, după ce n-a mai fost apărat direct de către împăratul german, a fost şi el orbit şi castrat. Parcă, în pornirea lor animalică, creştinii din vest, lipsiţi de tradiţii şi de istorie, prin spectacolele „morţii elegante”, interzisă până la urmă şi ea, au încercat să liniştească mai rafinat şi mai puţin sângeros nevoile lor de cruzime.

Trebuie să mă grăbesc. Când tânărul scrib îmi arată ce am scris, mă văd obligat să recunosc şi eu că nu se mai pot citi slovele aşternute de mine. De azi înainte, am să dictez, deşi mă aştept ca nici gura să nu-mi mai funcţioneze multă vreme. O spun cu uşurare: când n-o să-mi mai pot folosi nici gura, n-o să mai pot nici mesteca şi nici înghiţi. Iar, atunci, o să se termine totul. Deocamdată, chiar dacă nu mă mai ascultă întru totul, degetele mâinii drepte le mai pot mişca. Stau vreme îndelungată şi mă joc în fel şi chip cu ele, iar faptul îmi dă satisfacţie. Ca unui copil mic. Mă minunez că mă ascultă [degetele] şi de felul cum se mişcă, de parcă ar fi nişte mici animale [independente]. Pe care le pot eu coordona! Mari sunt, cu adevărat, minunile Domnului!

Ieri cred că am cam bătut câmpii. Şi alaltăieri. Ceea ce am scris ieri ar fi trebuit să fie rescris, dar am ajuns la concluzia că mai bine renunţ la vorbe şi [mă concentrez], cât mai am putinţa s-o fac, la fapte. Va trebui să fiu mult mai concis, dacă vreau să ajung la capăt. Adică la început.

Aşadar, la Raab, într-o bătălie sângeroasă, Heinrich şi-a impus din nou voinţa şi l-a repus pe di Orseolo rege peste unguri. Eu venisem din sud, însoţindu-l pentru prima şi ultima oară pe Kal. Acesta m-a şi prevenit: el îmi oferea o şansă, depindea doar de aptitudinile mele s-o fructific. Un al doilea prilej va trebui să găsesc singur. Şi am avut şansă. Împăratului i-am fost prezentat într-un moment de entuziasm, când şi-a putut impune din nou punctul de vedere. I s-a spus că m-am născut în ziua în care el a fost încoronat rege¹, iar Heinrich a decis să-i stau în apropiere, ca un fel de mascotă vie. Atent, împăratul s-a interesat de ora din zi când am venit pe lume şi a rămas gânditor: era chiar timpul zilei când a primit el coroana. A fost un triumf, mult mai mult decât ar fi putut spera bunicul meu. Şi chiar dacă lucrurile nu au continuat [la acelaşi nivel înalt], pot spune că norocul m-a ajutat şi pe mai departe.

Curând, mi-am dat seama că iubeam voinţa nestrămutată doar ca pe o compensaţie pentru a uita de teoriile şi, mai ales, de exemplele concrete oferite de nedemnul meu tată. Împăratul, în sine, nu era deloc interesant şi, a trebuit să-mi recunosc, mă dezamăgea şi el. (Eram tânăr şi spiritul meu critic era încă prea dezvoltat, ca la toţi oamenii fără experienţă, [a căror plajă de selecţie ipotetică este mult mai largă decât cea reală, pe care vor fi obligaţi să se mişte în viaţă]) Şi Heinrich al III-lea s-a plictisit repede de mine şi mă mai căra după el doar asemenea numeroaselor obiecte personale pe care le ducea cu el peste tot. Nici nu şi-a dat imediat seama când nu m-am mai aflat în preajma lui, dar s-a supărat. Într-adevăr! S-a dovedit că prezenţa mea îi aducea noroc. Eu rămăsesem la Viena, sângele îmi fierbea în vene, am învăţat să mă îmbrac deosebit, educaţia mea de la Veneţia ajutându-mă din plin printre oamenii aceia simpli. Iar vorbirea mea deosebită nu era un [impediment] în a fi admirat: nu eram singurul străin acolo şi fiecare străin se despărţea greu de accentul cu care a venit. Atunci am cunoscut multe femei şi, convins că bărbat este doar acela care nu se pierde în faţa unei fuste, am frânt în mod pragmatic numeroase inimi.

Eram încredinţat că fiecare dintre noi nu face decât să repete, mai bine sau mai rău, unul dintre puţinele roluri disponibile în piesa vieţii: omul cel bun, omul cel deştept, omul cel curajos, învingătorul din naştere şi, desigur, oponenţii acestora. Timpul avea să-mi întărească, o vreme, această convingere: Heinrich IV îl urma pe Heinrich III, iar eu pe bunicul meu. [Numai că Heinrich III se va dovedi diferit de tatăl său, iar hotărârea fermă a primului, mult mai subtilă la cel de al doilea, nu-mi va oferi un reper suficient pentru a mă orienta după el în întreaga mea viaţă. Cum n-am reuşit să-l urmez nici pe Kal întru totul… Atunci n-am cunoscut încă nici faţa hidoasă a existenţei, faţă cu care mă confrunt eu acum. Este o experienţă mizerabilă, dar indispensabilă.]

Şi, totuşi, n-a fost o simplă hoinăreală prin lume aceea. Pe lângă multe femei, am cunoscut, tot atunci, şi lume importantă şi mi-am făcut, aşa cum se exprima Kal, acea „bibliotecă vie”, pe care „trebuie s-o cunoşti de la alfa la omega” în meseria noastră. Şi, într-adevăr, relaţiile făcute în acel timp de-a lungul şi de-a latul continentului mi-au fost de cel mai mare folos în întreaga viaţă, întrucât se şi pretinde că adevăratele prietenii între oameni se nasc doar în adolescenţă. Iar eu nu eram încă decât un adolescent întârziat. (N-am timp să mai explic aici de ce spun asta: multă lume crede că adolescenţa se termină o dată cu [contactul] cu prima femeie, eu spun că ea nu se sfârşeşte decât atunci când dispui singur de veniturile tale. Aşa cum ziceam, nu mai am timp să argumentez ceea ce îi dictez tânărului meu asistent. Pe de altă parte, iată, îndeplnesc un gest de maximă sinceritate: câtă vreme am aşternut singur slovele, aveam impresia că nu fac decât să gândesc şi că intimitatea îmi este păstrată. Acum, când altcineva îmi dirijează uneltele de scris, o pudoare nebănuită mă determină să-mi caut mai atent vorbele. Şi îi spun să consemneze aceasta tocmai celui de care nu mă pot opri să nu mă feresc!)

Aşadar, în aceeaşi perioadă am ajuns şi eu, cum se spune, adult. Şi, desigur că nu în mijlocul lumii mari, ci în misterul Veneţiei. Acolo, printre atâtea minuni şi printre atâtea tenebre, am cunoscut-o pe Ariadne. Ea a fost, până ce am întâlnit-o pe contesa de Canossa, singura femeie cu care mă culcam şi când mă aflam în braţele alteia. Cred că pe Ariadne, dacă n-aş fi găsit-o la Veneţia, aş fi putut-o descoperi doar [cu adevărat] în Creta abia salvată de minotaur. Când s-a născut fiul nostru, eu am ţinut să-l botezăm Caesar nu doar din orgoliu, încât mergând pe principiul nomen et omen să-i ofer şi astfel un viitor glorios, ci şi pentru că doream să-l aduc ceva mai aproape de mine, Ariadne venind parcă din timpurile de dinainte de fondarea Romei. Părea să nici nu fie zămislită din carne şi oase, ca orice muritor, ci direct din argila primordială din care ne-a [modelat] pe noi Dumnezeu, iar pe ea, probabil, şeful zeilor lumii din care venea. De unde şi o prea lungă dispută cu Kal. Bunicul n-a fost deloc încântat de numele păgân al strănepotului său, deşi la Veneţia Caesar era un nume cu totul obişnuit. Şi tatăl meu, care mă observa de la distanţă, mi-a transmis şi el că îl destinam pe fiul meu necazurilor pe lumea asta şi pierzaniei veşnice… Ariadne, chiar dacă se îmbrăca şi se pieptăna după moda noastră, tot arăta ca şi cum ar fi coborât atunci de pe brâul unei amfore. Şi vocea îi venea de departe şi trupul, de culoarea marmorei, părea din porţelan chinezesc, ceea ce dovedea că aparţinea profundului lumii. Sau direct de o stea. Mama nu i-am cunoscut-o, murise la naşterea Ariadnei, iar tatăl, se spunea, se afla undeva în orient. Fata fusese crescută de o rudă îndepărtată şi toate astea mă făceau s-o bănuiesc de provenienţă [neobişnuită¹], că ar fi venit [indescifrabil]. Şi, ceea ce am presimţit tot timpul, făcându-mă să trăiesc în permanenţă cu teama de a nu o pierde, s-a adeverit. Ariadne mi-a dăruit un urmaş şi a dispărut la fel de misterios pe cum a apărut: când Caesar abia a împlinit un an, iar eu eram dus în lumea largă, aşa cum avea să se întâmple tot mai des, soţia mea a plecat de acasă şi nu s-a mai întors niciodată. Am căutat-o fără nici un folos, în ciuda recompenselor exorbitante pe care le ofeream celor care mi-ar fi putut-o aduce înapoi. Până ce am înţeles că ea s-a retras în lumea din care a venit şi că, după ce am primit un cadou atât de nesperat, nu aveam voie să mă plâng. Ceea ce nu m-a împiedicat s-o caut şi în continuare. Câteodată am regăsit-o, pentru câteva clipe, în alte femei. Doar Matilda m-a făcut s-o pot părăsi. De fapt, termenul nu e bun: în contesa de Canossa am găsit o altă Ariadne.”

[Pagină lipsă].

„Era perioada când n-am mai fost adolescent. După ce m-am căsătorit, Kal mi-a oferit o mică rentă – pe care a adresat-o, de fapt, lui Caesar, pentru a-l lega cât mai strâns de mine, dar, deşi suma era suficientă pentru un trai decent, potrivit rangului nostru, eu am început să procur bani şi singur. Iar, relaţiile pe care mi le-am creat în decursul deselor mele călătorii m-au ajutat [consistent]. Nu mai depindeam decât de Dumnezeu şi de mine, gândurile îmi erau preocupate şi de mijloacele de subzistenţă, deşi – mulţumesc lui Dumnezeu! – nu a trebuit să-mi pun niciodată problema pâinii celei de toate zilele. Viaţa mi se ordona după alte gânduri, nu mai eram adolescent. Nu în ultimul rând, extraordinara experienţă a întâlnirii cu Ariadne şi conştiinţa că am un fiu [m-au schimbat]¹.