Axa lumii (36)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Astfel au trecut doi ani. Maşinăria pusă în funcţiune de fiul Memorialistului era tot mai eficientă, iar lumea se ferea să mai folosească căile terestre spre şi dinspre Veneţia. Despre nenumăratele lovituri, dar, mai ales, despre cruzimea lor, au început să circule legende care de care mai fantastice. În lipsa eficienţei măsurilor puterii, orice devenise posibil. Teroarea asedia regiunea şi singurii călători care mai puteau fi văzuţi pe drumuri erau cei în stare să-şi permită o escortă puternică sau cei ce se asociau în grupuri foarte mari, capabile să se apere singure. Mai ales negustorii apelau la această soluţie şi s-a ajuns ca venirile şi plecările din lagună să se facă la zile şi la ore anumite, când convoaie impresionante călătoreau împreună şi tocmeau soldaţi spre a-i însoţi. Întreprinzători ingenioşi se ocupau de organizarea venirilor şi plecărilor. Era aceasta o soluţie şi ea a devenit o regulă. Lucrurile au intrat pe făgaş, pe noul făgaş, şi lumea a început să se obişnuiască şi ca o asemenea stare de fapt¹. Însă, ca de obicei, ţăranii au fost cei ce au rămas în voia sorţii: satele, lipsite de pază, erau atacate frecvent, crimele şi violurile fiind curente, întrucât bandiţii aveau grijă să nu lase martori în urma lor. Uimitor este că, de obicei, se mai găseşte câte un „norocos” ascuns într-o căpiţă de fân sau într-o stivă de lemne, „norocos” care vede urgia lovind din plin în cei dragi lui şi, înnebunit de amintiri, scapă şi povesteşte cele zărite. Nici un asemenea supravieţuitor n-a fost semnalat în urma incursiunilor bandei Celui de Al Şaizeci şi doilea. La fel cum nimeni n-a reuşit să facă vreo conexiune între nenumăratele jafuri şi crime şi Caesar. Organizaţia lui funcţiona perfect şi toate măsurile de precauţie posibile au fost luate în calcul şi respectate în cele mai mici amănunte. Tânărul şef era la fel de nemilos cu proprii oameni ca şi cu străinii care-i cădeau în laţ. Mulţi dintre membrii bandei au fost sacrificaţi la prima greşeală, lucrurile fiind cu atât mai grave cu cât, odată pătruns în organizaţie, n-o mai puteai părăsi viu. Au existat, se pare, încercări de dezertare, însă niciodată tentative de a se refugia vreun transfug la autorităţi. Consecinţele l-ar fi lovit nu numai pe el, dar şi întreaga-i familie.

Pe de altă parte, faptul că şeful interzicea orice formă de tezaurizare a prăzii făcea greu de dovedit un jaf, în lipsa oricărui obiect delict. Cel mai bine din această interdicţie au ieşit cămătarii străini, mai ales evrei, dar şi armeni sau arabi, oameni de încredere care preluau totul – de la bijuterii până la caleşti ori vite – şi le făceau dispărute peste mări şi ţări. Iar bandiţii se pârau la şef, dacă unul dintre ei era tentat să păstreze vreun obiect sau dacă nu-şi cheltuia banii suficient de repede. Totul era gândit pentru clipă şi avea valoarea clipei².

Singurul lucru pe care nu l-a putut ocoli Caesar – şi aproape întotdeauna există un asemenea călcâi al lui Achile într-o structură altfel perfectă – singurul lucru pe care nu l-a putut ocoli Caesar a fost acela că a devenit evident că tânărul modest cheltuieşte sume fantastice, aruncând cu banii în stânga şi în dreapta. Probabil că mai ales în stânga, ceea ce i-a şi adus ghinionul. Iniţial, atât domesticii, cât şi mentorii au fost încredinţaţi că adolescentul nechibzuit îşi risipeşte partea din recompensa care i-a fost atribuită pentru aducerea corabiei piraţilor arabi în port. Pe urmă, s-a considerat de la sine înţeles că tatăl i-a lăsat bani de cheltuială, bani pe care îi reînnoia la fiecare revenire acasă, mai ales că nimeni nu se mai putea plânge de silinţa şi de purtarea exemplară a fiului, iar bunicul îi transmisese şi el o avere frumuşică, pe care Caesar, din păcate, nu prea era în stare s-o administreze. „Aşa sunt oamenii cărţii… Cu capul în nori…” Puţinele atenţionări făcute Memorialistului n-au avut efect, tatăl fiind încântat că temerile sale în privinţa urmaşului său nu s-au materializat şi că acela satisfăcea pretenţiile celor mai exigenţi dascăli. (Care erau bine plătiţi tocmai pentru a fi foarte exigenţi. Şi pentru a raporta fiecare mişcare a celui pe care au ajuns mai mult să-l supravegheze decât să-l mai înveţe ceva.)

Încetul cu încetul, toată lumea s-a obişnuit şi cu această situaţie şi „Al Doilea Cincinnatus” n-avea de ce se teme. Chiar dimpotrivă, faima cea bună îi creştea şi a fost invitat de mai multe ori în cercurile cele mai sus puse pentru a-şi da cu părerea. El se înfăţişa modest, însă întotdeauna în haine scumpe, îşi spunea părerea şi se retrăgea la studiile sale. Până ce, dintr-o discuţie care nu prevestea nimic deosebit, într-un scurt popas al Celui de Al Şaizeci şi unulea acasă, suma cheltuielilor nebuneşti ale fiului i-au sărit, în sfârşit, în ochi şi tatălui atât de ocupat. Acesta a făcut ceea ce era firesc să facă: a căutat printre toate averile familiei să vadă ce a dispărut. N-a dispărut nimic. Cum Memorialistul era aşteptat neîntârziat la Regensburg şi apoi la Cluny, el s-a hotărât, deocamdată fără să mai insiste, ca la întoarcere să lămurească o dată şi pentru totdeauna misterul. Un om de încredere a rămas la Veneţia şi a colindat pe la diverşii cămătari să vadă dacă nu cumva Caesar s-a îndatorat pe ascuns. O bănuială a pătruns în inima părintelui, iar acesta se ruga la Dumnezeu ca ea să nu se adeverească.

La următoarea revenire acasă, „Al Doilea Cincinnatus” dispăruse din nou.

Caesar îşi amintea de întâlnirile la care i s-a permis să fie de faţă când, încă foarte mic fiind, străbunicul Kal îl ducea pe Insula Cuarnero. Odată, a întrebat cine sunt domnii care stăteau de vorbă pe o bancă în grădiniţa mică, locul cel mai frumos al vilei, de unde vedeai până pe continent şi unde te amăgeai că nu puteai fi zărit de nimeni.

– Aceşti doi bărbaţi fac parte dintre cei treizeci şi doi de înţelepţi care conduc lumea, i-a răspuns zâmbind Kal copilului de nici trei ani. Care a ţinut minte scena. Nu şi personajele ce i s-au părut total neinteresante.

Caesar îşi aducea aminte nu numai de vorbele străbunicului, dar şi de zâmbetul care le-a acompaniat. Glumise bătrânul? Ceva îi spunea că nu, deşi cei indicaţi drept personajele cheie ale lumii i s-au păstrat în memorie profund plictisitoare.

În iarna anului 1070, Cel de Al Şaizeci şi doilea nu împlinise decât şaisprezece ani şi colinda, de câteva luni, lumea. Nu era singur, o parte dintre acoliţii lui l-au urmat, alţii au rămas la casele lor. (Fapt considerat trădare de către Caesar, mai ales că exista pericolul ca aceia, cu un prilej sau altul, să povestească ceea ce ştiau din fosta activitate a bandei. Totuşi, puţini au fost pedepsiţi mai târziu de fiul Memorialistului. Cel de Al Şaizeci şi doilea va avea alte treburi de rezolvat.)

Îmbrăcaţi asemenea unor oşteni mergând spre locurile natale, ceata de tineri îşi lua tot ce avea nevoie de prin ţinuturile pe unde o purtau paşii. Nu era nimic ciudat în asta, asemenea grupuri mai mult sau mai puţin agresive se perindau, ca nişte furtuni trecătoare, pe toate drumurile lumii. Nu exista o lege împotriva lor, iar abuzurile, dacă nu cuprindeau şi crime, erau trecute cu vederea de autorităţi. În fond, era vorba despre oamenii care şi-au oferit sângele pentru libertatea celorlalţi, iar excesele făceau parte din preţul cuvenit pentru riscurile la care s-au expus.

Numai că, doar după puţină vreme, viaţa aceasta s-a dovedit extrem de incomodă. Drept urmare, Caesar ar fi pus la cale un şiretlic al cărui succes scribul cu greu îl poate accepta că ar fi avut loc cu adevărat: tânărul ar fi revenit la Veneţia, spre marea uşurare a tuturor celor puşi să-l supravegheze şi le-a pus în faţă alternativa de a-i pârî puternicului său tată că nu au reuşit să aibă grijă de el, dacă nu vor accepta ca, din clipa aceea, el să trăiască aşa cum va dori, iar ei să-şi primească şi în continuare salariile. Aşa că, atunci când venea Memorialistul acasă, întotdeauna doar pentru scurte popasuri, băiatul ar fi luat chipul adolescentului palid de atâta studii în încăperi închise, interesat doar de experimentele şi de cărţile sale. Tatăl ar fi fost mulţumit şi l-ar fi răsplătit cu sume modice de bani – pentru ca să aibă cu ce să-şi cumpere băiatul manuscrisele, pietrele şi prafurile, iar mentorii şi servitorii ar fi trecut şi ei cu laude hopul. Abia se îndepărta stăpânul, că fiul le-ar fi poruncit iarăşi el tuturor celor de care păruse că ascultă atât de smerit. Şi, astfel, exigenţii mentori i-ar fi devenit complici, iar Caesar s-ar fi arătat deosebit de apt în a le aduce mereu aminte de noua relaţie instituită. Şi în casa Celui de Al Şaizeci şi unulea, fiul ar fi reuşit să instaureze o disciplină conspirativă asemănătoare cu cea din interiorul bandei sale operative. Cele zece – douăsprezece persoane care locuiau sub acelaşi acoperiş cu el nu ştiau cu cât este la curent una sau alta dintre ele. De multe ori, Caesar ar fi lipsit zile întregi de acasă, ştiind numai un profesor sau un servitor că el a părăsit palatul într-o anumită noapte, ceilalţi fiind încredinţaţi că tânărul stăpân boleşte, ca de atâtea ori, că face progrese remarcabile în studiile sale sau că a plecat cu unul dintre dascăli la Capodistria.

Stratagema ar fi funcţionat din plin şi Caesar nu numai că făcea tot ceea ce dorea, însă avea şi alibiuri solide pentru activităţile sale. Mai mult decât atât, în scenariu ar fi fost incluşi şi câţiva membrii ai bandei, daţi drept medici sau drept învăţaţi, aceştia înfăţişându-se preocupaţi la palatul Memorialistului chiar şi atunci când Cel de Al Şaizeci şi doilea era absent de mai multă vreme, erau primiţi în încăperile gazdei, iar, la plecare, fie că povesteau grav despre mersul bolii acesteia, fie că se arătau entuziasmaţi de uluitoarele progrese în erudiţia ştiinţifică la care a ajuns atât de dotatul învăţăcel. Cum din jurnalul Memorialistului nu transpar aceste amănunte, este posibil fie ca ele să nu fi avut loc, fie ca tatăl să fi fost păcălit în tot răstimpul scurs până la bătălia de la Hohenberg, deşi, atunci când vorbeşte chiar şi despre tinereţea fiului său, trimiterile nu sunt deloc măgulitoare¹. Ori, poate că omul se proteja refuzând să spună ceea ce ştia, mai ales că şi pe propriul său tată, pe Nivalis, pe care-l dispreţuia profund, l-a izgonit din memorie tot din nevoia de a se ocroti. Pentru scrib, mai rămâne de stabilit unde şi cum a acţionat Caesar în cei aproximativ patru ani.