Beethoven și războiul

O întreagă discuție s-a născut în jurul sancțiunilor și excluderilor aplicate în Occident artiștilor, oamenilor de cultură, sportivilor, la limită chiar oamenilor de afaceri ruși, în contextul agresiunii lui Putin asupra Ucrainei, prin încălcarea dreptului internațional, a legislației ONU, a tratatelor la care Federația Rusă însăși este parte semnatară. (A se vedea Memorandumul Budapesta 1994, în care Rusia, cu mânuța ei, recunoaște suveranitatea, independența și frontierele Ucrainei, în schimbul denuclearizării acestei țări. Denuclearizarea s-a făcut, dar Rusia s-a răsucit.)

Prima linie de analiză care se impune pe această temă este, desigur, non-responsabilitatea artiștilor și sportivilor față de acțiunile dictatorului. Cu ce sunt vinovați dirijorul Valeri Gherghiev sau soprana Anna Netrebko de actele teroriste ale regimului țării lor? Faptul că sunt considerați (de cine?) apropiați ai lui Putin e oare un motiv suficient de a fi ostracizați? Sau cu ce se fac vinovați sportivii? Participă ei la război? Trag ei cu mitraliera în civilii ucraineni? Sau oamenii de afaceri? Sunt ei războinici? Sunt ei interesați de altceva decât de banii care le rămân după ce cotizează la pușculița lui Putin? De ce să li se interzică să lenevească pe iahturile lor însorite, alături de tovarășele lor de muncă și de luptă echipate în bikini? De ce să li se confiște bunurile din moment ce nu s-a demonstrat în instanță că le-ar fi obținut pe căi ilicite?

Toate aceste întrebări par și chiar sunt legitime într-o situație de normalitate, în care legile și dreptul internațional – de bine, de rău – prevalează, funcționează. Dar agresiunea neprovocată a Rusiei împotriva unui stat suveran, recunoscut ca atare chiar de agresor, a aruncat la coș dreptul internațional, l-a scos din aplicabilitate.

Trimiterile – concepute de avocații lui Putin – la situații de pierderi umane din trecut nu legitimează agresiunea din prezent. La urma urmei, chiar dacă ar fi asemănare, o crimă dintr-un timp și colț al Planetei nu justifică altă crimă, în alt timp și colț al Planetei. Dar nu este asemănare, nu poate fi. Nimic nu se repetă la indigo, evenimentele au loc în alte conjuncturi geo-politice, din alte rațiuni și cu altă amploare, unele inclusiv cu aprobare ONU etc., așadar a le invoca drept excepții de precedență în acest caz este o diversiune. Crimele de război din Ucraina de acum, din afara regiunii Donbas, sunt în formă continuată, îndreptate în mod evident împotriva civililor nevinovați, în scopul de a semăna panică, disperare, demoralizare și de a forța debarcarea conducerii politice și militare a țării atacate. Ele trădează o tactică, nu sunt accidentale, nu sunt colaterale. Sunt planificate, nu survenite. Este un genocid intenționat, mascat sub etichetele de „demilitarizare” și „denazificare”. Seamănă a răzbunare de copil sadic umilit în curtea școlii.

Și atunci, pe acest fond de violare la greu a legislației internaționale, se mai pot considera oamenii de afaceri (mă feresc să-i numesc oligarhi, poate că nu sunt chiar toți) abuzați în ce privește rechiziționarea bunurilor lor? Mai poți să faci apel la o legislație al cărei principiu de infailibilitate a fost călcat în picioare de propria ta țară? Diferența dintre cele două tipuri de încălcări de lege este că morții din Ucraina nu se mai trezesc, pe când bunurile confiscate vor fi probabil înapoiate, la terminarea decompensării putiniste.

Puțin altfel se arată speța artiștilor și sportivilor, care primesc interzis de a se mai produce pe scenele sau arenele occidentale. Este aceasta o atitudine normală din partea instituțiilor-gazdă? Evident că nu. Dar este, cumva, o atitudine inevitabilă în acest moment?

Aici se cuvine să observăm că ocupația de artist sau de sportiv are o anumită, nu mică, oglindire socială. Nici artistul, nici sportivul nu performează între patru pereți, ci în fața lumii. El nu este un robot, ci purtătorul unei identități. Lumea vine să se bucure de măiestria dirijorului Gherghiev (rus) sau de talentul interpretei Netrebko (rusoaică) sau de jocul prestat de echipa Dinamo Moscova. Ca public, în această participare volens-nolens emoțională la actul artistic sau sportiv, este imposibil să-ți împarți creierul în două: într-o parte să savurezi măiestria artistică sau sportivă, iar în celalaltă să uiți de oripilantele consecințe ale agresiunii neprovocate a Rusiei, să uiți de amenințarea incontrolabilă pe care o constituie această țară acum pentru întreaga Europă și pentru întreaga lume.

Această disociere mentală nu se poate face. Disconfortul psihic este imposibil de evitat. Toată lumea – interpreți, sportivi, public, organizatori – se găsește într-o situație jenantă, stânjenitoare, ingrată. Max Lorenz, marele tenor al Germaniei naziste, n-ar fi putut să cânte pe alte scene la începutul anilor ’40. Asta nu înseamna că cineva îl ura pe Wagner sau că voia să desființeze cultura germană. Așa ceva ar fi fost, de altfel, imposibil. Cum imposibil este să desființezi cultura rusă. A evoca acest „risc” este evident o manipulare.

În realitate, în suspendarea producerii scenice a artiștilor ruși, este vorba, pur și simplu, de o incompatibilitate a două realități concomitente total opuse (măiestria și sensibilitatea artei ruse vs. agresivitatea criminală a conducătorilor care călăresc acest popor), incompabilitate care, odată cu dispariția lui Putin sau măcar a politicii lui expansioniste, se va fi aneantizat, așa cum s-a întîmplat și cu multiplele incompatibilități generate de Hitler.

Incompatibilitatea este și mai flagrantă dacă sunt implicate echipe la nivel național, care chiar reprezintă Rusia în mod oficial. În acest caz, efectul de respingere e și mai accentuat. Se vede cum jucători străini părăsesc echipele ruse, anulându-și contractele. Oare de ce? Sunt nebuni, paranoici, manipulați de americani? Toată lumea e nebună, numai Putin e normal?

Toată lumea dorește ca deraierile lui să se termine cât mai repede, iar artiștii și sportivii ruși să fie reintegrați în concertul mondial. Dar până atunci, ei poartă un stigmat de care nu spectatorii – asistența – și nici responsabilii instituțiilor organizatoare sunt vinovați. În plus, în legătură cu sportivii, mai există și o altă conotație – aceea a simbolisticii de fair play pe care sportul o promovează. Or, ce fel de fair play pot promova sportivii ruși, în momentul în care țara lor intră cu tancurile într-o altă țară și e în pragul declanșării celui de-al treilea război mondial?

Întorcându-ne la artiști, nu intrăm acum în motivațiile lăuntrice pentru care unii oameni – și îndeosebi cei cu personalitate accentuată – devin inexplicabil partizanii unei alte personalități accentuate, de multe ori împotriva raționalității, moralei, propriei siguranțe, gândirii de bun simț, lecțiilor istoriei resimțite pe propria piele – parcă dintr-un fel de atracție inrezistibilă de a fi originali cu orice preț. Cine poate să-i blameze? Dar pot ei, la rândul lor, să-i blameze pe cei care le blamează tăcerea complice la crimă?

Beethoven, după ce l-a admirat pe Napoleon într-atât încăt i-a dedicat o simfonie, a avut puterea să-l repudieze când a descoperit că în Micul caporal zăcea un mare cuceritor care urma să se înconjoare, după ce s-a încoronat împărat, de toate crimele de rigoare care incumbă calității de cuceritor. Aceeași problemă, dar din alt unghi, o pune și Dostoievki, probabil unul dintre primii trei scriitori din toate timpurile, când se întreabă, în „Crimă și pedeapsă”, de ce personajul său, Raskolnikov, omorând două bătrâne nefericite, este considerat criminal, iar Napoleon, care a omorât atâta lume, este considerat un mit pozitiv, un erou?

Cert este că succesul, mai ales în artă, fiind o chestiune de apreciere, de recunoaștere din partea publicului, are o componentă esențială eminamente subiectivă. Dacă apar factori care tulbură această subiectivitate în sens negativ, care isterizează publicul în sens negativ, recunoașterea are de suferit – transformându-se chiar în opusul ei, adică în pusee de respingere. („Cine e interpretul? Rus? Sorry, nu merg la niciun spectacol cu ruși. Ce fac ei în Ucraina este abominabil!”) Chiar dacă am accepta că războiul are alte cauze decât cele vizibile pentru neofiți, consecințele agresiunii sunt puse, de majoritatea omenirii, exclusiv în responsabilitatea Rusiei. Oprobriul general este îndreptat împotriva Rusiei și mătură tot – artiști, sportivi etc. (Ne amintim, în context, afluența de la Sala Palatului la spectacolele Corului Armatei Ruse. Credeți că, în momentul de față, ar mai veni picior de public?)

Este așadar imposibil, în clipa de față, să desparți, în mentalul public mondial, contra-mitul Putin de restul Rusiei – cu toate că, în realitate, între Putin și cetățenii săi este o groapă imensă, o prăpastie cât strâmtoarea Bering. Survenind ca recidivă, după agresiunea din 2014, „operațiunea specială” (în fapt, veritabil comportament de terorism de stat) de acum a produs, prin amploare și cruzime intenționată, un tzunami emoțional nemaivăzut, întins pe toate meridianele euroatlantice și dincolo de ele. În momentul de față, indiferent de motivația istorică sau psihiatrică a invaziei, percepția publică privind Rusia este dezastruoasă – incluzând atât statul cât și, din păcate, cetățenii ei complet nevinovați.

Sancțiunile impuse de dictator celor care fac declarații publice „false” despre război merg până la ani grei de pușcărie sau trimiterea pe front. Statul putinist a început să-și terorizeze cetățenii. Semn rău pentru personajul care a ieșit din KGB, dar din care KGB-ul n-a ieșit. Până și copiii, aduși de părinți la manifestații, sunt băgați după gratii. În aceste condiții, de ce și-ar risca artiștii și sportivii cariera și libertatea? Își mai pot ei permite să critice războiul? Cine mai are stofă de erou în ziua de azi (în afară de Navalnîi)? Putin i-a băgat pe toți într-un Kafka total. Pe de o parte, dacă se declară împotriva războiului, riscă represaliile regimului, iar dacă nu înfierează războiul riscă expulzarea din arenele occidentale. Și iată cum noul Stalin, stăpânind totul, stăpânește până și absurdul, în care personajul pincipal este propriul popor.

Rusia a pierdut războiul imagistic. De acum, tot ce mișcă în Europa – „râul, ramul” – va fi ruso-sceptic, ruso-fob, ruso-negaționist – până nu pleacă Putin. (Pe urmă, o luăm de la căpăt cu destinderea, până se plămădește un alt Putin.) Transferul de negativitate în contul Rusiei, provenit din câmpul de război, este atât de puternic încât va copleși (și va mistifica) orice domeniu, oricât de îndepărtat de politică.

Este tributul pe care un popor foarte talentat îl plătește zămislirii – în decenii de „realegeri” succesive – unui nou scelerat (după Lenin, Stalin, Brejnev, Andropov), dar și propriei opiomanii de mare putere cu care este ținut în lesă. E nevoie urgent de o reformă, e nevoie de un nou curaj, cel puțun de tip gorbaciovist.