CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (16)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Un arab, Muhammad, readucea în trupă vremurile „convivenciei”, perioada din istoria Spaniei când, se spune, creştinii, arabii şi maurii au trăit alături şi în bună convieţuire. Se vorbea că Muhammad s-ar fi născut în Sierra Nevada, acolo unde străbunii săi ar fi fugit de persecuţiile lui Torquemada, de „poliţia şuncilor”¹ şi de toate umilinţele care au curs în trombă după 1492². (Bunicul său patern ar fi fost imortalizat de către Felipe Vigarny printre personajele gravurilor din catedrala din Granada. Cum ciocnirile din munţi au continuat timp de generaţii, Muhammad a părăsit Sierra Nevada, dar nu şi-a găsit liniştea până ce n-a dat de trupă.) Deoarece tot de atunci a început şi prigoana împotriva evreilor, odată cu plecarea lui Columb în prima sa expediţie, în Spania s-a terminat definitiv la convivencia. Nu şi printre oamenii trupei.

Dar personajele cel mai exotice, mai exotice chiar decât tătarii cu ochii migdalaţi, erau trei negri. Doi au venit din Africa, al treilea a fost adus sclav din ţinuturile noi. Doi erau vânjoşi şi buni de muncă şi făceau munca rechiziţionerilor, cărând din loc în loc decoruri, butaforie, cuşti şi orice obiecte necesare reprezentaţiilor, al treilea, Ham, era mărunţel şi bolnav, tuşea mereu şi era întreţinut de semenii lui sănătoşi. Nu se mai ştie din ce pricină, lumea îi striga Sem, Yafet şi Ham.

Pe lângă atâţia bărbaţi, trebuiau să fie, desigur, şi femei. Şi, într-adevăr, au fost. Pe de o parte, au venit şi numeroase soţii, mame, fiice şi surori cu bolnavii pe care îi aduceau în speranţa minunii vindecării, pe de altă parte, au sosit şi numeroase femei ele însele betege. Şi au fost şi alte femei acolo, vivandierele trupei.

Şi a fost şi Golo.

Valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg s-a transformat într-un fel de buric al pământului: acolo s-au adunat oameni din toată Europa, de la Ocean şi până în stepele ruseşti, însă şi personaje cu pielea galbenă din Asia şi inşi cu pielea neagră din Africa şi chiar şi indivizi din noile ţări de peste mări. Unii călugări mai prăpăstioşi au găsit că locul acela a devenit chiar primejdios, prea semănând cu Turnul Babilonului, cetatea pe bună dreptate blestemată drept sfidarea Domnului. Şi, într-adevăr, aşezarea a început să fie cunoscută drept Noul Babilon.

De aceea, valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg a ajuns un fel de oraş în toată puterea cuvântului. Şi nu un oraş mic. Aşa cum a mai menţionat scribul, s-au strâns acolo, după aprecierea contemporanilor, vreo douăzeci de mii de suflete, dintre care ceva mai mult de jumătate au rămas un an, iar restul se succedau zilnic – cei veniţi să vadă, să se vindece şi să se distreze. Ori pentru toate astea la un loc. A! Şi să doarmă: în trupă se dormea o bună parte din timp, era vorba despre un „somn contagios”, cum a fost menţionat în unele surse. Oricum, un somn ciudat: oamenii visau, iar în vise nu mai erau ei, ci sufletul lor intra în alte trupuri. Când se trezeau, aveau nostalgia vieţilor din care abia au gustat³.

Chiar şi topografia locului a prins înfăţişarea unei aşezări stabile. În centrul văii, erau corturile membrilor trupei, cortul uriaş pentru reprezentaţii şi tribuna actorilor. Puţin mai încolo, călugării au ridicat o biserică, unde îi primeau toată ziua pe credincioşi. În jurul bisericii, s-a ivit o piaţă în care ţăranii din împrejurimi au găsit un prilej excepţional de a-şi vinde produsele. La fel ca şi meşteşugarii, care şi-au instalat şi ei tarabele lor. (Se spune că anii aceia au fost anii cei mai prolifici pentru dezvoltarea întregii regiuni şi că multe dintre marile clădiri din cetăţile Hansei au fost nu întâmplător atunci înălţate.)

Şi, pentru că nici chiar leacurile minunate aduse din orient nu reuşeau să vindece toate bolile, mai ales că, de pretutindeni, veneau întinşi în căruţe, căraţi pe tărgi sau abia târându-se sprijiniţi de rude şi prieteni miloşi persoane grav atinse de suferinţe cumplite, uneori murind înainte de a ajunge în faţa lui Hashem sau a Celui de Al Optzeci şi unulea, pentru că nici chiar leacurile minunate aduse din orient nu reuşeau să vindece toate bolile, s-a dovedit necesar şi un cimitir. De grija morţilor s-a ocupat părintele Theophil.

Valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg a devenit un oraş, un oraş mai special, fără construcţii de piatră, fără monumente, dar găzduind douăzeci de mii de oameni⁴, devenind debuşeu pentru orice produse, locul unde se venea continuu, atât de pe mare, cât şi de pe uscat.

Când a plecat trupa, valea a rămas asemenea unui coşmar, unde urmele n-au apucat să fie încă îngropate de intemperii şi unde doar câţiva infirmi se mai zbăteau în pace, înainte de a muri. Nici însuşi Babilonul biblic nu putea să fi oferit o privelişte mai cumplită decât ceea ce a lăsat în urmă trupa sosită să se aşeze un an acolo. Şi impresia era cu atât mai dezagreabilă, cu cât Măscăriciul Vraci a reuşit să-i facă pe cei ce au venit la el să nu mai fie nici trişti şi nici fără de speranţă. Şi cei ce s-au vindecat şi cei ce nu s-au vindecat.

Împreună cu acele ruine umane, au rămas şi câţiva călugări, spre a zidi o mănăstire, iar bisericuţa simplă din vremea cât a stat acolo trupa, ar fi trebuit să devină centrul lăcaşului şi să cinstească hramul Sfântului Anton Cel Făcător de Minuni, „Sfântul tuturor”.

Pentru scrib a venit o vreme liniştită. Dacă bietul de el a trebuit să bâjbâie atâta până să-l descopere pe Bătrân, pe Al Optzecilea, în cazul fiului celui mai mare al acestuia n-a trebuit decât să selecteze şi să pună în ordine materialul extrem de bogat avut la îndemână. Biografia Celui de Al Optzeci şi unulea nu este decât transcriptul rezumatului unei bibliografii prea îmbelşugate. Atât de îmbelşugate încât scribul a pierdut mult timp cu selecţia datelor, căutând cu lumânarea inadvertenţe şi acolo unde acelea nu au existat şi eliminând fapte şi întâmplări care, poate, ar fi reuşit să redea mai verosimil şi mai plastic evenimentele. Neîndemânaticul scrib nu s-a descurcat grozav nici când a trebuit să caute mărturii greu accesibile şi nici când toate cele necesare îi erau la îndemână. Aşa că scribul nu mai are nici măcar dreptul de a se văita, ca de obicei, de cât de greu trebuie să muncească. Bietul scrib nu este decât un nepriceput.

Dacă Hanovra, din care a sosit Al Optzeci şi unulea, a devenit o cetate unde reforma s-a impus în totalitate, în Noul Babilon crezurile erau prezente. Însă, până la urmă, toţi se rugau unui singur Dumnezeu. Deşi mulţimea de călugări şi predicatori constituia mai degrabă diversitatea decât unitatea religioasă, cei ce veneau în contact cu trupa au devenit şi mai credincioşi decât înainte, descoperind o forţă supremă asupra căreia puteau arunca răspunderea, scuza şi lipsa luării unei hotărâri. Când au înţeles acest lucru, un val de evlavie a acoperit aşezarea: ce poate fi mai liniştitor decât conştiinţa că Dumnezeu este cel ce le aranjează pe toate, că fiecare neîmplinire nu reprezintă decât voinţa Lui, a Lui care orânduieşte orice, ordonând destinul spre binele final al oricăruia dintre muritori? Degeaba le vorbeau părinţii despre vină, despre libertatea de alegere şi despre responsabilitatea faţă de sine şi faţă de ceilalţi, mulţimea din valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg a găsit formula cea mai comodă pentru o viaţă în care să nu trebuiască să ia decizii, în care să fie scutită de orice responsabilităţi⁵. „Aceasta este voia lui Dumnezeu” reprezintă panaceul, scuza universală, exonerarea de orice vină personală. Dumnezeu este bun şi iartă, iar omul se bucură de această poliţă în alb şi se linişteşte asemenea pruncului adormit la sânul mamei. O seninătate celestă s-a abătut peste oamenii din vale şi Al Optzeci şi unulea avea grijă ca nimic să n-o perturbe. Ca nişte prunci, şi oamenii aceia dormeau cea mai mare parte din timp.

Până şi hainele trebuiau să fie în culori deschise, chiar dacă multe veşminte nu mai erau decât zdrenţe. Până şi mâncarea trebuia înghiţită cu bucurie, chiar dacă ea nu se deosebea, uneori, de lăturile altădată aruncate animalelor. Chiar şi durerile trebuiau suportate acolo cu bucurie, ele nefiind decât treptele spre lumea de apoi: cu fiecare suferinţă îndurată, ai mai trecut cu un pas de propria-ţi Golgotă.

Anul petrecut de trupă în valea de lângă Hamburg este descris de către martorii oculari (şi, mai târziu, de cei ce doar au auzit de faima acelui loc) drept un timp şi un spaţiu legendar. Minunile săvârşite de Kundar, de Al Optzeci şi unulea, de Ţipor şi de circarii capabili să înfrângă toate legile naturii, leacurile lui Hashem, furtişagurile lui Roby – în urma cărora primeai înapoi tot ce ţi-a fost şterpelit -, dar şi reprezentaţiile pline de melancolie ale actorilor, cât şi cuştile cu animale exotice şi cu monştrii umani, bolnavii senini şi contele italian – arătând sfârşitul implacabil al splendorii trecătoare -, călugării prevenitori şi femeile oferindu-se pentru nimica toată, întreg acel univers limitat era atât de deosebit de lumea cea mare, încât părea a fi şi el secvenţa unui vis⁶.

Scribul nu poate fi obiectiv în descrierea acestei secvenţe: Pieter Brueghel cel Bătrân, revenind din călătoria din Italia şi fiind el însuşi bolnăvicios, ar fi trecut şi prin aşezarea de lângă Hamburg pe la vracii minune de acolo⁷. Scribul îşi imaginează că numeroase lucrări ale maestrului i-au fost inspirate atunci, la fel cum nenumăratele fericite personaje umile de acolo ar fi venit. Chiar şi „Construcţia Turnului Babel” ar fi putut fi inspirată din „Noul Babel”. Admirând opera lui Brueghel, scribul nu izbuteşte să se abţină de a nu-i căuta printre personajele de pe pânză (şi, mai ales, de pe reproduceri) pe fiul Bătrânului, pe Kundar, pe Hashem, pe Roby sau pe conte. Şi, desigur, pe Golo. Doar pe Ţipor, scribul îl lasă imaginaţiei lui Chagall.

Plecând de lângă Hamburg, ceata aceea pestriţă s-a trezit din minunatul vis? S-a regăsit? S-a regăsit iarăşi pe pământ? Unde s-a regăsit?

În contrast cu „minunatul vis”, peste vremi, la mănăstirea Sfântului Anton s-au păstrat mărturii scrise despre anul 1543, anul când a părăsit trupa „Noul Babel”. (Şi monahii care au dorit să ridice lăcaşul acolo au plecat şi şi-au realizat ctitoria la vreo patru zile de mers pe jos înspre sud. Scopul de a fonda o mănăstire dominicană în inima unui tărâm puternic lovit de reformă nu le-a reuşit, dar Sfântul Anton taumaturgul şi-a primit, în urma acelei experienţe, ctitoria, chiar dacă altundeva. Dovadă numeroasele mărturii despre perioada din valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg.) Încă în A.D. 1543, un alt călugăr, Theophilius din Bremen⁸, descrie spaţiul abandonat, asemănându-l cu Sodoma şi Gomora: peste tot era împrăştiată cea mai cumplită mizerie, urme de obiecte, de cadavre de animale, chiar şi de schelete umane care n-au apucat să fie înhumate creştineşte. O putoare de nedescris se răspândea până departe şi, ceea ce era mai dezgustător, printre acele resturi infecte încă îşi mai târau traiul câteva fiinţe jalnice, aproape dezbrăcate, indiferente la aspectul mădularelor lor informe, câteva arătări, care mai erau în stare s-o facă, acuplându-se fără ruşine în văzul lumii; hrănindu-se din cine ştie ce, spurcând totul cu prezenţa lor, zăcând la soarele de toamnă printre rămăşiţele corturilor. Şi ceea ce l-a izbit mai mult pe călugăr decât însăşi mizeria umană, părându-i-se ajunsă la cel mai îngrozitor nivel, era privirea senină, chiar fericită, care venea din ochii acelor vietăţi ajunse parcă la tărâmul din faţa Purgatoriului.

Theophilius din Bremen a văzut multe la viaţa lui, oraşul din care se trăgea a trăit vremuri crude: nenumăratele răscoale, precum şi abia încheiatele luptele cu piratul Balthasar von Esens, care au urmat revoltei Celor 104. Fiecare eveniment a produs sânge şi suferinţe. Şi abia de se închidea crusta unei răni că, iată, era deja provocată o alta. În afară de asta, călugărul a străbătut numeroase târguri, oraşe şi sate, fiind întotdeauna gata să dea o mână de ajutor celor năpăstuiţi. Însă ceea ce i-a fost dat să vadă lângă Hamburg, cetatea din care pretindea că au venit şi strămoşii săi, pe vremea arhiepiscopului Ansgar, cu şapte veacuri înainte, când oraşul de la gurile Alsterului a fost jefuit de vikingi, i-a întrecut puterea de a suporta⁹. El a venit la auzul ridicării mănăstirii Sfântul Anton, găsind de datoria sa să sprijine catolicismul atât de atacat de reforma lui Luther, mai ales că la Brema noua învăţătură a biruit. Însă, după cum singur a recunoscut, n-a fost în stare să rămână printre fraţii care lucrau pe schelele şantierului şi asta nu pentru că i-ar fi fost frică de munca brută. Atunci, de ce? După o veche legendă… . din Bremen, pe la trecerea primului mileniu creştin, contesa Emma von Lesum a hotărât să le dăruiască cetăţenilor câte un ogor atât de întins cât pământ poate un bărbat să înconjoare într-o oră. Însă cumnatul şi moştenitorul contesei, ducele Benno (din care pretindea că se trăgea şi călugărul), a mărit timpul la o zi, cu condiţia ca măsurătoarea s-o îndeplinească un invalid care şi-a pierdut în luptele pentru apărarea pământului strămoşesc ambele picioare. Spre mirarea generală, schilodul a reuşit să parcurgă distanţe mai mari decât şi-a imaginat buna contesă Emma. Acelaşi procedeu a fost prevăzut de către oficialităţile din Hamburg şi pentru mulţimea de nenorociţi care n-au vrut sau n-au putut să plece cu trupa. (În felul acela se spera să se dea un sens acelei adunături fără nici un rost.) Numai că nu s-a ajuns la noua măsurătoare: invalizi erau destui printre oamenii rămaşi în urma plecării Celui de Al Optzeci şi unulea, însă nici unul nu s-a arătat dispus să treacă la măsurarea lotului făgăduit. Mai bine dormeau mai tot timpul… Nu numai că nici unul dintre mizerabili n-a vrut să facă acel drum de o zi, dar nici nu s-a găsit vreunul care să pară că este în stare să priceapă ce i se cerea. Fiinţele acelea dovedeau că au pierdut orice capacitate de a mai relaţiona în afara grupului lor.