Două planuri ale lui Gorbaciov și două fețe ale SUA

În cale câteva zile ce au trecut de la moartea lui Mihail Gorbaciov s-au scris multe despre finalul Războiului Rece, despre extinderea NATO, despre disoluția URSS, despre cauzele profunde ale actualului război din Ucraina și ale confruntării economice cu Rusia.

”Gorbaciov este cunoscut pentru două lucruri: încheierea Războiului Rece și căderea URSS. Primul lucru a fost alegerea lui Gorbaciov, iar pe al doilea a vrut să-l evite cu orice preț. Încheierea războiului rece derivă din crezul leninist al lui Gorbaciov; căderea URSS s-a produs când el a abandonat acest crez”, scrie Maximilian Hess, pentru UnHerd.

Pe jurnaliștii de la UnHerd, The Guardian, The New York Times și de alte publicații îi vom putea citi ani de zile de acum încolo. Am ales alte două comentarii, ale unor participanți direcți la evenimentele de la finalul anilor 1980 și începutul anilor 1990, oameni care au avut informații la prima mână și care nu vor mai putea fi auziți peste ani de zile. Harald Malmgren, 87 de ani, fost strateg, negociator si consilier al președinților John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson, Richard Nixon și Gerald Ford. Si Paul Craig Roberts, 83 de ani, fost adjunct al secretarului Trezoreriei SUA în timpul președintelui Ronald Reagan.

Malmgren: Rusia l-a uitat pe acel Gorbaciov pe care l-am cunoscut eu

”Pentru cei mai mulți dintre contemporanii noștri, marele rol al lui Mihail Gorbaciov în istoria lumii a fost uitat. A fost un personaj important care a dus la încheierea treptată a Războiului Rece și la inițierea unor relații diplomatice ceva mai convenționale cu Vestul. L-am cunoscut în 1989, la Kremlin. Eram pe atunci consilierul unui grupa mai mare organizat de ONU, format din foști șefi de state din întreaga lume. Helmut Schmidt, fostul cancelar al Germaniei, a fost cel care m-a numit consilier al acestui grup. Stăteam lângă el când am făcut cunoștință cu Gorbaciov: părea răvășit, îngrozitor de oboist, după cum a explicat el însuși – mai degrabă într-o manieră defensivă – și făcea tot ce putea în condițiile unei opoziții puternice la toate reformele pe care le propusese”, scrie Malmgren.

”La finalul anului 1990 și începutul anului 1991 devenise limpede pentru mine că sarcina lui Gorbaciov era prea mare pentru un singur politician. Când lucrul acesta a devenit evident pentru toată lumea, URSS era deja în pragul colapsului; mai mulți oficiali de rang înalt din KGB m-au contactat pe mine și pe alți oficiali occidentali pentru a-și oferi serviciile personale (adică încercau să profite de pe urma liberalizării piețelor Rusiei, în interior și în străinătate). De fapt, oficiali înalți din KGB de la Sankt Petersburg, conduși de Putin, începuseră să pună la cale operațiunile comerciale din întreaga lume pentru metale și alte resurse pe care le luau din Kazahstan și alte republici.

Îmi aduc aminte de acele ultime luni ale URSS. Îi scriam atunci zilnic rapoarte președintelui George H. W. Bush și vechiului meu prieten Larry Eagleburger, secretarul de Stat. Scriam despre destrămarea ordinii politice. Primeam informații și scriam despre planurile militare ale puterii ce era în formare. Unitățile militare ruse nu mai ascultau ordinele, iar generalii lor încercau să pună mâna pe putere.

De la o zi la alta, diviziile de tancuri și brigăzile mecanizate își schimbau pozițiile. Îmi amintesc că Eagleburger m-a sunat și m-a întrebat: ”De unde primești informațiile despre ce se întâmplă la Moscova? Obții informații mai repede decât orice altă sursă!”. I-am spus că sunt informat de rușii din structurile de securitate care dau formă noii puteri și pregătesc abandonarea Rusiei de până atunci.

La finalul anului 1990, Gorbaciov știa deja că nu putea evita colapsul URSS. Ulterior, ca persoană privată, a încurajat dialogul dintre elitele ruse și liderii occidentali. Da, era un lider ratat. Însă a fost omul care a reușit tranziția pașnică la noua Republică Rusă sub Boris Elțîn. Da, au izbucnit violențe în fostele republici sovietice, însă ar fi putut fi mult mai rău cu un alt lider decât Gorbaciov.

Spre exemplu, am fost activ în Estonia în 1989 și 1990, unde îi cunoșteam pe oficialii care se pregăteau deja pentru eliberare. Prin urmare, aveam informații la prima mână despre procesul disoluției blocului sovietic. Sunt aproape sigur că oamenii lui Gorbaciov știau ce fac în Estonia, însă serviciile de securitate ale Moscovei nu s-au amestecat. Privind în urmă, cred că Gorbaciov a lăsat cu bună știință ca aceste lucruri să se întâmple fără a implica Moscova.

Prin urmare, îl văd pe Gorbaciov într-o lumină favorabila, pentru că a lăsat ca forțele fragmentării să prindă putere, să pregătească drumul spre o nouă Rusie”.

 

Paul Craig Roberts Reagan: nu a câștigat Războiul Rece, ci i-a pus capăt, alături de Gorbaciov

”Mihail Gorbaciov a fost primul președinte al URSS și ultimul lider sovietic. A fost cel mai bun dintre membrii generației tinere a Partidului Comunist, care a înțeles, la fel ca și președintele Ronald Reagan, zădărnicia Războiului Rece și inutilitatea amenințării cu apocalipsa nucleară. Gorbaciov a mai înțeles că erau inutile și represiunile interne din URSS, și marile greutăți economice. Gorbaciov și consilierii săi, iar cu unii dintre ei am purtat discuții, s-au angajat în reformarea sistemului. A fost, fără îndoială, un personaj important și un lider sincer al URSS”, scrie Paul Craig Roberts.

”Președintele Reagan și-a dat seama de importanța lui Gorbaciov. Și-a dat seama că Gorbaciov nu este lăsat de către elementele radicale din biroul Politic să pună capăt Războiului Rece. Planul lui Reagan, la care am participat și eu, a fost să învingă stagflația din America, iar apoi să marșeze pe ideea unui foarte scump Război al Stelelor, pentru a favoriza astfel ideea lui Gorbaciov de a încheia Războiul Rece, în loc ca economia sovietică să fie sacrificată total pentru o nouă cursă a înarmărilor.

În ciuda opoziției CIA și a complexului securitaro-militar, Reagan a aplicat acest plan nu pentru a câștiga Războiul Rece, ci pentru a încheia războiul, așa cum ne-a repetat deseori. Niciunul dintre noi, inclusiv Reagan, nu se gândea la prăbușirea URSS. Scopul nostru era să punem capăt unui conflict inutil care amenința întreaga omenire.

Nu ne-am dat seama că elementele radicale din PCUS se gândeau că Gorbaciov face prea multe concesii Vestului, că le face prea repede și fără a primi în schimb suficiente garanții sau concesii reciproce. Se pare că nici însuși Gorbaciov nu și-a dat seama de asta.

Reagan a acționat prudent. L-a invitat pe Gorbaciov la Casa Albă. L-a convins pe celebrul pianist Van Cliburn să vină pentru un concert la Casa Alba. Cliburn câștigase, cu acceptul lui Hrușciov, prima Competiție Internaționala Ceaikovski, la Moscova, în 1958. Pe lângă clasici ruși, Cliburn l-a delectat pe Gorbaciov cu melodii populare rusești. Reagan a interzis orice referire negativă la URSS.

Ulterior, am avut mai puține conexiuni cu președintele George H.W. Bush, însă știu ca secretarul de Stat James Baker i-a dat asigurări lui Gorbaciov că, daca va permite reunificarea Germaniei, NATO nu se extinde cu nici măcar un centimetru la Est.

URSS s-a prăbușit nu din cauza lui Reagan, ci din cauza comuniștilor radicali nemulțumiți că Gorbaciov are încredere în cuvântul dat de Washington. Aceștia au încercat o lovitură de stat, Gorbaciov a fost pus sub arest la domiciliu. Această eroare de calcul a dus la căderea URSS și la ascensiunea lui Elțîn, care, că a vrut sau nu, era sub controlul Washingtonului.

Gorbaciov a crezut, ca și Reagan, că Războiul Rece s-a încheiat. Greșeala lui a fost că nu a înțeles modul de gândire al Washingtonului. Un președinte american poarte să ajungă astăzi la o înțelegere, iar succesorul său poate renunța la acel acord. Așa se întâmplă chiar și cu documentele semnate, iar în absenta lor, regimul corupt Clinton a reușit să arate că nu a existat un asemenea acord privind extinderea NATO.

În Rusia, uriașa importanță a lui Gorbaciov nu este recunoscută suficient. Iar în America, marii patrioți fluturători de steaguri considera că toate meritele încheierii războiului rece îi aparțin lui Reagan. Cât mă privește, ca participant la acele evenimente, niciuna dintre taberele de mai sus nu înțelege ce s-a întâmplat atunci”

Necrologul scris de Paul Craig Roberts a atras atenția presei ruse, care i-a trimis solicitări pentru interviuri. ”Cu riscul de a fi etichetat că sunt agent rus, am acceptat. A fost o experiență interesantă. Rușii tind să considere că extinderea NATO până la frontierele Rusiei este vina lui Gorbaciov, care nu a insistat ca George H. W. Bush să-i dea garanții în scris în acest sens, contra unificării Germaniei”, scrie Roberts.

Paul Craig Roberts: Nu SUA, ci PCUS a provocat căderea URSS

”Cred că este o interpretare eronată. Lucrurile pot fi clarificat printr-o singură întrebare: dacă un guvern nu-și respectă cuvântul, de ce și-ar respecta semnătura? Am văzut asta odată cu anularea acordurilor împotriva înarmării din ultimii ani.

Greșeala lui Gorbaciov a fost că nu a reușit să aprecieze efectul pe plan intern, la Moscova, al nemulțumirilor stârnite de concesiile făcute Statelor Unite în Germania și Europa de Est. Radicalii din partid au considerat ca Gorbaciov renunță prea repede la multe plase de siguranță și zone tampon. Pentru asta, au încercat o lovitură de stat. Nu SUA au produs prăbușirea URSS, ci PCUS.

Extinderea NATO a fost efectul prăbușirii URSS. Această prăbușire a dus la unilateralismul american. Neoconservatorii de la Washington și-au dat seama că hegemonia americană și lumea unipolara sunt un cadou de pe urma prăbușirii URSS. Rapid, în 1991, Paul Wolfowitz, oficial cheie în Pentagon, a redactat așa-numita doctrina Wolfowitz, noua doctrină a politicii externe americane. Wolfowitz arăta că principalul obiectiv al Americii este să împiedice ascensiunea oricărui stat care ar putea avea forța de a contesta unilateralismul american.

Doctrina aceasta prevedea că Rusiei nu trebuie să i se permită să revină la forța anterioara. Doctrina aceasta prevedea că Europa de Est trebuie absorbită în NATO. Însă, la acel moment, deși erau puternici, neoconservatorii nu aveau încă forța de a-și pune în practică doctrina.

Administrația George H. W. Bush, succesorul lui Ronald Reagan, nu a cerut extinderea NATO (președintele Bush nu își dorea nici măcar disoluția URSS, nu a reacționat când Gorbaciov a trimis armata să împiedice declararea independenței Lituaniei,  iar Bush a rămas cunoscut pentru discursul său de la Kiev, în august 1991, cu puțin înainte de lovitura împotriva lui Gorbaciov, discurs în care îi avertiza pe liderii ucraineni să nu cadă în capcana ”naționalismului sinucigaș”, iar asta s-a întâmplat cu câteva săptămâni înainte de declarația de independență a Ucrainei și cu patru luni înainte de trecerea referendumului – n.red.). Extinderea NATO avea să vină abia în 1996, la opt ani după retragerea lui Reagan, când președintele Clinton a cerut extinderea NATO în țările fostului Pact de la Varșovia.

Potrivit The New York Times, în 1997, regimul Elțîn a fost de acord cu extinderea NATO. Președintele Clinton a anunțat atunci orizontul 1999, când Polonia, Cehia și Ungaria au aderat la Alianță. Era la șapte ani după George H. W. Bush și la 11 ani după Reagan. Este evident că nu Reagan a dărâmat URSS și a extins NATO până la granițele Rusiei. Nici succesorul său. Asta au făcut neoconservatorii care au observat că Rusia este slăbită și că pot deveni hegemonii.

Neoconservatorii au avut nevoie de timp. Au trebuit să izoleze celelalte viziuni de politică externă, să monopolizeze pozițiile cheie în Pentagon și Departamentul de Stat, în Consiliul Național de Securitate și au trebuit să folosească CIA pentru a controla presa, pentru a lansa propria propagandă sau ”narațiune”.

Ar fi trebuit ca Reagan și Gorbaciov să aibă capacități supraomenești pentru a întrevedea întreagă această evoluție.

Concluzia pare limpede. Conducerea PCUS a distrus URSS arestându-l pe Gorbaciov. Dispariția URSS a dat frâu liber unilateralismului american gândit de neoconservatori.

După cum știm, în 2007, succesorul lui Elțîn, Vladimir Putin, s-a săturat de această situație. A anunțat asta la Conferința de Securitate de la Munchen din acel an. În anii care au urmat, Putin și ministrul său de Externe Lavrov au încercat să ajungă la un acord cu Vestul, de pe picior de egalitate. Nu au reușit. Acum, marele succes al lui Reagan și Gorbaciov, încheierea războiului rece, este anulat de o mână de neoconservatori. Suntem din nou amenințați de apocalipsa nucleară și de o serie de mișcări periculoase ale Washingtonului și Moscovei”.