M-a rugat Cornel Nistorescu să-i scriu câteva rânduri. Ieşisem din viaţa publică, ce să-i scriu? Mi-am adus aminte că, undeva, Ion Cristoiu zicea ceva de trădarea lui Liviu Dragnea. Sau doar mi se păruse. Oricum subiectul era interesant.
Era interesant pentru că mie a trăda mi se părea un lucru frumos. Eu însumi am trădat, m-am trădat, de câteva ori. Iubeşti ce iubeşti, şi-ţi dai seama că nu mai iubeşti. Ce poate fi mai excitant? Mai fecundativ?
Deci, Liviu Dragnea a trădat PSD-ul ca să scape de puşcărie. Aici, ceva nu era în ordine. Mi-am zis: cum să trădezi ca să scapi de puşcărie? Eu aş trăda de mii de ori ca să scap de puşcărie – simplu! Dar pe cine?
În orice caz, nu pe cineva pe care am iubit. Lucrurile începeau să se clarifice. Ori am trădat, şi atunci n-am iubit ce-am trădat, ori am trădat, dar nu pe cine am iubit.
Ca să vezi drăcie!
Liviu Dragnea a fost şi este un social-democrat cinstit. Deci, ca social-democrat, sincer, devotat, loial partidului, n-a putut trăda. Dar trădase – cum să treci de partea lui Iohannis, cel care-l forţase pe prietenul său să demisioneze?
Şi pentru că nu ieşeam la lumină în niciun fel, am zis: „Aiasta nu se poate, majestate!”. Omu’ nostru îi jigodie – scuze, n-am găsit ceva mai potrivit. Deci, jigodie. Simplu, deschis, prietenesc!
Dar nu era bine. Bine, bine, insul e jigodie. Dar partidul? Partidul unde e? Partidul nu era, sau era, dar nu era ce credeam că era.
Iertare!
