CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (52)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Da, dar nu chiar pe toate. Să mai revenim o dată la afirmaţia după care Fany „era tot mai îngrijorată de comportamentul nefiresc al lui Rudolph, comportament ce se revărsa încetul cu încetul asupra întregii familii”. Despre ce era vorba? Rudolph citea toată ziua, citea la micul dejun, în vreme ce-şi mânca distrat orice i se punea în farfurie, citea până la prânz aşezat în fotoliul din camera sa ori pe banca din grădină, dacă vremea o permitea, venea ca un somnambul la masă, dus de braţ de Madeleine, citea şi în timpul prânzului şi citea până la cină. Abia atunci lăsa cartea din mână şi mânca, în timp ce ochii săi miopi se pierdeau în gol. („Acum recapitulează textele parcurse şi pune fiecare informaţie la locul ei” a explicat Madeleine.) Urma expunerea în faţa soţiei şi a copilului, câteodată şi în faţa lui Fany. Apoi, când toată lumea dormea, mai citea până ce aţipea şi el cu cartea în mână. Rar se întâmpla să se întindă în pat, dormea mai mult în fotoliul unde l-a prins somnul. Doar când soţia la fel de îndrăgostită ca în prima zi îl ademenea în patul ei, dormea şi el întins, cu Madeleine strângându-l puternic lângă ea. Iar a doua zi o lua de la capăt. Fără nici o pauză. O viaţă care, oricum am lua-o, nu se desfăşura normal, se îngrijora Fany. Efectul a fost că şi Madeleine trăia o viaţă paralelă, ea necitind toată ziua, dar stând cea mai mare parte a timpului privindu-l pe Rudolph. Îl privea pe Rudolph şi buzele i se mişcau abia perceptibil, de parcă i-ar fi şoptit ceva. Vreme de ore întregi. Nici asta nu era normal, a constatat Fany. Iar, mai nou, până şi Ruppert, copilul de doar câţiva anişori, îşi trecea şi el zilele cu câte un volum în mână. Chiar şi înainte de a apuca mama sa să-l înveţe să desluşească sensul literelor. Nu! Ne transformăm într-o casă de nebuni! Buna Fany i s-a plâns de câteva ori lui Monsieur Pierre, însă acesta avea traiul lui şi considera că-şi face cu prisosinţă datoria de cap al familiei asigurându-i fiecărui membru al casei tot ceea ce îi era de trebuinţă. Tot ce îi era de trebuinţă din punct de vedere material… Era puţin lucru? Bineînţeles că nu era puţin, însă nu era nici îndeajuns. Ceea ce Al Nouăzeci şi şaselea nu putea pricepe.

După lungi discuţii cu tot mai bătrânul domn Bric, Fany a găsit soluţia de a-l scoate pe Ruppert din „letargia casei”. Ajungea că Rudolph s-a zidit de viu într-un univers imaginar! Fiului său, mai ales că avea evidente calităţi practice – de care tatăl său era total străin -, era bine ca să-i fie încurajate abilităţile. Şi bunicul, Monsieur Pierre, s-a exprimat în această privinţă. Băiatului îi plăcea să meşterească şi a făcut vâlvă faptul că, la numai patru ani a demontat o bicicletă şi a montat-o la loc. Ba, după cum a confirmat un Jean, nu numai că a reasamblat-o, dar i-a schimbat şi lanţul şi i-a fixat pedala „cu mult mai bine, aşa încât acum ajung mult mai repede cu ea decât înainte!” Genial! N-ar fi fost păcat să se piardă asemenea calităţi?

Fany a citit într-un ziar că existau instituţii şcolare speciale unde erau primiţi copiii de mici, chiar începând cu clasele primare, spre a fi educaţi pentru cariera de militari de carieră. Fiindcă solicitările, mai ales din rândul claselor sărace, erau foarte mari – oamenii sărmani găsind locul unde puteau să le ofere casă, haine şi masă, precum şi un viitor, copiilor lor -, admiterea era tot mai selectivă. Însă aveau prioritate băieţii sănătoşi şi cu o stare materială bună, care puteau fi întreţinuţi şi din banii de acasă. Aceştia erau hărăziţi să ajungă ofiţeri. Dintre ceilalţi, doar cei cu calităţi deosebite treceau de gradele inferioare. Fany găsea că viaţa în colectivitate, cu un program strict, cu multă mişcare şi cu activităţi pragmatice îl va integra pe fiul lui Rudolph într-un trai normal¹.

Şi tot cu domnul Bric a pus la cale şi o complicată strategie în vederea trimiterii lui Ruppert la şcoala militară. Băiatul nu împlinise încă nici şase ani şi Fany trebuia să mai aştepte până să-şi poată pune planul în aplicare. Sigur, ar mai fi fost şi varianta să fie trimis copil de trupă, dar pentru aceasta s-a opus categoric Madeleine. Copiii de trupă erau mai ales băieţi orfani din familii sărace. Categoric că nu era cazul lui Ruppert! Nu era nici o grabă! „Nu era nici o grabă!”, ceea ce însemna că lucrurile puteau să se petreacă, chiar dacă şi cu o mică întârziere aşa cum voia Fany. Nici Monsieur Pierre nu avea nimic împotrivă, mai ales că i s-a amintit de dorinţa Marelui General de a avea un urmaş în cariera militară. Iar dacă atât Raul-Olfert şi Dandy de la Paris, cât şi Monsieur Pierre şi Rudolph au urmat alte drumuri, odată cu Ruppert se va realiza şi acest vis al celui ce a contribuit din plin atât la prestigiul, cât şi la belşugul tuturor rudelor sale. „Generalul Simon ne vede din cer şi în mod sigur va fi fericit printre fericiţi, atunci când va constata că măcar după patru generaţii marea lui dorinţă se va împlini”. (Însă lucrurile nici măcar nu stăteau aşa: dacă e să urmărim mai atent biografiile urmaşilor Marelui General, vom constata că şi ceilalţi descendenţi direcţi ai lui Simon n-au ajuns deloc departe de dorinţa-i: fiul său, Raul-Olfert, a căzut ca un erou pe baricadele Comunei; nepotul, Dandy de la Paris, a reprezentat poate figura cea mai exotică în tranşeele primului război mondial; strănepotul, Rudolph, a murit la datorie în clădirea Ministerului de Război şi în uniforma de care erau prinse două medalii. În mod sigur, Acolo de unde îi privea Simon, lucrurile acestea sunt cât se poate de clare, iar cariera militară a lui Ruppert, putem afirma, nu reprezintă decât o consecinţă firească a algoritmului.)

Aşa că Fany, cu tenacitatea ei, a reuşit să pregătească terenul şi a devenit un lucru cert în conştiinţa celor interesaţi că, la împlinirea sorocului, Ruppert va pleca la şcoala militară. Ceea ce s-a şi întâmplat. Doar că, deşi totul a fost stabilit în amănunte de multă vreme, tocmai cel pus în faţa faptului împlinit, nu s-a împăcat cu ideea. La vârsta de doar şapte ani, puştiul a fugit din şcoală şi a ajuns înapoi în Palatul Kubic.

– Cum? Cu ce ai venit acasă?

– Cu trenul! Văzându-mi uniforma, nimeni nu mi-a cerut vreun bilet.

„Şi ăsta este un progres, a comentat domnul Bric. Iată, puştiul s-a descurcat şi în afara cărţilor!”.

Pe urmă, Monsiuer Pierre a trebuit să facă o donaţie substanţială instituţiei pentru ca „micul dezertor” să fie reprimit.

A doua oară, însă, după nici alte două luni, când s-au pomenit cu Ruppert din nou pe Île Saint-Louis, a fost mult mai dificilă iertarea sa. („O şcoală militară este o şcoală militară! Acolo copiii trebuie să fie obişnuiţi din capul locului cu disciplina! Ce-ar fi armata fără simţul datoriei? Etc.”) Spre uimirea tuturor, cel ce a intervenit a fost tatăl. Rudolph s-a săturat de un subiect care risca să-i arunce în aer tabieturile. Aşa că a stat de vorbă între patru ochi cu fiul indisciplinat. Din încăperea cu uşa închisă nu s-a auzit nici un cuvânt, nici un zgomot, dar peste nici o jumătate de oră, Ruppert, roşu la obraz, a mers direct în odaia sa, s-a reechipat în uniformă, şi-a luat lucrurile personale şi a urcat în birja ce-l aştepta la poartă. La gară, Jean, valetul plecat un minut mai târziu din Palatul Kubic, l-a urmărit cum îşi cumpără biletul şi cum urcă în tren. Convins că n-a fost observat de copil, Jean s-a întors să iasă de pe peron, iar de la fereastra compartimentului, micul militar şi-a scos limba în urma lui.

Toţi cei ai casei ardeau de curiozitate să afle ce i-a spus Al Nouăzeci şi şaptelea fiului său. Dar Rudolph s-a adâncit din nou în lectură, iar Ruppert n-a dat nici el vreo explicaţie. De n-ar fi plecat atât de rapid, probabil că Fany ar fi găsit o cale de a-l descoase cu spor…

Nimeni n-a aflat vreodată ce s-a întâmplat în spatele uşii închise, însă băiatul s-a întors la şcoală, unde, între timp, bunicul său a făcut o donaţie şi mai importantă ca data trecută, reutilând în întregime standul de tir. Al Nouăzeci şi optulea n-a mai fost socotit dezertor, ba, o săptămână mai târziu, s-a regăsit printre remarcaţi pentru rezultatele bune la învăţătură². Trebuie însă spus că această evidenţiere a fost meritată: obişnuit de mic cu lectura, Ruppert a venit în instituţie cu un bagaj neobişnuit de cunoştinţe pentru un copil de vârsta lui. Plus plăcerea de a citi, plus deprinderile intelectuale. Şi n-a fost un elev lipsit de calităţi Ruppert nici la materiile fizice. Unde a avut probleme a fost doar disciplina. Şi nici aceasta întotdeauna. Au trecut semestre şi chiar ani întregi cât superiorii săi nu au avut ce-i reproşa. Şi, pe urmă, brusc, cadetul fugea iar din cazarmă. Şefii s-au obişnuit cu aceste ieşiri, ba chiar le aşteptau cu nerăbdare, întrucât ele erau mereu urmate de donaţii ale lui Monsieur Pierre. Donaţii pentru instituţie, alături de donaţii pentru „superiorii revoltaţi” ai delicventului. Nimeni, în afară de Fany, nu s-a obosit să analizeze cauza acelor răbufniri ale tânărului. Şi nici nu i-a urmărit în mod special cineva modul cum i-au evoluat interesele. Altfel, un observator mai atent ar fi constatat că, pe măsură ce se încadra – totuşi! – în disciplina cazonă, plăcerea cititului i-a dispărut. Pentru că avea tot mai puţină vreme pentru lectură, şi-a spus chiar şi Fany. Însă explicaţia ei nu s-a arătat nici pe departe a fi fost suficientă: Al Nouăzeci şi optulea nu mai punea mâna pe carte nici când venea acasă în vacanţe. Şi relaţiile cu tatăl său s-au răcit, ei parcă nu se mai interesau unul de celălalt decât atunci când Ruppert iar fugea de la şcoală. Şi când scena din spatele uşii închise se repeta şi ea. Al Nouăzeci şi optulea creştea, se dezvolta fizic şi îşi modela personalitatea. Alta decât cea de care i-a fost atât de teamă lui Fany. Însă, toată vremea suspicioasă, buna femeie nu ştia dacă să se bucure ori dacă trebuie să fie îngrijorată de direcţia în care se îndrepta tânărul.

În albumul de familie, putem urmări, desigur, şi evoluţia Celui de Al Nouăzeci şi optulea de la tradiţionala fotografie a bebeluşului culcat gol pe burtă pe perna cu bogate broderii şi până la imaginile cu adolescentul în uniformă de cadet. Ruppert bălai, îmbrăcat „matelot” împreună cu unchiul şi mătuşa sa mai tineri decât el, Ruppert călare pe calul de lemn, Ruppert încruntat, „citind” (spre hazul celor ce i-au pus cartea în mână cu scrisul în jos, după cum ne este intenţionat foarte vizibil arătat titlul coperţii), Ruppert elev la şcoala militară (mai multe poze: într-unele singur, în altele cu câte unul sau doi colegi³, dar şi imagini cu întregul colectiv al clasei, având la mijloc profesorii, unii în civil, alţii în uniformă), Ruppert călare pe un armăsar adevărat, Ruppert în uniformă de aspirant, Ruppert cu însemnele de sublocotenent⁴.

Scribul a notat: „Al Nouăzeci şi optulea, Ruppert, a devenit cu mari eforturi şi total împotriva voinţei sale ofiţer. Dacă după ce, la început, a fugit de câteva ori de la şcoală a mai putut fi corectat prin intervenţii înalte, tânărul va pleca fără permisie şi mai târziu, atunci când acel lucru se va încadra cu adevărat în delictul de dezertare. Ca să nu mai vorbim că un incident atât de grav s-a petrecut şi în vreme de război. Cu atât mai surprinzătoare va fi desfăşurarea carierei sale.”

Dar, până atunci, o piesă trebuie pusă la locul ei pe tabla de puzzle: renghiul jucat de un tânăr ziarist lugojean în legătură cu trecerea flotei de război austro-ungare pe Timiş. Incredibila farsă scribul a aflat-o din trei surse diferite: din istoria locală scrisă, dar mai ales orală, mai putând întâlni localnici ce şi-o aminteau din povestirile familiei, dintr-o însemnare a Madeleinei într-unul dintre caietele albastre şi dintr-o scrisoare a lui Ruppert.

Relatările localnicilor le-a folosit scribul în deschiderea acestei vieţi. Relatări ce nu ironizează câtuşi de puţin credulitatea celor ce s-au lăsat duşi de nas, ci laudă ingeniozitatea celui ce a pus la cale marea festă jucată de un lugojean concetăţenilor săi. Care au găsit un minunat prilej pentru a o savura în localurile deschide până târziu în noapte. Nimeni nu s-a simţit păcălit. Cu atât mai puţin jignit. Şi nici n-ar fi avut de ce: „Mare pişicher cel ce a înscenat totul! Un lugojean de-al nostru!”⁵.

(Pentru bănăţeni, ierarhia oficială era sfântă, însă ei o cultivau în spiritul mândriei locale. Când, în anul 1884, împăratul s-a oprit în Arad, a fost primit cu toată reverenţa. Majestatea Sa a planificat ca în acel popas să înnobileze familia Neuman pentru progresul pe care l-a adus aceasta unei regiuni a imperiului Său. Vizitând modernele hale ale producţiei textile, precum şi Moara şi Fabrica de Spirt şi Drojdie, Franz Iosif n-a catadicsit să spună decât „Sehr schön!”, iar unul dintre fraţii Neuman i-ar fi răspuns: „Da, am auzit că şi Majestatea Voastră conduce bine imperiul”. Înnobilarea s-a amânat cu câţiva ani.)

Madeleine a notat varianta lui Rudolph despre modul cum au aşteptat lugojenii flota K. u. K să le treacă prin oraş, o variantă inspirată din consemnările din presă. Numai că Al Nouăzeci şi şaptelea n-a povestit ca un om care a citit un reportaj, ci, ca şi altădată, ca un martor ocular al evenimentului. (Şi iată şi o notă poate inutilă: Rual Woolf pretinde că Woody Allen s-ar fi inspirat din capacitatea lui Rudolph de a pătrunde într-o altă realitate pentru celebrul său personaj Leonard Zelig, omul care „devenea” cel de care se temea cel mai mult. Rual Woolf, emul al lui Bruno, celebrul psihiatru din Viena sfârşitului de veac nouăsprezece, analizând caietele albastre, a publicat un studiu prin care a încercat să demonstreze că există oameni ce-şi găsesc identitatea fugind din realitatea imediată, refugiu incomplet întrucât ajung adesea să nimerească acolo tocmai peste himerele înfricoşătoare de care au vrut să scape. Scribul, ca de atâtea ori, a dat peste articolul lui Rual Woolf după ce a pus punct biografiei Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea, dar şi aşa are destule dubii în legătură cu un studiu de caz realizat pe baza unui material provenind de la o altă persoană decât subiectul analizat. Într-adevăr, nota este nu numai tardivă, ci poate şi inutilă…⁶) În plus, Rudolph a povestit amănunte din noaptea de 29 spre 30 august, când lumea, obosită după ziua petrecută în haine închise în plin soare, s-a dezlănţuit în răcoarea serii şi s-a încălzit iarăşi sub efectul alcoolului consumat. Un băiat ceva mai tânăr decât Ruppert a exclamat că în noaptea aceea parcă s-ar fi aflat la petrecerea de revelion, un revelion în plină căldură, iar evenimentul a şi rămas în memoria locului drept „revelionul fierbinte”. Rudolph a povestit nu numai cum şi cine a lansat acea afirmaţie, ci şi ce s-a întâmplat mai departe, pomenind şi cu cine au stat la masă Bredicienii, cum a fost dus la secţie Moritz Spiegel pentru că, bine afumat, a rostit măscări îngrozitoare la adresa Alteţelor Lor Imperiale, precum şi amănuntul atât de gustat de public când acel Moritz Spiegel a luat locul în arest indivizilor suspecţi tocmai eliberaţi, după ce a fost sigur că Înaltele Personaje nu vor veni cu vasul amiral al flotei imperiale pe Timiş. Dar indivizii suspecţi, iniţial reţinuţi doar din motive de prevedere, au făcut haz şi mai mare de toată întâmplarea şi, îmbătându-se pe loc, au devenit agresivi, aşa că au fost conduşi înapoi la arest, iar Moritz Spiegel a revenit la masa de unde a fost ridicat. (Vânătaia de sub ochiul stâng a fost socotită o corecţie tocmai suficientă pentru vorbele acelea imprudente.) Şi a mai povestit şi alte asemenea amănunte Rudolph, care n-a ieşit toată ziua aceea din casă, iar soţia sa a notat totul, cuvânt cu cuvânt, în caietele ei albastre.)