În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
Devenit student, după un semestru de fizică, pe Poolo au început să-l intereseze mai mult alte discipline, audia cu perseverenţă cursuri de drept roman şi − mai vechea lui pasiune − biologia. Filologia nu-l interesa şi nu-i vedea rostul (deşi citise şi până atunci enorm de multă beletristică), iar în rest mai putea fi găsit în cele mai diferite aule, ascultând, luând notiţe la întâmplare şi, după o vreme, producând scandal.
Ulterior vorbea cu totul contradictoriu despre anii săi de studii: îşi amintea cu plăcere de ei, doar atunci a fost şi el tânăr şi sănătos; de cele mai multe ori însă se revolta împotriva examenelor, spunând că profesorii sunt în mare majoritate nişte tâmpiţi care nu fac nimic altceva decât că încearcă să îngrădească posibilităţile de exprimare ale aptitudinilor discipolilor după propria lor capacitate de înţelegere a fenomenelor, simplul fapt de a pretinde o bibliografie obligatorie, părându-i-se un act samavolnic. Dar tot el susţinea alteori că o instrucţie aproximativ egală între diferiţii exponenţi ai uneia şi aceleiaşi discipline este singură în măsură să asigure exercitarea calmă a profesiilor, permiţând linii generale şi eliminând eventuale iniţiative prea năstruşnice. Exagerând câteodată, aşa cum obişnuia mereu, afirma uneori că numai o instrucţie omogenă, care elimină surprizele şi aduce inidivizii la acelaşi numitor e în stare să crească societăţi viabile, apte să urmeze o cale de supravieţuire şi progres, limitând ambiţiile la simple probleme caracteristice şi eliminând dramele de creaţie, lăsate în seama celor câţiva „eretici” care apar oricum, indiferent de sistemul de şcolarizare existent. Susţinea că doar ele sunt capabile să taie elanul falselor genii de a produce diversiuni şi nefericire. în cazul lui, faptul că vorbea o dată într-un fel şi altă dată cu aceeaşi convingere în alt fel nu trebuie să ne mire: Poolo era rar consecvent în afirmaţii general-teoretice despre viaţă, fiind însă capabil să se bată până la capăt pentru prezumţiile pe care le susţinea într-un anumit moment. Observând această inconsecvenţă flagrantă în atitudinea sa, cineva, într-o anumită sală de aşteptare, se amuza memorând argumentele aduse pe vremuri de Poolo pro şi contra. Poolo putea fi incitat să nege într-o zi ceea ce susţinuse cu tărie altădată, fără ca să-şi dea seama de jocul în care era târât. Era cu totul incapabil să accepte argumentele proprii de data trecută, până într-atât încât, nerecunoscându-şi-le, le taxa drept nişte inepţii. Este aproape imposibil de explicat mecanismul după care „funcţiona” un om atât de lipsit de prejudecăţi, în stare oricând să sucească o axiomă pe toate feţele pentru a căuta calcâiul lui Achile pornind de la ideea că el există pretutindeni. Ce mecanism conducea un om în stare de un asemenea exclusivism în discuţii, până la a nu-şi recunoaşte propriile-i foste convingeri. Acest exclusivism a apărut la el de mic copil. Avea să se adâncească mereu, ajungând ca atunci când l-am cunoscut atât de îndeaproape să fie greu de suportat După un prim contact, lumea se ferea să-i mai caute tovărăşia, Poolo fiind obositor atât prin densitatea aparent fără lacune a discursului său, cât şi prin acest refuz încăpăţânat de a accepta ideea că şi altcineva ar putea avea vreodată dreptate în afară de el. (Şi totodată cât era de susceptibil la orice afirmaţie a interlocutorului, cât de uşor găsea breşe în tot ce se discuta şi, mai ales, datorită simţului de contrazicere, cât de greu puteai lega un „dialog obişnuit” cu el!).
Faţă de succesele profesionale senzaţionale ale lui Poolo, în familia noastră se obişnuia să se tacă şi dacă aducea cineva vorba despre el, se căuta repede un alt subiect de discuţie. Poolo şi tot ce era legat de el devenise în casa noastră un subiect neplăcut.
Acesta, faptul că visau împreună, a devenit un fel de ciudăţenie: timpul şi rutina obişnuiesc să estompeze idealurile şi competiţia, şi testele păreau să fi devenit un scop în sine, dacă te uitai la cei mai mulţi dintre candidaţi. Sigur, probabil că seara în pat, obosiţi după o zi lungă, visau şi aceştia cu ochid deschişi la obţinerea postului pentru care erau atât de îndelung verificaţi. Dar în timpul scurgerii zilei nimeni nu-şi mai bătea capul cu aşa ceva. în afară de asta, visul este o treabă strict intimă şi nici chiar aceşti profesionişti ai iluziei nu obişnuiau să-şi etaleze dorinţele. Dar aproape nimic nu se poate ascunde într-o colectivitate atât de mică şi atât de înghesuită ca aceea din cele câteva încăperi în care-şi pierdeau ei zilele.
În general visul lor comun a fost luat la cunoştinţă drept un lucru deosebit de fragil, ocrotit de întreaga mulţime de candidaţi. Cei doi erau priviţi cu simpatie şi foarte micile servicii care puteau fi făcute în condiţiile acestor testări, le erau oferite discret şi cu dragă inimă de către oricine dintre cei din jur.
Doar cineva, un domn mai în vârstă, în comunitatea aceasta de oameni fără vârstă, cu figură distinsă şi care le crea tuturor impresia că l-au mai întâlnit undeva, doar acesta le atrase la început, în mod confidenţial, atenţia celor doi că-şi micşorează considerabil şansele în clipa în care încearcă să reuşească împreună.
„Cum am putea încerca aşa ceva?” se mirară cei doi.
Dar personajul nu se lăsă convins de evidenţa imposibilitate de a-i influenţa pe faţă pe examinatori. Visul cel mai secret, spunea el, este în măsură să ne conducă paşii, să ne hotărască deciziile şi, în ultimă instanţă, să le dicteze celor doi răspunsurile în sălile de testare. E un risc foarte mare, îi preveni el cu mina cea mai gravă cu putinţă, pentru că şansele dea fi eliminaţi se adună în felul acesta şi fiecare dintre ei devine în mod brusc purtătorul propriilor posibilităţi de eşec însumate cu cele ale partenerului. Discuţia aceea confidenţială a avut loc, dar cei doi aproape că nici n-au înţeles ce vrea tipul distins şi trecut de la ei şi au continuat să se comporte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Atunci, peste o vreme, bătrânul a început să le spună şi altora acelaşi lucru pe care l-a spus la început numai lor. Doar că demersul lui n-a fost primit cu ochi buni pentru că o regulă nescrisă te împiedica în sălile acelea de aşteptare să te bagi în sufletul altuia şi fiecare trăia acolo în cea mai bună vecinătate şi politeţe cu ceilalţi, toţi fiind convinşi că indiscreţii şi intrigi ar face imposibilă suportarea mai multă vreme a celor ce se întâmplau acolo. Sau mai bine zis, a lungilor ore în care nu se întâmpla nimic.
Personajul îşi încetă insistenţele, dar cei doi se pomeniră în curând tot mai des chemaţi la ore diferite în sala de testare.
Noua postură, aceea de a-ţi pierde timpul aşteptându-l pe celălalt în stradă era mai greu de suportat: erau atâtea tentaţii pe care le oferea o zi liberă, atâtea daruri nesperate, încât cei doi au început să se vadă tot mai rar.
Nu se ştie cum, de undeva se răspândi un fel de zvon după care bătrânul personaj distins ar fi aranjat despărţirea celor doi şi un zid rece începu să-l înconjoare pe acesta. Nimeni nu încerca să-şi explice cu argumente ce s-a întâmplat cu adevărat, pentru că atunci ar fi trebuit să se ajungă la părerea cum că bătrânul ar fi fost în legătură ou examinatorii, că ar fi fost o unealtă de-a lor sau poate chiar unul dintre Ei, lucru care ar fi trebuit să-i pună pe toţi candidaţii în gardă: bătrânul fie că era un spion − şi atunci trebuia să primească o răsplată pentru asta, răsplată care − de ce nu? − ar fi putut foarte bine fi chiar unul dintre cele două posturi atât de râvnite, fie că era un turnător prin vocaţie, dar şi atunci trebuia să fi ajuns cumva într-un contact mai apropiat cu examinatorii, rupând echilibrul care se presupune că ar exista întotdeauna pentru toţi candidaţii în aceeaşi măsură. Lumea nu a mers chiar până acolo cu gândurile, dar bătrânul a început să fie ocolit de toţi, lucru pe care părea că-l ignoră, dar care se sfârşi cu o mică criză de nervi, atunci când nu se mai aştepta nimeni la aşa ceva din partea lui. Totuşi totul se termină când, după ce au fost despărţiţi aproape zilnic timp de două săptămâni, cei doi au fost lăsaţi să aştepte din nou împreună. Cu asta şi bătrânul a fost iertat, nu mai existau motive să se fi supărat pe el, iar faptul că totul trecuse exact după ce el îşi ieşise atunci din sărite nu era în niciun caz o dovadă împotriva sa: se putea foarte bine ca întâmplările să se fi datorat unei simple coincidenţe. În fond, dacă ar fi avut o cât de câtă influenţă, şi dacă ar fi vrut cu adevărat acest lucru, bătrânul putea foarte bine să facă în aşa fel încât într-o bună zi unul dintre cei doi − sau amândoi − să fie afişaţi respinşi. Nimeni nu l-ar fi putut bănui de nimic. Doar că nu se întâmplă aşa ceva din toate astea, bătrânul îşi regăsi locul său de candidat anonim printre ceilalţi candidaţi anonimi, iar cei doi continuau să-şi aştepte împreună rândul la testări.
Între timp, e adevărat, rândurile celor ce aşteptau se mai răreau încetul cu încetul, iar domnul în vârstă nu scăpă prilejul de a se face din nou dezagreabil, afirmând despre un candidat care a decedat după un infarct, că „Omul este programat pentru a muri”. Nimeni nu stătu să analizeze acest truism şi nici nu-şi dădu cineva seama de importanţa vorbelor reci pe care le auziseră, e drept, spuse cu un ton nepotrivit într-o împrejurare nepotrivită.
Un zvon venit de niciunde − ca orice zvon − răspândi printre ei bănuiala − şi apoi convingerea − că testele lor erau în legătură cu ipoteza lui Poolo, ipoteză pe care n-o cunoşteau decât pe cioburi de informaţie, ştiind că se referea atât la viaţa veşnică, cât şi la moarte, elemente care li se păreau total antagonice.
O nelinişte se zbătu câteva zile în sălile de aşteptare, dar neavând nicio confirmare, zvonul adormi.
