Pendulul abuzurilor

În regimul comunist, mai întâi au fost abuzurile rezultate din lupta de clasă. Le-a denunţat, la noi, Ceauşescu şi au urmat, apoi, abuzurile de acaparare personală a puterii în mâinile fostului denunţător. În regimul care a urmat, o pseudo-morfoză a democraţiei liberale, au fost mai întâi abuzurile corupţiei politice. Au urmat, apoi, abuzurile anticorupţiei.

Ne aflăm, acum, în etapa în care pendulul acestor abuzuri tinde să se aşeze undeva între fostele extreme. Din păcate, acest pendul se va aşeza acolo prin eforturi omeneşti, nu de la sine. Iar oamenii politici nu mai au niciun fel de credibilitate. Prima mişcare a pendulului i-a atins pe toţi, într-un fel sau altul. Cei neatinşi (Crin Antonescu, de pildă) s-au retras, scârbiţi de rezistenţa celor deja compromişi. Alţii s-au compromis şi în cea de-a doua mişcare a pendulului (Băsescu, de pildă), sau numai în cea de-a doua (Ponta, de pildă).

Iohannis a părut, în 2014, noul chior din ţara orbilor. Era doar o percepţie. S-a aflat, destul de repede, câtă corupţie a trecut şi prin pixul său. Azi, trecutul îl ţine prizonier în două ”lagăre”: şi în câmpul corupţilor, şi în câmpul tactic al anticorupţiei. Această ambiguitate a persoanei sale îl face mai orb decât pe un nevăzător din naştere.

Avem, azi, o confruntare politică între orbecăiala iohannisată şi încercarea unui fost baron al corupţilor de a-şi (re)da un pic de vedere (ba chiar o viziune). Deasupra acestei confruntări de persoane, stă bine instalată, pe piloni adânci, o strategie care s-a folosit de anticorupţia noastră pentru a testa ceva.

Îţi trebuie şi curaj, şi viziune pentru a vorbi fără păcate despre aşa ceva. Dacă porneşti de la premiza că acest ceva are justificări mai înalte decât raţiunile interne ale politichiei noastre, ai mai multe şanse ca acest curaj să fie însoţit de un realism nepăcătos.

Întrebarea cea mai ajutătoare este următoarea: în ce afacere se află partenerul nostru strategic? Răspunsul nu este ocultat: SUA sunt vectorul principal al Noii Ordini Mondiale. Ceea ce este ocultat (dar nu şi de Jaques Attali, un mondialist fără rezerve) este faptul că, pentru o vreme (nu se ştie câtă), această Nouă Ordine are a arăta ca o dictatură imperială. În absenţa acestui totalitarism global, în era post-petrol, omenirea va sta în faţa unor riscuri fără precedent. Au fost descrise undeva ca războiul tuturor contra tuturor.

Ei bine, şi ce are România de jucat la acest nivel? – vor cârcoti cei care, la noi, deşi sunt nombrilişti, dispreţuiesc buricul. Tocmai fiindcă nu are de jucat în prim-planul afacerii (şi datorită unor indici de mentalitate), România pare a fi fost aleasă spre a fi testat, aici, un vector dictatorial: modul în care sub genericul unei lupte nobile (contra corupţiei, contra terorismului) ar putea fi implementate tehnici de control al populaţiei. De aceea, la noi nu se vorbeşte despre prevenirea corupţiei, ci – direct – de combaterea ei drastică. Peste tot în lume unde mentalităţile sunt mai organic-democratice, se vorbeşte mai mult de prevenţie decât de combatere.

Experimentul acesta pare a ne fi trezit la conştienţa faptului că nu e prima oară când jucăm roluri de cobai. Dacă experimentul va fi un eşec în anumite privinţe, concluzia va fi pusă în cârca unor persoane ultra-abuzive (Băsescu, Coldea, Kovesi, Iohannis), care, pe un teren impersonalizat, au ţinut să joace roluri personale atât de abuzive încât au compromis acurateţea (!!!) experimentului.