În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(6) Meseria de a trăi şi meseria de a scrie
– Tinere, îi spune redactorul junelui literat care, tremurând de emoţie, a adus un nou vraf de manuscrise, tinere, lucrurile acestea sunt foarte frumoase, dar nu sunt veridice. Cititorul nu te poate crede. Scrii aici despre o dragoste din Insulele Spitzberg, or, dumneata – aşa cum mi-ai mărturisit – n-ai apucat încă să ajungi nici măcar până la Fălticeni. Cum vrei să te creadă cineva când scrii despre lucruri pe care nu le-ai trăit?
– Le-au trăit alţii, bâiguie solicitantul unui petic de pagină tipărită.
– Atunci să le şi scrie alţii, conchide redactorul, bătând darabana pe teancul de manuscrise.
Tânărul se scoală, mulţumeşte din obişnuinţă şi pleacă – nu înainte însă de a fi primit asigurarea că are totuşi talent şi că, prin urmare, se impune să mai revină.
Pe stradă gândurile încep să i se aşeze sau, mai bine zis, încep să-l persecute. Deprimării de pe urma eşecului îi ia locul furia neputincioasă: „Dacă ar fi aşa cum spune redactorul, atunci nimeni n-ar putea face altceva decât, cel mult, să-şi ţină un jurnal de zi în care să-şi noteze – cât de literar l-or ţine puterile – ceea ce îi trăsneşte prin cap, numai să fi trăit evenimentele respective”.
*
Dar este într-adevăr romanul o autobiografie? Şi H. G. Wells în OMUL INVIZIBIL sau Sir Conan Doyle în Sherlock Holmes au descris întâmplări din viaţa lor? De ce să nu-şi poată permite tânărul nostru să-şi ducă eroii în Insulele Spitzberg, dacă Jules Verne a călătorit pe lună? Şi, mai ales, cum să aibă un singur om atâtea autobiografii încât să poată scrie zece romane istorice (fiecare situat în altă epocă), cinci romane sociale, două de dragoste etc.?
Este interesantă strădania unor biografi de a reclădi viaţa autorului în elementele ei cele mai intime pornind de la operă, lucru cu atât mai valabil în biografiile romanţate, dar uzitat – când n-ai încotro – şi în cazurile cînd pentru diferitele perioade din viaţa eroului lipsesc în întregime documentele. Foarte la modă a devenit acest procedeu de când televiziunea ne oferă filme despre artişti: biografia lui Michelangelo ne este înfăţişată vizual, arătându-ni-se sculpturile acestuia, biografia lui Berlioz, prezentându-se câteva ilustraţii, dar şi stampe cu revoluţia franceză, iar viaţa lui Cehov nu ne-am putea-o imagina fără a fi plimbaţi prin imense păduri de mesteceni, livezi de vişini, orăşele şi conace. Şi nu ni se vor arăta în nici un caz desene cu campania lui Napoleon în Rusia în filmul despre Cehov, aşa cum s-ar face în cazul lui Lev Tolstoi, de pildă, cu toate că nici unul dintre realizatori n-a trăit fizic acele vremi.
Mai există şi multe alte imixtiuni ale operelor în viaţa autorilor. Atunci când a început să fie studiată psihologia personajelor celebre, mulţi cercetători nu s-au putut abţine de a extinde concluziile şi asupra autorilor. Metoda analizei produselor activităţii a intrat în mare vogă după primul război mondial. Psihanalistul afirmă: „Spune-mi ce faci ca să-ţi spun cine eşti”. Cu alte cuvinte, de ce nu şi „Spune-mi ce scrii ca să-ţi spun cine eşti”? Da, dar în cazul acesta, un specialist priceput ar putea trage anumite concluzii şi din compunerea tânărului care se ocupa de Insulele Spitzberg. Să ne ofere şi acest ultim exemplu elementele unei autobiografii?
*
Azi prin „autobiografie” se înţelege mai ales aspectul birocratic, actul prin care îţi expui momentele faptice importante ale vieţii. Acest act nu cuprinde mai nimic literar, este sec, rigid, adesea rezultatul unor întâmplări. O astfel de autobiografie nu are nici o asemănare cu jurnalul intim, care însă şi el oferă, de cele mai multe ori, fapte nesemnificative, întâmplări mărunte.
O cu totul altă „autobiografie” ne este oferită de caietele de idei ale scriitorilor. Sub năstruşnicul titlu „Meseria de a trăi” se reconstituie mult din viaţa spirituală a lui Pavese (pentru că ne referim la caietele sale). Însă dacă aceste gânduri şi frânturi de gânduri se asociază, dacă iau forma căreia i-au fost hărăzite, dacă devin opere literare aceste idei? Atunci îşi părăsesc caracterul autobiografic? Aceleaşi gânduri se pot îmbrăca în haine a zeci de personaje, în zeci de epoci, în fel de fel de intrigi – unele mai deosebite decât celelalte. Dar autorul, cel în care s-au născut acele gânduri, rămâne mereu prezent. Chiar dacă nu a fost un scriitor mare – pentru că e caraghios să afirmi că numai un scriitor autentic se exprimă prin cărţile sale. Un artist mare creează opere mari, un „mic meseriaş”, maculatură, un cabotin, fantoşe. Fiecare se exprimă prin opera sa şi fiecare dintre aceste opere îşi divulgă autorul, măreţia şi micimea acestuia, bucuriile şi spaimele sale. Câteodată, opera este mai încifrată, este mai puţin dispusă să-l trădeze pe cel ce a creat-o. Dar să nu ne speriem: şi acesta este un element care-l divulgă pe autor, o altă faţă a biografiei sale spirituale.
*
Un autor are o singură viaţă. El poate scrie o mulţime de volume, viaţa sa e complexă şi fiecare imagine a acestei vieţi o poate risipi într-o altă carte. El poate da naştere la o mulţime de personaje frumoase şi urâte, bune şi rele, viaţa fiind şi ea frumoasă şi urâtă, bună şi rea. Însă oricâte volume ar scrie, el va da implicit o singură carte – aceea a vieţii lui.
(Ancheta Luceafărului – Autobiografie şi roman, 11 august 1973.)
