2 decembrie 1991. Referendumul „nu poate avea valabilitate în teritoriile anexate abuziv”. Și totuși …

În anii 1989 – 1991, artizanii programului vizând lichidarea Uniunii Sovietice au fost foarte grăbiți să-și vadă   împlinit „visul cu ochii”, dar nu s-au gândit la urmările imediate. De exemplu, să declare nul Pactul Molotov-Ribbentrop și să nu recunoască anexiunilor sovietice care nu erau prevăzute în tratatele de pace.

La 24 august 1991, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană şi-a proclamat independența sub numele de Republica Ucraina. La rândul său, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, devenită Republica Moldova, a adoptat Declarația de independență la  27 august 1991.  În acea vară fierbinte, românii din nordul Bucovinei, împreună cu cei din sudul și din nordul Basarabiei incluși în Ucraina, erau bucuroși că au scăpat de dominația sovietică și nu au cerut unirea cu România. La rândul lor, liderii români de la Chișinău parcă uitaseră că Basarabia din 1991 nu mai era cea din 1812, când Moldova dintre Prut și Nistru a fost ocupată de Rusia, și nici cea din 1918 când Sfatul Țării a votat unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România; ca urmare, n-au cerut reîntregirea Moldovei dintre Prut și Nistru cu teritoriile anexate la Ucraina, ci doar independența a ceea ce Kremlinul a stabilit ca fiind Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Guvernul de la București nu numai că nu a acționat pentru reîntregirea național-statală, ci a recunoscut imediat cele două state – Republica Ucraina și Republica Moldova – cu care a stabilit relații diplomatice. Este aproape sigur că, anunțând aceste decizii, primul ministru Petre Roman  nu s-a gândit că astfel se anulau, din punct de vedere juridic, hotărârile Sfatului Țării din 27 martie 1918 și Congresului general al Bucovinei din 28 noiembrie 1918.

Spre deosebire de  politicienii români, guvernanții de la Kiev au acționat cu inteligență și fermitate. Conștienți că Republica Ucraina nu avea legitimitate asupra întregului teritoriu al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, au decis organizarea unui referendum justificativ în ziua de 1 decembrie 1991.

La vremea respectivă, România beneficia încă  de o elită intelectuală, prezentă în parlament, în guvern, în Ministerul Afacerilor Externe care a reacționat. La 28 noiembrie 1991, Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, au adoptat în unanimitate un document în care se preciza: „Parlamentul României declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei URSS – respectiv Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum și județele din sudul Basarabiei – este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia”.

Regimul de la Kiev nu a ținut seama de punctul de vedere al României, iar referendumul s-a desfășurat așa cum s-a anunțat și a fost obținut rezultatul dorit. A doua zi după referendum, la 2 decembrie, guvernul condus de Teodor Stolojan, ministru de externe fiind Adrian Năstase, a publicat o Declarație foarte clară: „Acest referendum nu poate avea valabilitate în teritoriile anexate abuziv [de fosta URSS], care nu au aparținut niciodată Ucrainei și sunt de drept ale României”.                 

 

Declarația era pe deplin legitimă. Basarabia și nordul Bucovinei fuseseră ocupate de armata sovietică în urma ultimatumului din iunie 1940. Prin  decizia conducerii de la Kremlin,  românii din teritoriile respective au fost împărțiți în două state: pe teritoriul dintre Prut și Nistru –  parte din Moldova istorică, ocupată în 1812 de Rusia și numită Basarabia, care în 1918 s-a unit cu România – s-a înființat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, dar fără zona de sud (fostele județe Cetatea Albă și Ismail) și de nord (județul Hotin și Ținutul Herța). Bucovina de nord și teritoriile scoase din componența Basarabiei au fost oferite Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.

După 23 august 1944, România a fost  ocupată de Armata Roșie, iar URSS  a mai anexat un teritoriu românesc: insula Șerpilor. La 4 februarie 1948, dr. Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri al României, și Veaceslav Molotov, comisarul poporului pentru relații externe al URSS, au semnat un „Protocol referitor la precizarea parcursului frontierei de stat între România și URSS”, potrivit căruia Insula Șerpilor intra „în componența URSS”. La 23 mai 1948, reprezentanții celor două ministere de externe (Nikolai Șutov și Eduard Mezincescu) s-au deplasat pe insula Șerpilor unde au semnat procesul-verbal de predare-primire. Aceste documente erau secrete și nu au fost supuse aprobării parlamentelor din cele două state – Sovietul Suprem și respectiv, Marea Adunare Națională.

La 25 ianuarie 1954, Prezidiul CC al PCUS a adoptat, la propunerea primului secretar Nikita Sergheevici Hrușciov,  o rezoluție privind transferarea peninsulei Crimeea – care făcea parte din Republica Federativă Sovietică Socialistă Rusă – la Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

Decizia era surprinzătoare, deoarece 80 % dintre locuitorii Crimeei erau ruși.  Prezidiul Sovietului Suprem a aprobat, la 19 februarie 1954, acest transfer teritorial, argumentând că  era „un act nobil din partea poporului rus” cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia”, hotărâtă în 1654. Totodată, această decizie exprima „încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucrainean”. Împreună cu Crimeea, a fost integrată în RSS Ucraineană și Insula Șerpilor.

Astfel Republica Sovietică Socialistă Ucraineană a beneficiat de Pactul Molotov-Ribbentrop din 1939,  de notele ultimative sovietice din 1940, de procesul-verbal sovieto-român din 1948 și de hotărârea Sovietului Suprem al URSS din 1954, ajungând în stăpânirea unor importante teritorii românești.

 

Pe baza înțelegerilor Roosevelt – Churchill – Stalin din 1943 -1945,  sovieticii și-au asigurat dominația asupra României, unde și-au impus propriul lor regim politic, inclusiv pentru rescrierea istoriei. Ca urmare, se aprecia că Basarabia și nordul Bucovinei, ocupate de armata regală română în 1918 au fost eliberate de Armata Roșie în iunie 1940, Ion Antonescu a participat la criminalul război împotriva URSS și a ocupat în 1941 Basarabia și nordul Bucovinei, care au fost eliberate de armata sovietică în 1944.

După retragerea trupelor sovietice în 1958 și după Declarația din aprilie 1964, România a început să promoveze o politică externă proprie, inclusiv în relațiile cu URSS.

În octombrie 1964 a  apărut în librării cartea  Karl Marx, Însemnări despre români, în care – pentru prima dată după 1945 – se difuza în România  o lucrare în care se afirma că Basarabia era teritoriu românesc, ocupat în 1812 de Rusia țaristă. Prin eforturi susținute, mai mulți istorici români, între care și Ioan Scurtu,  au reușit să depășească limitele impuse de oficialități, publicând studii și culegeri de documente.

În 1968 – la aniversarea a 50 de ani de la Marea Unire din 1918 – au apărut studii în care nu se mai scria despre „ocuparea Basarabiei de către armata regală română”, ci că „Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România”. În 1982 a apărut la Editura Didactică și Pedagogică  volumul Istoria României între anii 1918 – 1944. Culegere de documente, coordonator Ioan Scurtu, în care au fost incluse Declarația privind unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), Declarația privind unirea Bucovinei cu România (15/ 28 noiembrie 1918), legile de ratificare a unirii, extrase din tratatul de pace cu Austria (unirea Bucovinei) și tratatul de la Paris (Basarabia), Notele ultimative ale guvernului sovietic din 26 și 27 iunie 1940 și răspunsurile guvernului român.

Și în alte  lucrări s-a menționat unirea Basarabiei și Bucovinei cu România, precum și anexarea  lor de către URSS  în 1940. De fiecare dată, guvernul sovietic a protestat, acuzând conducerea de la București că avea pretenții teritoriale, urmărind schimbarea granițelor stabilite prin Tratatul de pace din 1947, dar oficialitățile române au respins asemenea acuzații. Totuși, nici chiar în perioada sa de liberalizare,  regimul nu a admis publicarea vreunei  cărți distincte privind istoria  Basarabiei și a Bucovinei.

Nici luările de poziții  ale liderilor politici români în problemele teritoriale cu URSS nu au fost făcute publice. Mult după 1989, din lucrările diplomatului Vasile Buga, am aflat că  descoperirea de gaze naturale  în Marea Neagră a pus la ordinea zilei delimitarea zonelor între România și URSS. La întâlnirea cu Leonid Ilici Brejnev din 5 august 1977, Nicolae Ceaușescu a declarat că „deși România nu are pretenții teritoriale față de Uniunea Sovietică, un aspect, deși neînsemnat, al problemei teritoriale nu a fost rezolvat nici până acum” și anume faptul că Insula Șerpilor aparține României.

Leonid  Brejnev a evitat să discute acest subiect, mărginindu-se să declare că insula făcea parte din teritoriul Uniunii Sovietice. Problema a devenit presantă din 1979, când platforma  românească „Gloria” a început să foreze în Marea Neagră, pentru extragerea gazului metan. În cursul tratativelor, partea sovietică a propus un compromis: semnarea  unui protocol care să prevadă împărțirea zonei continentale, astfel ca fiecare stat să beneficieze de o suprafață  egală. Nicolae Ceaușescu a respins  categoric această sugestie, întrucât Insula Șerpilor aparținea, de drept, României.

În 1994, după reinventarierea Arhivei CC al PCR, am citit stenograma  ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 13 noiembrie 1989 la care s-a discutat Raportul pe care Nicolae Ceaușescu urma să-l prezinte la Congresul al XIV-lea al PCR care începea la 20 noiembrie. Cu acel prilej, secretarul general al PCR a insistat asupra problemelor internaționale și a necesității de a se trece „la adoptarea măsurilor pentru soluționarea  tuturor problemelor care nu s-au rezolvat”.

A menționat că dorea să ridice ulterior și o altă  problemă, care „nu urmează să o punem la Congres, nici public, deocamdată”, privind Moldova sovietică, Basarabia, care „este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică  și Hitler”.

Ceaușescu aprecia că după anularea acelui acord se impunea soluționarea „în mod corespunzător” a chestiunii Basarabiei și Bucovinei de nord: „Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat următoare”.

A amintit că în 1970 – 1975, sovieticii, prin Katușev, secretar al CC al PCUS,  „ne cereau ca noi să recunoaștem în mod deschis că Basarabia este a lor”, dar că România nu a făcut niciodată o asemenea declarație.  Elena Ceaușescu l-a întrerupt: „Aceasta nu  se poate niciodată !”

Nicolae Ceaușescu a continuat, declarând că le-a spus lui Matei  și lui Olteanu (secretari ai CC al PCR): „Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică manifesta interes – aceasta este formula, în acordul semnat aparte”. Elena  Ceaușescu a intervenit din nou:

„Ne-au luat și Insula Șerpilor”.

Am citit Raportul prezentat la Congres în care exista acest text: „Anul viitor se împlinesc 45 de ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. De aceea, România consideră că trebuie să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluționării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă. În primul rând apare necesar să se adopte o poziție clară, fără echivoc, de condamnare și anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluzii practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate” (subl. ns. – I.S.). Această afirmație a generat vehemente critici pe plan internațional nu numai din partea URSS, ci și a SUA, Marii Britanii și a altor state occidentale (democratice).

 

După decembrie 1989, în România problemele politicii externe ocupau un loc periferic. În prim planul vieții publice  s-a impus o nouă categorie de militanți politici, care cerea tragerea la răspundere a celor vinovați pentru morții din revoluție, o largă popularizare având lozincile „21 – 22, cine a tras în noi?”, și „Iliescu judecat pentru sângele vărsat!” Liderii partidelor  politice din opoziție condamnau „regimul criptocomunist” și cereau SUA să nu acorde României clauza națiunii cele mai favorizate deoarece ar încuraja regimul care era orientat spre Moscova.

Pe de altă parte, liderii politici ucraineni acționau solidar, iar diplomația de la Kiev a fost extrem de activă,  președintele și miniștrii săi negociind la Moscova, Washington și Londra.  Aceștia au  mizat pe cartea armelor nucleare sovietice aflate pe teritoriul Ucrainei. În cadrul discuțiilor secrete desfășurate pe parcursul a trei ani,  atât occidentalii, cât și sovieticii insistau ca Kievul să renunțe la arsenalul nuclear de pe teritoriul său, în timp ce ucrainenii cereau să li se recunoască teritoriile moștenite de la URSS. Deși avea cea mai lungă graniță cu Ucraina, România nu  a fost parte la aceste negocieri.

Semnificative și decisive, au fost  zilele de 5 și 6 decembrie 1994, când s-au desfășurat la Budapesta lucrările celei de-a 9-a reuniuni la nivel înalt a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), la care au participat președinții României și Ucrainei.  În cuvântul său, rostit în plenul Conferinței, Ion Iliescu a ținut să exprime  „voința fermă a României de a fi admisă în NATO și de a-și asuma răspunderile care decurg din acest fapt”; un deziderat incert, care nu se baza pe negocieri substanțiale.

În același timp, omologul său,  Leonid Kucima, a avut o cu totul altă abordare:  s-a întâlnit  cu Boris Elțin – președintele Federației Ruse, John Major – primul ministru al Marii Britanii și Bill Clinton – președintele SUA, împreună cu care a  definitivat și semnat  Memorandumul de la Budapesta. Prin acest document,  Ucraina renunța la armele nucleare sovietice aflate pe teritoriul ei, iar cele trei mari puteri se angajau „să respecte independența, suveranitatea și frontierele existente ale   Ucrainei”.

Așadar, tot cei care au împărțit Europa la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial stabileau soarta continentului după1989, România fiind și de această dată sacrificată. Oficialii români nu au comentat această hotărâre pentru a nu supăra SUA și Marea  Britanie care aveau un rol decisiv în primirea unor noi state (inclusiv a României) în NATO.