Amurgul NATO? Cum noua strategie americană transformă Europa din partener în client captiv

De la Washington a sosit un document care are potențialul de a rescrie arhitectura de securitate a Occidentului. Noua Strategie Națională de Securitate a administrației Trump, un text ce poartă amprenta intelectuală inconfundabilă a lui Elbridge Colby, prezintă concluzii profund îngrijorătoare pentru securitatea europeană. Departe de limbajul diplomatic obișnuit, documentul marchează o ruptură de consensul postbelic, schițând o viziune în care Europa nu mai este un partener egal, ci un continent aflat în criză, a cărui salvare și securitate depind de o „îndrumare” americană strict condiționată.

Diagnosticul pe care administrația îl aplică Europei este formulat în termeni aproape catastrofici. Aliații tradiționali sunt descriși ca fiind în pragul unei „ștergeri civilizaționale”, o sintagmă mai degrabă patologică, susținută de referiri reale la ratele natalității în scădere, o presupusă cenzură a libertății de exprimare și o pierdere acută a identității naționale și a încrederii în sine. Tonul adoptat este unul vizibil paternalist și condescendent. Statele Unite se poziționează ca un salvator indispensabil al civilizației de pe vechiul continent, singurul capabil să ofere direcția necesară pentru ca Europa să își „recupereze încrederea civilizațională” și să își „restabilească măreția de altădată”.

Dincolo de acest paternalism retoric, gravitatea documentului rezidă în modul în care pune sub semnul întrebării viitorul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Într-o formulare ce introduce o variabilă identitară inedită în calculul strategic, textul ridică problema dacă statele membre care vor deveni „majoritar non-europene” vor mai putea împărtăși aceeași viziune asupra Alianței. Această interogație sugerează o reevaluare a coeziunii NATO prin prisma demografiei, nu a tratatelor sau intereselor de securitate comune.

Mai mult, strategia proclamă o logică explicit tranzacțională pentru aplicarea Articolului 5. Documentul face ajutorul militar american direct dependent de concesii comerciale și de o aliniere a politicilor economice. Garanțiile de securitate încetează să mai fie absolute; ele devin negociabile, condiționate de aranjamente financiare favorabile Statelor Unite. Principiul sugerat este că cine plătește este apărat; cine nu rămâne pe cont propriu. Această condiționare, alături de scepticismul privind viabilitatea pe termen lung a NATO, nu face decât să submineze credibilitatea descurajării aliate în fața amenințării rusești.

Mesajul transmis adversarilor strategici este clar. Atât Moscova, cât și Beijingul pot deduce din acest document că angajamentul american este flexibil. Rusia înțelege acum că Statele Unite tind să privească relațiile ruso-europene primar ca pe o problemă a Europei și că Washingtonul ar putea căuta o „stabilitate strategică” bilaterală cu Kremlinul, potențial pe seama securității europene. De asemenea, documentul semnalează că expansiunea NATO s-a încheiat definitiv.

În ceea ce privește arhitectura politică a continentului, strategia adoptă o poziție excesiv de caustică la adresa organizațiilor internaționale, vizând în mod special Uniunea Europeană. Intenția care transpare fiind una de a vedea aceste structuri slăbite sau dispărute. Există suficiente indicii că Statele Unite vor milita activ pentru sprijinirea mișcărilor de extremă dreapta și vor utiliza extensiv strategii de învrăjbire a europenilor pentru a transforma Uniunea Europeană într-un proiect nefuncțional, un cal mort politic. Obiectivul pare a fi eviscerarea proiectului de integrare europeană în favoarea unei Europe a națiunilor. Națiuni relativ mici, ușor de controlat și întors una împotriva celeilalte pentru a promova interesele non-europene ale marilor puteri.

Pentru națiunile din Europa Centrală și de Est, precum România, implicațiile pot fi severe și în contradicție cu retorica recent adoptatei strategii de apărare națională. Deși țările est europene sunt lăudate în text ca „națiuni sănătoase”, deși nu e clar dacă ni se aplică și nouă, având în vedere comentariile lui J.D. Vance de la Munchen, acest statut vine la pachet cu o percepție și mai acută a amenințării reprezentată  de Rusia și cu un angajament american care devine incert și lipsit de credibilitate.

În esență, această strategie pune Europa în fața unei dileme strategice. Continentul trebuie să aleagă între a accepta o autonomie diminuată, dublată de cheltuieli militare masiv crescute și achiziții de armament american ca preț al unei garanții de securitate nesigure, sau să urmărească o autonomie strategică reală, tocmai într-o perioadă de vulnerabilitate maximă. Asta produce și o ironie istorică. Acest document ar putea realiza involuntar ceea ce decenii de militantism francez pentru autonomia strategică nu au reușit, forțând Europa să se maturizeze geopolitic sub presiunea realității că America ne vede drept un bolnav în metastază care va beneficia de sprijin doar dacă își dă toată agoniseala pe un tratament cu rezultate incerte.