Unde este frontiera dintre geniu și boală mintală? Este posibil ca percepția distorsionată pe care un bolnav mintal o are asupra lumii să fie la originea unor idei de geniu? Ce și cum simt acest tip de oameni despre ei înșiși și despre lumea care-i înconjoară? Viața, realizările și dificultățile lui John Forbes Nash, laureat Nobel pentru economie în 1994, ne pot da câteva elemente de răspuns.
American născut în 1928, în liceu își dă seama de calitățile sale intelectuale deosebite, când reușește să demonstreze teorema lui Fermat în varianta clasică. Profesorii îi remarcă însă caracterul foarte special și nu își dau seama că, de fapt, Nash era total plictisit de cursurile din școală, fiindu-le net superior. La facultate studiază ingineria electrică, pe care o abandonează în favoarea… chimiei. Abandonată la rândul ei, după numeroase insistențe ale profesorilor de matematică. De altfel, părerea sa despre chimie devenise destul de proastă: „o știință unde succesul nu depinde de calitatea gândirii, ci de cât de bine poți să manipulezi o pipetă”… Își termină studiile universitare într-un timp record, promovând doi ani într-unul singur.
Rugat de cele mai mari universități americane (Princeton, Harvard, MIT) să facă parte din corpul lor profesoral, realizările majore nu vor întârzia să apară. Nu în matematică însă! Încă din studenție a început studii asupra unei probleme majore în… economie, așa-zisa „problemă a tocmelii”, pe care a rezolvat-o la doar 22 de ani. Soluția lui, numită „echilibrul lui Nash”, formulează un concept universal aplicabil la rezolvarea unei situații de negociere cu un număr arbitrar de parteneri, fiecare având un număr arbitrar de preferințe. Teoria sa are meritul de a trata diferențiat situațiile de negociere cooperativă și cele de negociere necooperativă, cât și negocierile în care toți partenerii acționează rațional, în totală cunoștință de cauză sau statistic, ignorând anumite aspecte ale preferințelor celorlalți parteneri.
În 1951, la doar 23 de ani, este promovat profesor la MIT, iar la 28 de ani este titularizat, rezolvând în acest timp foarte scurt două probleme matematice majore. A ratat însă obținerea medaliei Fields (echivalentul Premiului Nobel în matematică) din 1958 pentru că descoperirile sale întârziau să fie publicate. Aceste probleme poartă nume cel puțin exotice, ca de exemplu: „problema demonstrării scufundării isometrice a varietăților riemanniene abstracte în spații euclidiene”.
Perturbările mintale aveau să apară în 1959. Este diagnosticat cu schizofrenie paranoică, motiv pentru care demisionează de la MIT. Este internat forțat periodic între anii ’60 și ’70, iar în timpul unei perioade de „libertate” călătorește în Europa, unde încearcă să obțină statutul de refugiat politic. La începutul perioadei de schizofrenie, în 1959, i se naște un fiu, care a rămas fără nume atât timp cât Nash a fost internat în spital. În fapt, soția sa, Alicia, a refuzat să decidă numele copilului fără ca tatăl să-și spună părerea. Medicamentele administrate în spital nu i-au fost de prea mare folos.
Începutul restabilirii mintale avea să coincidă cu decizia Universității Princeton de a-i acorda dreptul de folosință asupra facilităților de cercetare de la „Fine Hall”, celebru centru al matematicii mondiale. Studenții și colegii îl poreclesc „Fantoma de la Fine Hall”, pentru că periodic rezolvă noaptea și, mai ales, de unul singur, probleme majore ale matematicii. Dificultatea și originalitatea teoremelor enunțate și demonstrate de Nash în perioada sa de boală l-au confirmat ca fiind unul dintre cei mai puternici matematicieni ai secolului XX, care spune despre propria-i boală:
„Începusem să văd cripto-comuniști peste tot… Începusem să cred că eram un om de mare importanță religioasă și auzeam voci tot timpul. Auzeam în capul meu conversații telefonice cu persoane opuse opiniilor mele. Delirul era ca un vis din care nu reușeam să mă trezesc.”
La sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, aproape restabilit, reia contactul cu lumea academică de care se izolase, ceea ce duce la propunerea sa pentru obținerea Premiului Nobel, care îi este acordat în 1994. Partea financiară a premiului îi este extrem de utilă, Nash declarând într-un interviu că la acea dată era șomer și trăia majoritar din ajutoare sociale.
Chiar dacă primele sale descoperiri au fost făcute acum 60 de ani, viziunile lui Nash sunt de mare actualitate: Premiul Nobel pentru economie din 2005 a fost atribuit pentru rafinarea și confirmarea modelului inițial, stabilit de Nash în 1950. Vă vine să credeți? Articolul lui Nash din 1950 are fix 28 de rânduri și îl găsiți în comentarii.
Viața sa personală este foarte tumultuoasă: nu dorește niciun fel de contact cu primul său fiu, născut în afara căsătoriei în 1953. A fost arestat într-o razie împotriva homosexualilor, dar a negat o asemenea înclinație. A divorțat de soția sa Alicia în 1963, dar aceasta îl reacceptă în 1970, pentru a trăi, după spusele sale, ca doi străini care împărtășesc același acoperiș. Se recăsătoresc în 1994, după ce Nash primește Premiul Nobel, și este printre puținii oameni definitiv vindecați de schizofrenie. El și soția sa au decedat în 2015, tragic, împreună, într-un accident de taxi pe o autostradă din New Jersey.
Viața sa a inspirat filmul „A Beautiful Mind”, realizatorul fiind însă acuzat că relatează cu prea multe aproximări realitatea vieții lui Nash.
*S-au găsit doi imbecili (despre al căror nume nu își mai amintește nimeni azi), care au tras de urechi comitetul Nobel pentru că, ziceau ei, nu e acceptabil să dai premiul Nobel pentru 28 de rânduri. Legenda spune că acel comitet Nobel le-ar fi răspuns că „cei inteligenți au adesea prostul obicei de a spune lucruri esențiale fără a cere permisiunea imbecililor să se desfășoare pe sute de pagini.”
