Aceşti bolnavi care ne guvernează şi dosarele lor medicale strict secrete

După ce, miercuri, 10 iulie, cancelara Angela Merkel a avut a treia criză de tremurat în public în decurs de o lună, în timp ce-l primea pe premierul finlandez Anti Rinnie, opinia publică din Germania şi, evident, presa, îşi pun tot mai multe întrebări despre starea reală de sănătate a celei ce se află la al 4-lea mandat în fruntea guvernului de la Berlin. Toate astea în condiţiile în care, ca şi după cele două crize publice precedente, atât Merkel, cât şi anturajul ei au dat imediat asigurări că totul este OK.

„Mă simt foarte bine şi nu am de ce să fiu neliniştită”, declara cancelara, miercuri, în cadrul unei conferinţe de presă, însă, aşa cum au remarcat ziariştii prezenţi, ea nu a convins. Ca urmare, unul dintre ei a întrebat-o dacă nu ar trebui să dea publicităţii date despre starea sănătăţii ei. Întrucât a ocolit întrebarea, un altul a opinat că „absenţa unei explicaţii medicale nu este de natură să ne liniştească. Merkel nu a vrut să spună dacă a fost consultată de un medic, drept pentru care, respectuoasă până acum cu viaţa privată a cancelarei, opinia publică germană începe să-şi pună întrebări nu numai în ce priveşte capacitatea sa de a conduce, ci chiar dacă nu ar trebui să renunţe la funcţie”. În plus, foarte tranşant, cotidianul „Die Welt” a cerut mai multă transparenţă.

Dezbaterea actuală privind starea sănătăţii liderilor politici care ne guvernează nu este nouă, ea se lansează în mod constant, nu doar în Germania, întrucât este ştiut că, de pildă, Donald Trump, la cei 73 de ani împliniţi, este cel mai vârstnnic preşedinte aflat în funcţie, şi apar frecvent numeroase întrebări privind starea sănătăţii sale. De asemenea, aşa cum sublinia recent cotidianul parizian „Le Figaro” într-un dosar cansacrat regulilor de transparenţă în cazul sănătăţii liderilor politici, în Franţa s-a consumat multă cerneală în timpul lui Georges Pompidou ( preşedinte de la 20 iunie 1969 până la 2 aprile 1974) şi Francois Mitterrand (21 mai 1981-17 mai 1995), dar şi după decesul lor.

De pildă, în cazul primului, deşi aflaseră că suferă de cancer, ziariştii l-au menajat, nu au scris niciodată nimic despre acest lucru, tratând boala prezidenţială cu o discreţie totală. Pompidou suferea de boala Waldenstrom (o boală a sângelui), despre care se spune că i-ar fi fost descoperită încă din 1968. De altfel, când, între 11 şi 13 martie 1974, el a efectuat ultima sa vizită în străinătarte, în URSS, faţa îi era buhăită, un simptom evident al maladiei respective, ceea ce a alimentat zvonurile privind starea sănătaţii lui. Cu toate astea, nimeni din mass media nu a pomenit despre boala lui, în vreme ce, uneori, comunicatele de presă de la Elysee spuneau că preşedintele suferă de …gripă. Mai mult, însuşi Pompidou declarase că intenţionează să candideze la alegerile prezidenţiale din 1976!

În schimb, în cazul socialistului Mitterrand, ziarul „Le Monde” a aflat despre cancerul lui la prostată, scriind pe larg despre boală, fapt ce l-a determinat pe preşedinte să dea mereu comunicate de presă despre evoluţia bolii (personal, prin 1994, ca ziarist al unui cotidian central, am telefonat la serviciul de presă de la Elysee, rugând să mi se trimită prin fax comunicatul oficial privind boala lui Mitterrand, ceea ce, de la Paris, mi s-a expediat imediat).

Despre cancerul respectiv s-a aflat că fusese descoperit încă din 1981, la cinci luni după alegerea sa, ceea ce nu l-a împiedicat pe Mitterrand să stea la Elysee din mai 1981 până în mai 1995, fiind primul preşedinte care a avut două mandate, fiecare de şapte ani.

Oricum, linşajul mediatic privind boala lui a continuat şi după moartea sa (9 ianuarie 1996), la 25 ianuarie 1996, un număr special a revistei „Paris Match” publicând o fotografie a lui făcută imediat după deces, chiar pe patul de moarte! O carte apărută în 2012 se susţină că lui Mitterrand i s-ar fi făcut o injecţie intravenoasă pentru a i se scurta calvarul.

În acelaşi volum, cei doi autori susţin că şi fostul premier Edouard Balladur a suferit de cancer la intestine, dar că s-a îmbolnăvit după ce părăsise funcţia respectivă. În ce-l priveşte, Nicolas Sarkozy înghiţea comprimate cu pumnul pe când candida la preşedinţie, iar acestea nu erau autorizate spre a fi comercializate în farmacii. În fine, în volumul „Ultimul tabu. Dezvăluiri asupra sănătăţii preşedinţilor” autorii mai scriu că, în perioada în care s-a aflat la Elysse (1995-2007), preşedintele Jecques Chirac a suferit un accident vascular cerebral, iar soţia lui, Bernadette, şi fiica lor, Claude, au făcut presiuni asupra medicilor să „treacă sub tăcere” AVC-ul.

În Germania, ca şi în Franţa, secretul medical obligă, neexistând nicio prevedere legală care să impună liderilor politici să facă publice date despre sănătatea lor. Faptul respectiv l-a reamintit Emmanuel Macron, care imediat după ce a devenit preşedinte, a spus: „mă voi preocupa ca fiecăre francez trebuie să beneficieze de secretul medical, dar, totodată, voi face publice fără excepţie şi fără ezitare orice informaţie susceptibilă de urmări asupra capacităţii mele de a conduce ţara. Este o regulă pentru mine”.

Azi, în Occident, sunt mari dezbateri referitoare la cine poate decide dacă un lider politic mai poate să-şi îndeplinească obligaţiile oficiale: un organism anume sau el însuşi ? Numai că, cel puţin din ce s-a aflat despre bolile preşedinţilor francezi, în presa din Hexagon se opinează că secretul care a înconjurat maladiile respective afectează poziţia celor care susţin că liderii respectivi pot decide aşa ceva. SUNT INVOCATE BULETINELE DE SĂNĂTATE MINCINOASE PUBLICATE ANI LA RÂND..

În Germania, s-a constatat că istoria cancelarilor este burduşită cu mici minciuni de acest gen. „Când cancelarul Helmut Kohl a fost internat pentru o operaţie la genunchi, anturajul lui a vorbit despre un „guturai””. Cum scriam într-un articol precedent, este scuza standard pentru un cancelar bolnav. Ceea ce ne face să credem că şi azi, în cazul bolii cancelarei Merkel starea respectivă dăinuie.

În schimb, „Le Figaro”, susţine că în ţările anglo-saxone transparenţa a fost ridicată la prima dintre virtuţile politice, cel puţin în aparenţă. Astfel, în SUA nimic nu obligă preşedinţii să publice în mod regulat buletinul stării sănătăţii lor, şi totuşi tradiţia o cere. De pildă, de când este la Casa Albă preşedintele Trump publică în fiecare an o dare de seamă privind diverse date -tensiune, puls cardiac, etc, dar şi greutatea sa ori înălţimea. Se zice că, în fapt, este vorba de o publicitate clasică în SUA!

Cu toate astea, când preşedintele Ronald Reagan a suferit o operaţie de cancer la colon, nu s-a anunţat oficial, cum nu s-a vorbit nici despre boala Alzheimer de care suferea câtă vreme s-a aflat la Casa Albă. Apoi, despre George W. Bush despre care se ştiau cele mai mici detalii despre sănătatea sa când era copil, nu s-a vorbit că a prizat cociană pe când avea 20 de ani!

În Marea Britanie nu există nicio regulă care să oblige la publicarea buletinelor stării de sănătate, dar şi acolo tradiţia obligă. În 2004, premierul Tony Blair când tocmai viza un nou mandat de premier, a avut probleme cardiace, el anunţând imediat că va suferi o operaţie minoră.

Pe scurt, regula şi domnia transparenţei există, dar cu dese excepţii, adesea destul de însemnate. În fine, buletinele false privind starea sănătăţii liderilor lumii par o reţetă aflată mereu la ordinea zilei.