Volumul de memorii al lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”, care va apărea la începutul lunii martie la Editura Polirom, naşte deja controverse şi dispute în lumea literară. Şi asta pentru că Adrian Marino pune la index personalităţi marcante precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, dar şi George Călinescu sau Constantin Noica.Unul dintre capitolele controversate ale volumului se referă la călătoriile în străinătate înainte de 1989.
„Resimţeam, în permanenţă, aceste «plecări», ca pe o reală şi uneori chiar gravă «culpabilizare».
Ceea ce mă irita şi mă jignea, mai ales, era dubla măsură cu care eram judecat, bârfit, suspectat etc. În definitiv, şi alţi foşti deţinuţi politici călătoreau: Ovidiu Cotruş (de nu ştiu câte ori). Dar şi Al. Zub a fost bursier Humboldt. Sergiu Al George a ajuns chiar şi în… India. Dar N. Balotă, cu întreaga familie, când toţi lectorii plecau singuri? Fiul său, la vârsta serviciului militar, nu s a întors în ţară şi… nu s a întâmplat nimic. Şi nimeni nu s a scandalizat. Şi pe bună dreptate. Ca şi în cazul G. Liiceanu şi Andrei Pleşu, şi ei bursieri Humboldt, cu stagii în Germania mult mai lungi decât ale mele. N. Manolescu a fost în Franţa, înainte de 1989, cel puţin tot de atâtea ori cât mine. Iar în SUA a fost de două ori, chiar înaintea mea. Ceea ce nu l a împiedecat să mă atace violent şi insultător, după 1989, tocmai din acest motiv. Mi a fost foarte uşor să demonstrez (în Dreptatea) că, în două împrejurări, el a fost în străinătate, în perioada incriminată, chiar… împreună cu mine. Aş putea continua mult şi bine acest pomelnic (a făcut, de pildă, cineva lista completă a bursierilor de la Iowa?). (…) Mulţi, de fapt, călătoreau, ca şi mine. Cartea albă a Securităţii dă şi numărul, aproape incredibil, de 800.”
„Viaţa unui om singur” a cunoscut, aşa cum mărturiseşte autorul, două versiuni. O primă versiune datează din 1993, fiind revăzută un an mai târziu. Această autobiografie se opreşte la anul 1989. Dincolo însă de incompletitudinea ei, autorul ajunge să fie nemulţumit de caracterul prea „anecdotic” şi marea întindere a acestei prime forme. O spune într-o convorbire cu Mircea Iorgulescu, difuzată la Radio Europa Liberă în 10 mai 1997 (transcrisă şi publicată în „România literară”, nr. 28/20-26 iulie 2005): „E un volum imens, de vreo 1.400 de pagini, care trebuie puţin redus şi rescris, în sensul că vreau să-l modific spre o autobiografie pur intelectuală, ideologică şi culturală. În prima versiune este prea anecdotic, prea istoric, prea factologic”.
Doi ani mai târziu, în 1999, Adrian Marino revine asupra manuscrisului şi hotărăşte să-l rescrie integral pe noi baze, completându-l cu anii postdecembrişti. Această a doua versiune o publică acum Editura Polirom. Lidia Bote-Marino, soţia acestuia, este cea care a pus la dispoziţia editurii dactilograma manuscrisului.
