Alexander Vraciu: un român în elita aviației americane

Pilot de vânătoare în US Navy, românul Alexander Vraciu a fost unul dintre așii aviației militare americane din timpul celui de al doilea Război Mondial. Un erou care a intrat în legendă sub un nume coborât, parcă, direct dintr-un film de aventuri: „Indestructibilul“.

Copleșiți de zilnica noastră bălăcăreală politică, adeseori avem tendința de a considera că toți românii sunt doar o adunătură de terchea-berchea. Bineînțeles că nu este nici pe departe așa. Iar pilotul Alexander Vraciu este doar unul dintre nenumăratele exemple care contrazic această idee pe cât de falsă pe atât de nefericită.

Născut român

Alexander Vraciu s-a născut pe 2 noiembrie 1918 în familia unor imigranți români, stabiliți în SUA, la Chicago. Tatăl lui era din Poiana Sibiului, iar mama din Sebeș-Alba. Astfel se face că el și-a petrecut copilăria și o parte a adolescenței aici acasă, la bunicii lui din România. Revenit în SUA, s-a înscris la cursurile colegiului „DePauw University“ din Greeacastle – Indiana. Dar, întrucât spectrul celui de al doilea Război Mondial se întinsese, deja, și asupra Americii, DePauw University a fost inclusă printre instituțiile de învățământ superior care au susținut Marina Americană, pentru care a organizat diverse cursuri de specializare cu specific militar. La începutul anului 1941, tânărul Vraciu a absolvit Universitatea DePauw iar după aceea s-a înrolat ca pilot în Marina Militară a Statelor Unite ale Americii. Poate că ideea de „pilot în Marina Militară“ sună oarecum ciudat dar asta nu trebuie să ne mire: este vorba despre piloții care deservesc aparatele de zbor dislocate pe portavioane. Iar condițiile cu totul speciale în care ei trebuiau să decoleze și să aterizeze acolo, pretind niște profesioniști cu adevărat de elită. Un an mai târziu, în primăvara anului 1942, Alexander Vraciu a fost mobilizat, cu gradul de sublocotenent în Marina Militară a SUA.

Spaima piloților japonezi

De obicei, noi considerăm că atunci, în cel de al doilea Război Mondial, centrul de greutate al confruntărilor militare a fost aici, în Europa. Dar asta este doar parțial adevărat: îndreptate împotriva combatanților japonezi, operațiunile militare din Pacific au fost cel puțin la fel de importante. Exact acolo a fost și „câmpul de luptă“ al lui Alexander Vraciu. La sfârşitul lunii martie 1943 a fost repartizat la Escadrila de vânătoare VF-6, aflată sub comanda lt.comandor Edward „Butch“ O’Hare, un aviator celebru, respectat de toți piloții din Marina Militară a SUA. În scurt timp, Vraciu a devenit coechipierul lui O’Hare, iar acesta a fost cel care l-a instruit în toate subtilitățile luptelor aeriene. Istoricii militari care studiază acea perioadă eroică a aviației SUA relatează că, în octombrie 1943, Escadrila VF-6 a fost dislocată și a intrat în luptă de pe portavionul USS Independence. Alexander Vraciu a obţinut prima lui victorie într-o luptă aeriană pe 10 octombrie 1943, în cursul unei misiuni în zona insulelor Wake. Acolo, el şi O’Hare, aflați în două avioane diferite, au surprins o formaţiune de avioane japoneze. O’Hare a coborât sub nori pentru a ataca un aparat „Mitsubishi Zero“ pe care Vraciu l-a pierdut din vizor. Dar, imediat a pornit în urmărirea unui al doilea avion de vânătoare „Zero“ care zbura către Wake Island, unde avionul japonez a și aterizat. Pornit pe urmele sale, Vraciu a tras asupra lui din aer și l-a distrus la sol. Apoi, a observat un bombardier japonez a Mitsubishi G4M („Betty”) pe care l-a doborât. În legătură cu acest moment, Vraciu a comentat mai târziu: „O’Hare îi învăţa pe piloţii escadrilei lucruri mărunte, care mai târziu le salvau vieţile. Un exemplu era ca înainte de a te angaja într-un atac cu foc de mitralieră să-ţi răsuceşti bine capul jur-împrejur pentru a te asigura că nu eşti urmărit de vreun avion de vânătoare inamic“. Ulterior, escadrila din care făcea parte Vraciu a fost transferată pe portavionul USS Intrepid. Comandantul O’Hare, mentorul și prietenul lui Alexander Vraciu, a căzut la datorie în noaptea de 26 noiembrie 1943, doborât de un pilot japonez adversar. Acela a fost momentul în care românul a luat războiul pe cont propriu și a decis să răzbune moartea lui O’Hare prin distrugerea a zece avioane de tipul celui care îi ucisese camaradul. O promisiune ambițioasă pe care el a și îndeplinit-o parțial.

„Tava cu prăjituri“

Ulterior, după război, Vraciu a povestit că, odată venit pe portavionul USS Lexington ajunsese să își aleagă adversarii pe care avea să-i doboare. Într-o bună zi a decolat de pe puntea USS Lexington, în jurul orei 10:00: făcea parte dintr-un grup de 12 avioane împărțite în trei patrule de câte patru aparate. În scurt timp, escadrila a primit ordin să urce rapid la 8.500 de metri altitudine. Alte grupuri, de pe alte portavioane, primiseră același ordin. Motorul avionului lui Vraciu avea însă probleme, la fel și cel al comandantului escadrilei, Lt. Comandor Paul Buie, astfel încât ambii n-au reușit să urce decât la 6.500 m, unde au început să patruleze prin zonă. Piloţii nu aveau voie să comunice între ei prin radio, ci doar să asculte ordinele codificate venite de la punctul de dirijare. La un moment dat, Vraciu a simțit o emoție în vocea operatorului care a dirijat formația către un alt azimut. Și nu s-a înșelat. La circa 25 de mile distanță de portavion, a observat trei avioane inamice care zburau cu 700 metri mai jos decât el. S-a apropiat discret de ele și a descoperit o imagine pe care ar fi visat-o oricare pilot de vânătoare: mascată de nori, acolo era o formație de cel puțin 50 de avioane japoneze. Bucuria era cu atât mai mare cu cât era vorba despre bombardiere cu un singur motor, neescortate de niciun avion de vânătoare din clasa „Zero”. Imediat Vraciu și-a ales o „victimă“ și a pornit la atac. Dar, în ultima clipă a observat, cu coada ochiului, că un coechipier al său ataca același avion. „Erau destule prăjituri pe tavă, pentru toată lumea“ și-a zis el și a decis să atace un alt avion advers, pe care l-a și doborât.

„Marea vânătoare de curcani“

La scurt timp după dislocarea sa pe USS Intrepid, Alexander Vraciu a început să-și demonstreze, cu adevărat, calitățile de „vânâtor“: dobora mai multe avioane inamice într-o singură zi. Pe 29 ianuarie 1944 a doborât trei avioane japoneze de bombardament „Betty“, iar pe 17 februarie alte patru avioane de vânătoare deasupra atolului Truk. În scurt timp după acele succese, el a fost dislocat, împreună cu escadrila VF-16 pe „USS Lexington“. Până la mijlocul lunii iunie, avea la activ 12 avioane inamice doborâte, iar la timpul respectiv acesta a fost omologat ca un record al piloților de pe portavioanele americane. Dar, ziua în care Vraciu a repurtat cel mai mare succes ca pilot de vânătoare a fost 19 iunie 1944, în timpul primei Bătălii din Marea Filipinelor, zi care a rămas în memoria participanților ca „Marea vânătoare de curcani din insulele Mariane“. La început, se părea că zborul s-ar fi încheiat cu un eșec: compresorul pentru supraalimentarea cu aer a motorului său i se defectase. Dar, în ciuda acestui incident care nu i-a permis să ia înălțime, Vraciu a interceptat un grup de bombardiere japoneze în picaj și, în doar opt minute de luptă aeriană, a doborât șase dintre ele. În ziua următoare, în timp ce escorta o escadrilă de bombardiere americane pornite într-un raid asupra Primei Flote Aeriene Japoneze Kido Butai (Flota Mobilă), Vraciu și-a doborât cea de a 19-a victimă, victorie care i-a asigurat, pentru următoarele  patru luni, titlul de ,,Ass” al Marinei SUA.

Șef al partizanilor din Filipine

In august 1944, Vraciu a revenit în SUA, unde a fost primit cu toate onorurile cuvenite unui mare erou: mii de oameni, inclusiv guvernatorul statului american Indiana, l-au aplaudat „la scenă deschisă“. Cu acea ocazie a cunoscut-o pe Kathryn Horn, cea care-i va deveni soție și alături de care va trăi până în 2003, anul în care ea a încetat din viață. Revenit pe front, Vraciu a mai avut parte de o aventură spectaculoasă: în decembrie 1944, în cursul unei misiuni efectuate cu Escadrila 20, avionul său a fost doborât deasupra Insulelor Filipine. Norocos din fire, pilotul a apucat să se salveze sărind cu parașuta și a aterizat în mijlocul junglei. În foarte scurt timp a intrat în contact cu gherilele filipineze care luptau cu trupele de ocupație japoneze. Gherila era compusă din 180 de combatanți care, în scurt timp, au acceptat ca Vraciu să le fie comandant. După cinci săptămâni de la acel eveniment, partizanii filipinezi au intrat în contact cu trupele americane conduse de celebrul general McArthur. Surpriza yankeilor a fost imensă atunci când au văzut că delagația filipineză era condusă de un tânăr echipat în uniformă de aviator și având asupra lui un revolver Luger dar și o sabie de paradă pe care o purtau ofițerii japonezi: tânărul era Alexander Vraciu.
După război, Alexander Vraciu a lucrat în continuare pentru US Navy, ca pilot de încercare. Promovat la rangul de comandor, a condus escadrila VF-51 între 1956 și 1958. În plus, în cursul anului 1957, a câștigat concursul de trageri aeriene individuale, organizat de Marina Militară a SUA. Câțiva ani mai târziu, în vara anului 1964, Alexander Vraciu s-a retras din armată. Ulterior, a început o nouă carieră, în domeniul bancar, angajat al Well Fargo Bank. În cea mai mare parte a vieții sale de după ieșirea din Armata Americană, Alexander Vraciu a trăit în Danville, California. A dus o viață discretă, refuzând să-și scrie memoriile și amintirile personale adunate în cursul unei vieți cu adevărat excepționale. În ianuarie 2007, History Channel i-a dedicat episodul intitulat „Ucigașul de Zero-uri“. Iar în mai 2010, Vraciu a colaborat cu Indiana Historical Society Press care a publicat un articol despre viața sa cu titlul „Pilot de avion de vânătoare: Cariera lui Alex Vraciu în al Doilea Război Mondial“.
Alexander Vraciu a avut parte de o viață lungă: a trăit 96 de ani și a părăsit această lume pe 29 ianuarie 2015. Aceea a fost ziua în care, după cum spun piloții, ,,a plecat să zboare în escadrila lui Dumnezeu”. Acolo, în SUA s-a bucurat de toate onorurile cuvenite unui erou. Aici, acasă, în afară de specialiști, aproape nimeni nu a auzit de pilotul erou Alexander Vraciu. Pentru noi, mult mai importante au fost, și au rămas, veșnica noastră bălăcăreală politică, alături de „Valize“, „Protocoale“ și tot soiul de alte înțelegeri, mai mult sau mai puțin secrete.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.