Documentarul de lungmetraj „Kapitalism – reţeta noastră secretă” va avea premiera bucureşteană pe 21 aprilie, la Cinema Studio. Coproducţie România-Franţa-Belgia, pelicula îşi propune, în principal, să răspundă la întrebarea cum s-a transformat capitalul de stat în capital privat.Regizorul Alexandru Solomon, cunoscut pentru cele peste 10 documentare realizate până acum, printre care „Marele jaf comunist”, „Război pe calea undelor”, „Apocalipsa după şoferi”, îi „convoacă” în faţa camerei pe câţiva dintre magnaţii României de azi: Dan Voiculescu, Ioan Niculae, George Copos, George Pădure, Dan Diaconescu, Dinu Patriciu, George Becali. Savuroasă şi tristă, pelicula lui Alexandru Solomon îmbină fantezia cu realitatea, filmarea pe viu cu desenul animat, într-un portret parţial al originalei noastre tranziţii.
– După vizionarea pentru presă a filmului aţi fost foarte lăudat, dar şi criticat, uneori chiar cu duritate. Ca să nu mai vorbim de întrebările „incomode” privind poziţia dumneavoastră faţă de socialism sau faţă de capitalism. Ce simte un regizor într-o asemenea situaţie?
– Mi s-ar părea suspect să existe numai laude şi aplauze la final. Sigur că nu-ţi convine să fii criticat, dar trebuie să înţelegi de ce ţi se întâmplă asta. Nici un film nu e perfect şi cred că drumul unei pelicule, după ce s-a născut şi e „livrat” în lume, este foarte important. Ca cineast, trebuie să înţelegi ce-ai făcut, de ce ai făcut aşa, ce-a fost greşit, ce n-a fost greşit. Este un prim test. M-a bucurat că oamenii au râs în repetate rânduri şi că alteori i-am simţit că au îngheţat un pic. Cred că mi-am atins scopul.
– Aţi avut ecouri după difuzarea pe ARTE a variantei scurte?
– Da. Foarte multe şi neaşteptate. Ştiind că pregătesc versiunea completă pentru publicul român, n-am vrut atunci să vorbesc despre difuzarea la televizune. Dar, pentru că ARTE ţine producţiile o săptămână pe site, încă de a doua zi a început nebunia. Au sunat telefoanele, am primit zeci de mesaje, s-a creat un val fantastic, care era generat, desigur, de momentul politic al campaniei prezidenţiale.
– Între aceste ecouri au fost unele care v-au bucurat sau v-au întristat în mod deosebit?
– Toate erau pozitive. Oamenii se îndemnau să vadă filmul, care a avut 115.000 de vizionări pe site, caz unic pentru ARTE. M-au şi întristat. În emoţia alegerilor au fost oameni care mi-au spus că au plâns şi s-au dus să voteze… Alţii afirmau c-au luat prozac ca să nu-şi distrugă laptopul. Era prea mult patetism. Eu n-am vrut nici un film patetic, nici un film agresiv.
– Ştiu că sunteţi şi scenarist. „Kapitalism – reţeta noastră secretă” a avut un scenariu?
– Nu sunt chiar cee ce se numeşte un scenarist. Am fost, dacă vreţi, scriitorul propriilor mele filme. Şi în acest caz a existat un scenariu, pentru că nu se poate altfel. Dar e greu să prevezi ce vor spune interlocutorii tăi. Există un text pe baza căruia filmezi şi care-ţi foloseşte ca structură. El este foarte asemănător cu ce a ieşit în final.
– Unul dintre filmele dumneavoastră se numeşte „Duo pentru Paoloncel şi Petronom”. În pelicula de acum aţi imaginat o scenografie cu oglinzi. Ambele au, cel puţin aparent, o tentă suprarealistă. Poate exista o relaţie între documentar şi suprarealism?
– Nu sunt un tip purist. E adevărat că există în educaţia mea o legătură cu artele plastice. Am urmat Liceul „Nicolae Tonitza”. În plus, tata era scriitor. M-a interesat mult avangarda. Am făcut şi două filme despre Tristan Tzara şi suprarealiştii români. Întotdeauna am crezut că filmul are nevoie de un pic de spectacol vizual.
– Aţi afirmat că acest film este o combinaţie de genuri. În cazul unui documentar, se poate stabili o anumită proporţie între informaţie şi latura – să-i zicem – artistică?
– Cred că singurul lucru care deosebeşte documentarul de ficţiune este absenţa, în cazul primului, a unor artişti care joacă altceva decât sunt ei înşişi. În rest, nu văd nici o graniţă.
– Credeţi că toţi „actorii” acestei pelicule au jucat cu sinceritate?
– La orice actor, indiferent cât de bine joacă, tot descoperi cine este cu adevărat. Tăcerile, falsurile, ascunzişurile vorbesc.
– Aţi filmat şi alte personaje ale tranziţiei noastre. De ce n-aţi folosit toate secvenţele?
– La montaj începi să-ţi dai seama care sunt momentele cele mai puternice şi care sunt mai slabe. Nu pentru că oamenii respectivi ar fi mai puţin interesanţi, ci pentru că aportul lor la poveste, la desfăşurarea firului filmului, nu se încadrează exact. Apoi, unele idei, unele afirmaţii se repetă. Oamenii spun cam aceleaşi lucruri sau întrupează aceleaşi tipologii.
– Cum vă alegeţi subiectele pentru documentare?
– Aleg din ceea ce mă preocupă. Singurul lucru care mă interesează este să dezvolt ceea ce cred că ştiu şi ceea ce îmi place.
– Deci există o doză mare de subiectivitate.
– Da. Lumea crede că documentarul este obiectiv. Fals!
