Am ajuns să ne depindă viaţa de deciziile luate de „Prostu’ satului”

Cineva scria că „Prostia poate conferi şi statut social, prostul satului fiind cel recunoscut de toată comunitatea”! Nimeni nu-l ia în seamă decît ca prost, dar, sub acest aspect, „prostul satului” are autoritate, căci ca el nu mai este altul. Cu alte cuvinte, „prostul satului” este, în felul lui, o vedetă a comunităţii. El nu este cel care „dă în gropi de prost”, nici cel despre care se spune că este „un prost şi jumătate”, căci „prostul satului” este „prostul absolut”.

Aşa îmi pare a fi acest Ludovic Orban, prim-ministrul României. Ni s-a arătat astfel dintotdeauna, dar titlul de „prostul satului” l-a dobîndit abia în 2014, în campania electorală prezidenţială, atunci cînd, de la o tribună, ţipa continuu ca prostul: „Ciiiiiiine este generalulul?”, răspunzînd apoi singur: „Iohanniiiiis!”. Sub rîsul satisfăcut al celui vizat, vizibil excitat de plăcere:

Am rîs toţi atunci, ne-am amuzat, unii l-au luat în răspăr, alţii doar au spus: „ăsta e prost”. Nimeni însă nu şi-a imaginat că va fi luat în seamă de cineva, numai că, pentru acel merit ridicol, chiar Klaus Iohannis s-a gîndit să-i ofere spre grijă chiar Guvernul României! I-a plăcut omului cum l-a ridicat în slăvi Ludovic Orban, a ţinut minte şi, iată!, l-a făcut Prim-ministru şi preşedinte al PNL.

Iar acum ne minunăm de ce poate făta mintea acestui chitarist de ocazie, căruia cei care-l cunosc mai bine îi spun „Şică Mandolină”.

Fiind convins că el este „prostul satului”, nimeni altcineva, Ludovic Orban ştie că-şi poate permite orice, fără teama că se face de rîs sau că poate să încurce nişte treburi, cum spunea Văcăroiu. Dacă priviţi poza de mai sus, puteţi trage multe concluzii. Nu e cazul să vă întrebaţi: „ce-o fi spus atît de amuzant Klaus Iohannis, încît Ludovic Orban să rîdă cu gura pînă la urechi”, pentru că este de la sine înţeles că şi dacă Iohannis ar fi spus că „afară plouă”, prostul satului a vrut să-i facă pe plac, sugerînd că şeful lui a făcut cea mai spectaculoasă glumă! Aşa face totdeauna „prostul satului”, are limba ca o perie, fiind pregătit mereu să întîmpine fundul şefului său.

Vă mai amintiţi scena din biroul său, cînd, în timp ce da OUG-uri pentru amendarea populaţiei care nu respectă regulile lui, Orban chefuia ca un nesimţit alături de cîţiva miniştri? Ia, priviţi:

Acum, parcă nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase! Apare la televizor şi ameninţă cu controale generale, cu amenzi uriaşe, cu închiderea magazinelor sau teraselor! El nu-şi dă seama că încrederea oamenilor în deciziile lui a devenit zero, că el este de vină pentru asta, că nimeni nu-l crede capabil să spună ceva coerent.

Inconştient de consecinţele faptelor lui, Orban acuză CCR că a devenit „agent Covid”, deşi el este vinovat că a făcut o OUG neconstituţională, acuză Parlamentul că dezbate prea mult noua lege a carantinei, deşi el este vinovat că nu a trimis-o la timp, aşa cum a făcut şi cu legea stării de alertă!

Înţelegeţi? Prostul satului nu este niciodată vinovat! Totdeauna ceilalţi greşesc, ceilalţi sînt de vină. De aici, din această mentalitate care-i ocupă toată cutia craniană, izvorăsc toate faptele lui.

Dar, e de vină doar prostul satului? Nici vorbă! Vinovaţi sînt cei care, în loc să se limiteze să rîdă de el cu poftă, îi dau uneori funcţii de conducere, dovedind la rîndul lor că nu sînt departe de tiparul „prostului”, din moment ce apoi se miră de ce face.

Klaus Iohannis, de pildă, ce-o fi avut în cap atunci cînd l-a nominalizat de cîteva ori pentru funcţia de Prim-ministru? Să-i răsune şi acum în cap vocea lui Ludovic Orban din campanie, cînd striga ca apucatul: „Ciiiiiiine este generalulul?” Aşa pare, altfel ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva ditamai Preşedintele ţării nu mai are strop de discernămînt, din moment ce crede că „prostul satului” poate să stea pe jilţul Puterii.

Dar să nu credeţi cumva că „prostul satului” nu ştie întreaga arie a linguşirii! Nu, căci atunci cînd este prins în corzi, din stăpîn, devine imediat milog. Aşa a făcut atunci cînd Kovesi i-a deschis un dosar penal de mită. După cîteva zile, aflînd că „Slujirea” se duce la GDS, hop şi el, pupîndu-i vîrtos mîna de care depindea libertatea lui:

Ăsta este „Prostul satului”! Cel pe care nu trebuie să-l eviţi, ci să rîzi de el, cel căruia nu trebuie să-i dai vreo funcţie, dacă nu vrei să regreţi toată viaţa nesăbuinţa ta, cu care ţi-ai bătut joc de o comunitate întreagă.

În expresia „Prostul satului” nu se topeşte nici una dintre cele 69 de definiţii ale cuvîntului „prost” din „Micul dicţionar al academiei române”, căci „prostul satului” nu este simplul prost, ci prostul suprem. El nu este „prost ca noaptea”, ci un „prost la lumina zilei”.

Pe acest gen de prost nu poţi să-l vindeci cu medicamente, căci, aşa cum spunea însuşi Immanuel Kant, „Prostia este un handicap fără leac”. Dar, să fim liniştiţi, căci, vorba lui Emil Cioran: „Prostia este o suferinţă nedureroasă a inteligenţei”. De-asta, probabil, nu vedem pe faţa lui Ludovic Orban vreo grimasă de durere.