Amenințare sau pericol; Confruntare sau asociere?

Cu prilejul Zilei Naționale a Franței, Șeful Marelui Stat Major al armatei franceze a dat publicității o evaluare a situației geostrategice a statului francez, singur și în context general european și euro-atlantic. Cu cifre precise de necontestat a fost demonstrat dezechilibrul în termeni de putere militară între statele europene membre ale UE și NATO, pe de o parte, și Federația Rusă. Rusia este în prezent capabilă să producă de câteva ori mai mult armament și muniție de luptă decât statele Occidentului european colectiv și totodată aptă să mobilizeze și să mențină pe picior de război o armată cu mult mai mare decât acestea. În timp ce Rusia și-a pus economia și societatea în regim de război, Occidentul colectiv a rămas în stare de pace. De aici două concluzii: i. Rusia reprezintă o amenințare maximă pentru securitatea UE, NATO și a statelor membre ale acestora; ii. singura soluție pentru a face față acestei amenințări, în afara prelungirii războiului din Ucraina (capitularea Ucrainei constituind o „inacceptabilă” înfrângere strategică pentru Occident și moartea ordinii mondiale calibrată de civilizația occidentală), este dotarea statelor membre ale UE cu un arsenal nuclear în măsură să încline balanța puterii în favoarea actorilor euro-atlantici.

NATURA ȘI ORIGINEA „PERICOLULUI RUSESC”

Prin ce pune Rusia în pericol Europa? Ni se spune că prin superioritatea nivelului său de înarmare. Acesta ar fi o amenințare numai dacă Rusia ar avea motive să pornească un război împotriva statelor europene, uitând pentru o clipă că majoritatea sunt membre NATO și că, dintre acestea, unele dețin arma nucleară (fie și într-un volum mult inferior arsenalului nuclear rus). Or, care ar fi argumentele de natură a conferi un grad rezonabil de probabilitate unei asemenea ipoteze? Nici unul!

Suprafața Rusiei este mai mare decât cea a UE sau a ansamblului statelor europene membre ale NATO. Resursele naturale ale Rusiei sunt infinit mai mari decât cele ale UE, Europa fiind un continent sărac; probabil cel mai sărac dintre continentele lumii. Rusia nu este dependentă de UE din nici un punct de vedere. Dimpotrivă, UE este dependentă de Rusia în ceea ce privește, cel puțin, securitatea sa energetică. Înlocuirea acestei dependențe cu dependența față de SUA nu a îmbunătățit cu nimic situația Europei politice, ci a înrăutățit-o punând pe butuci economia europeană.

La finele celui de al Doilea Război Mondial, din teritoriile ocupate de Armata roșie au fost demontate fabrici întregi și au fost pur și simplu răpiți oameni de știință. Pe atunci Rusia era rămasă mult în urma statelor central europene din punctul de vedere al dezvoltării industriale și al performanțelor referitoare la progresul tehnologic. Astăzi lucrurile stau pe dos. Cele mai multe state vest europene (ca și SUA) sunt dezindustrializate, capitalurile lor fiind de mult refugiate în statele asiatice cu medii de afaceri mai prietenoase. De asemenea, Rusia stă bine din punct de vedere tehnologic. În plus, fapt deloc minor, datoria publică a Rusiei este mai mică decât cea a principalilor actori euro-atlantici.

Dezindustrializate, îndatorate, dependente de resursele naturale rusești sau provenind din țări aliate Rusiei, UE și NATO au făcut totul ca Rusia să intre în războiul din Ucraina, sigure că o vor putea îngenunchea prin aplicarea de sancțiuni economice, doar cu prețul „neglijabil” al morții câtorva sute de mii de ucraineni (sic!). Mai mult ca sigur că echipa Președintelui Putin a ghicit eroarea de calcul și a declanșat operațiunea de oprire a expansiunii Occidentului colectiv spre frontierele ruse numai după ce s-a asigurat că economia rusă va rezista sancțiunilor. Ceea ce s-a și întâmplat. Mai mult, chiar, războiul – cel militar și cel economic deopotrivă – a stimulat relansarea economiei ruse – în special a industriei militare – la un nivel neanticipat de jucătorii de poker occidentali, generând un raport de forțe armate defavorabil acestora. În context, Rusia a reușit să devină autosuficientă și din punct de vedere alimentar, valorificând atuurile sale agricole la o cotă fără precedent.

Ceea ce ne întoarce la întrebarea inițială: de ce ar ataca Rusia statele NATO și UE? Ca să le ia ce? Din cauza aroganței narcisismului lor și a agresivității doctrinei neo-marxiste ele nu se bucură nici măcar de simpatia aptă a le face influente în Sudul colectiv. Așadar, nici influență politică nu este de luat. UE este irelevantă din punct de vedere strategic în afara frontierelor sale. Deocamdată, adversarii UE nu au altceva de făcut decât să o lase a se autodemola nestingherită.

Cât privește SUA, pentru ea o confruntare militară inițiată de Rusia ține de domeniul absurdului. Raportul de putere militară dintre cele două este, în cel mai rău caz pentru America, echilibrat. Rusia nu poate câștiga în ofensivă un război cu SUA (chiar și lipsită de sprijinul celorlalți membri ai NATO), după cum nici SUA nu poate câștiga un război pornit împotriva Rusiei. Războiul din Ucraina a dovedit-o cu supra de măsură.

Iată de ce cuvântul „amenințare” cu referire la Rusia este inadecvat.

Sigur că orice mare putere supra înarmată situată în vecinătatea unor state mai puțin înarmate reprezintă un factor de risc, adică un pericol. Riscul nu este, însă, amenințare. În plus, în cazul nostru, el nu a apărut din vina Rusiei, ci chiar din vina celor care se plâng de superioritatea ei, fără să înțeleagă că dacă este ceva de plâns aceasta este vulnerabilitatea lor de care ei se fac vinovați. Din fericire, dacă sub aspect obiectiv Rusia are capacitatea de a exploata această vulnerabilitate, sub aspect subiectiv nu are nici cel mai mic interes de a o face.

LUPTA POKERIȘTILOR EURO-ATLANTICI CU ȘAHIȘTII EURASIEI

O fantomă bântuie Europa. Este fantoma amenințării ruse.

Această amenințare fantomatică, în măsura în care teoretic se exprimă în superioritatea nivelului de înarmare a Rusiei, nu este altceva decât reacția rusă față de amenințarea reală a NATO, a cărei punere în practică a început de multe ori pentru a nu se termina niciodată.

Mai întâi NATO / SUA a stimulat și sprijinit mișcările secesioniste ale diverselor subiecte ale Federației Ruse. Cazul Ceceniei este cel mai bun exemplu. Apoi a venit învăluirea pe flanc și îndiguirea Rusiei, prin prezența americană cu efective militare și „consilieri” în Caucazul de Sud și Asia Centrală (inclusiv în unele republici sovietice central-asiatice). Aceasta a determinat Rusia să amorseze și să mențină deschise diverse crize în fostul spațiu sovietic din vecinătatea sa: Abhazia, Osetia de sud, Nagorno-Karabah, Transnistria.

Simultan s-a lucrat pentru slăbirea administrației centrale ruse și a capacității de apărare a statului rus, respectiv prin: i. devoluția puterii către subiectele federației; ii. privatizarea activelor strategice ruse în favoarea unor oligarhi „pro-occidentali” uneori cu legături în lumea interlopă; iii. finanțarea de ong-uri politice calibrate pentru a practica o adevărată „inginerie socio-culturală” orientată către diseminarea „valorilor” neo-bolșevice / soroșiste, dizolvante pentru identitatea culturală rusă. Toate aceste au fost prezentate ca fiind condiții pentru includerea Rusiei în diverse structuri euro-atlantice (ex. Consiliul Europei, G7, Consiliul NATO-Rusia, Parteneriatul pentru pace). Rusia a acceptat în totalitate dezintegrarea URSS și descentralizarea Federației ruse, în schimbul promisiunii, niciodată îndeplinită, de a fi acceptată ca partener egal al puterilor Occidentului colectiv Nord-Atlantic și de a fi integrată în ordinea acestuia primind un statut postsovietic de relevanță globală.

Pentru câteva decenii, Occidentul a mimat parteneriatul cu Rusia, timp în care se consolida militar la frontierele sale, sub cele mai diferite pretexte. În anii 1990, Președintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Miguel Angel Martinez-Martinez, insista pentru primirea Rusiei în această organizație dedicată construcției democratice, guvernării legii și respectului pentru drepturile omului în statele membre, deși era limpede că tradițiile culturale, modul de a gândi și trăi ale poporului rus, înrădăcinate în cultura, istoria și geografia sa pravoslavnice, velicoruse și euroasiatice, nu permit copierea ordinii sociale și valorilor civilizației occidentale, cu argumentul că Occidentul nu este dispus să admită accesul rușilor în organismele care ar fi fost importante pentru ei și în care parteneriatul cu ei ar fi putut avea sens și viabilitate, precum NATO, UE sau Uniunea Europei Occidentale. Acestea trebuiau să rămână rezervate exclusiv puterilor euro-atlantice.

G7 nu s-a transformat în G8, ci a devenit doar un vremelnic G7+1, pentru ca să redevină G7 cu prima ocazie, prin decizia unilaterală de eliminare a Rusiei. Transformată din „conferință” în „organizație”, OSCE, altădată locul în care state cu diferite sisteme de organizare politică și socială negociau formulele necesare coexistenței lor pașnice, a devenit pe nesimțite un ilegitim tribunal ad hoc unde Rusia și Belarus, aliatul său, sunt judecați fără drept la apărare ca acuzați de serviciu. La fel s-a întâmplat și în Consiliul Europei. Când, potrivit regulilor de procedură, reprezentantul Rusiei a ajuns în poziția de a prelua președinția Adunării Parlamentare, acesta a fost exclus din joc întrucât țara sa nu era suficient de democrată.

Tot neîndeplinită a fost și promisiunea ca NATO să nu ocupe teritoriul central și est european eliberat de Rusia sovietică / URSS în anii 1990, după acceptul dat de Moscova pentru reunificarea germană. Rușii au înghițit (fie și cu noduri) primirea statelor baltice în NATO, considerând, probabil, că neutralitatea Finlandei (azi abandonată la insistențele Washingtonului) și avantajele strategice oferite de suveranitatea asupra exclavei Kaliningrad îi oferă suficientă securitate, dar au făcut clar că nu pot accepta să renunțe la spațiul de securitate din vecinătatea apropiată, respectiv să accepte prezența unei alianțe militare străine la frontierele lor din regiunea critică a Mării Negre (singura mare caldă la care Rusia are acces direct și care îi oferă o legătură directă cu Marea Mediterană), adică în Ucraina și Georgia.

Pentru orice specialist în geopolitică era limpede că a împinge frontierele NATO dincolo de Prut (sau, eventual de Nistru) și de litoralul românesc, bulgar și turc al Mării Negre, însemna obligarea Rusiei la opoziție cu orice mijloace; inclusiv cele militare. Ambasadorul SUA în Rusia și apoi director al CIA, William Burns, avertizase că încercarea de aducere a Ucrainei în NATO constituia trecerea „liniei celei mai roșii” trasate de Rusia, dincolo de care nu mai exista decât confruntarea absolută. De altfel, însuși Președintele Putin avertizase, cu ocazia Summitului NATO de la București, în 2008, precum și cu alte prilejuri, că prezența NATO în Ucraina echivala cu o adevărată trecere a Rubiconului care implacabil avea să fie urmată de dezmembrarea dacă nu chiar de dispariția Ucrainei. Așadar toți știau ce va urma, dar Occidentul euro-atlantic a decis să își joace norocul, fie sperând imprudent că Putin blufează fie dorind ciocnirea armată (mai ales dacă, împinsă cu spatele la zid, Rusia ar fi făcut primul pas, oferind astfel SUA și UE o primă victorie de imagine în războiul-spectacol).

Pe acest drum lung al păcii reci post bipolare către războiul cald de la sfârșitul veacului american, mai pot fi notate cacealmalele „scutului de la Deveselu”, chipurile construit împotriva rachetelor iraniene, dar care azi vedem că poate fi folosit și în războiul cu Rusia din Ucraina, precum și cele ale Acordurilor de la Minsk 1 și 2, concepute, vezi Doamne, pentru a soluționa criza constituțională ucraineană pe calea autodeterminării interne a regiunilor Luhansk și Donețk (o formă de federalizare a Ucrainei), dar care, așa cum aveau să recunoască ulterior liderii statelor occidentale negociatoare și garante ale înțelegerilor respective, cancelarul german Angela Merkel și președintele francez Francois Hollande, au fost acceptate doar pentru a câștiga timpul necesar înarmării Ucrainei în vederea confruntării cu Rusia.

DE CE DORESC ULIII EURO-ATLANTICI RĂZBOIUL CU RUSIA?

Rațiunile occidentale ale războiului cu Rusia sunt de domeniul politicii interne cât și de acela al politicii externe.

1. În ceea ce privește politica internă, aproape toate statele Occidentului euro-atlantic se găsesc într-o profundă criză de creștere economică, fiind totodată super îndatorate și obligate să caute surse de finanțare, altminteri tot mai scumpe, pentru acoperirea deficitului bugetar. Faptul este cauzat de exorbitantele cheltuieli de înarmare făcute de-a lungul unei nesfârșite perioade de timp, precum și dezindustrializării subsecvente migrației capitalurilor în spațiul mult mai prietenos al economiilor emergente de pe alte continente. Absolut firesc, criza economică generează și nemulțumiri populare care se sintetizează într-o criză socială cronică. Aceasta, la rândul ei, fracturând relația statului cu cetățenii și izolând sfera politicii de sfera socială, dă naștere crizei politice din ce în ce mai acute. Cele trei tipuri de crize, amplificate de criza de conducători, aleargă unele după altele și se amplifică într-un cerc vicios.

Una dintre principalele victime ale acestor fenomene înlănțuite între ele este chiar democrația. Dacă regulile democratice ar continua să se aplice, actualii conducători, între timp asociați și legați între ei ca o adevărată castă mai mult decât iliberală, antisocială, ar fi imediat aruncați din posturile de conducere de pe care controlează, în folos propriu, „circuitul banilor în natură”; ceea ce pentru ei este inacceptabil. De la guvernarea pentru popor, cu poporul și prin popor s-a ajuns astfel la guvernarea pentru ban, cu banul și prin ban. Menținerea unei asemenea ordini plutocratice impune reducerea drepturilor civile, ceea ce cu greu se poate face în lipsa justificării că libertatea în raporturile interne trebuie drastic limitată pentru a fi salvată libertatea în raporturile internaționale, acolo unde este amenințată de un „inamic exemplar”.

Pe de altă parte, sub presiunea complexului militar industrial, dar și cu dorința de a urni căruța economică din șanț, liderii statelor în criză speră că un război ar spori profiturile industriei de armament, iar asta ar putea antrena și resuscitarea altor ramuri industriale. Mai mult decât atât, războiul este și ocazia pentru a scăpa de creditorii externi cu care intri în luptă, confiscându-le (evident, abuziv) activele depozitate de ei cu bună credință la tine, sau impunându-le reparații cu care să îți poți compensa datoriile față de ei, ori declarând pur și simplu că refuzi, în virtutea superiorității tale „morale” (sic!), să le achiți debitele ajunse la scadență. Inclusiv acestea sunt căi pe care plutocrația, care își integrează și instituțiile de forță componente ale puterii statale oculte („statul subteran”), se perpetuează la conducerea afacerilor publice.

2. Miza externă a războiului este și ea la fel de mare, dacă nu chiar mai mare. Aici este vorba despre noua ordine globală a cărei instaurare, evident, poate consolida și puterea plutocratică internă. Politica internă și cea externă sunt legate între ele.

Rusia și întreg Sudul colectiv spre care ea a fost împinsă de agresivitatea și ostilitatea Occidentului colectiv, sunt adeptele a ceea ce eu numesc globalismul suveranist multipolar simetric, opus deopotrivă globalismului parastatal neo-bolșevic / soroșist, având astăzi ca principali campioni Franța macroniană, Germania merziană, Marea Britanie starmeriană și Uniunea Europeană ursuliană, și globalismului imperial multipolar asimetric, de tip trumpist. Dacă globalismul suveranist multipolar nu suferă o înfrângere strategică pe fronturile de luptă reale pe care este implicat de Occidentul colectiv, înseamnă că celelalte modele ale ordinii globale post-unipolare își pierd capacitatea de a mai domina omenirea, fiind obligate fie să capituleze devenind complet irelevante (UE deja este irelevantă), fie să se subordoneze unei ordini la proiectarea căreia nu au fost luate în considerare. În acest sens și numai în acest sens Rusia este o amenințare, dar nu pentru securitatea Occidentului, ci pentru supremația lui în ordinea mondială. O supremație pierdută, însă, nu din cauza Rusiei, Chinei, Indiei, Braziliei, Africii de Sud etc, ci din cauza epuizării istorice a unui model care, după ce și-a produs fructele și-a pierdut resursele, dar mai ales logica supraviețuirii. Lupta nu se dă, deci, cu Rusia, ci cu istoria.

Dovada că lucrurile stau așa este furnizată de simplul fapt că războiul din Ucraina, care este de fapt un război mondial, a întărit Rusia, în ciuda sancțiunilor de tot felul și fără de număr, și a lăsat Occidentul, al cărui ultim și unic argument a rămas puterea militară, într-o inferioritate armată incontestabilă, reparabilă, teoretic, doar prin dezvoltarea rapidă a capacității militare nucleare.

RĂZBOIUL DEMOCRAȚIEI CU DICTATURA SAU AL PLUTOCRAȚIEI CU MERITOCRAȚIA?

Potrivit narativului oficial american și vest-european, lupta cu Rusia ar fi una între libertate și dictatură, între democrație și autoritarism, în care apărătorii libertății și democrației dețin superioritatea morală. Când această superioritate se asociază cu puterea militară, tandemul este de neînvins, victoria sa fiind garantată.

Înfrângerile pe care Occidentul euro-atlantic și în special SUA le-au înregistrat de la războiul Coreii încoace (din anii 1950) nu infirmă această teorie, ci arată că acest Occident, respectiv SUA, și-a pierdut superioritatea morală. Nu puterea sa militară este în derivă, ci democrația sa și, odată cu aceasta, coeziunea politică, economică și socială a națiunilor occidentale; în primul rând ale națiunii americane.

În schimb, atuul moral a trecut de partea cealaltă, acolo unde meritocrația a luat locul autoritarismului. Chiar dacă regimurile politice euroasiatice nu urmează regulile fostei ordini democrate europene sau americane, puterea politică se exercită în interes popular, ea intervenind prompt atunci când este nevoie de corectarea disparităților, refacerea echilibrelor economice și salvgardarea justiției sociale. Sistemele meritocrate îmbină protecția interesului agenților privați pentru maximizarea profitului, cu asigurarea coeziunii economice și armoniei comunitare prin intervenții corective cu profit social, chiar dacă profitul financiar este redus, astfel încât, în cele din urmă, să se realizeze coerența și forța națiunii în ansamblul ei. Or, în atari condiții, în confruntarea dintre plutocrație / oligarhie și meritocrație / „aristocrație”, cea din urmă învinge. Iată de ce în Ucraina plutocrația occidentală a pierdut războiul. Ea urmărea profitul obtenabil prin sacrificarea celor fără acces la profit, în timp ce națiunea rusă lupta pentru salvarea identității ei, a securității ei culturale ca o comunitate unită de amintirile trecutului și de aspirațiile viitorului, precum și condusă de către cei mai capabili să o administreze.

Înarmarea nucleară singură nu poate schimba acest raport de forțe. Este necesară revenirea la democrație sau măcar trecerea la meritocrație, dar nu se prea vede cum cultura exclusivistă a profitului va accepta să facă loc culturii integratoare a responsabilității comunitare.

LUPTA NATO CU FANTOMA AMENINȚĂRII RUSE

Dincolo de aceasta, se pune și întrebarea la ce ar folosi înarmarea nucleară a Europei politice?

1. Dacă înarmarea nucleară a UE are scopuri defensive, respectiv obiectivul de a descuraja agresiunea Rusiei, ea este inutilă. În plus, ea este o inutilitate foarte scumpă. Așa cum se poate vedea Rusia nu va ataca statele membre ale NATO întrucât nu are nici un interes să o facă. Cel puțin nu într-un viitor previzibil. O va face numai provocată, amenințată, agresată. Cum să descurajăm, atunci, o intenție inexistentă?? 

Desigur, este recomandabil ca echilibrul de putere militară dintre NATO și Rusia să fie refăcut, dar înarmarea nucleară presupune cheltuieli uriașe în condițiile în care prioritățile sunt altele. Acum în SUA și UE prioritară este disciplina fiscală care interzice sporirea cheltuielilor militare în condițiile în care economii în gravă criză de creștere nu mai pot aduce bugetelor naționale veniturile necesare finanțării proiectelor vizând refacerea coeziunii sociale. Or, lipsa coeziunii naționale este principala amenințare actuală la adresa civilizației occidentale și a siguranței statelor euroatlantice.

De ce să investești în dotarea cu arme făcute pentru a nu fi utilizate, când sunt urgent necesare investiții majore în educație și sănătate, în cercetare și creație tehnico-științifică, în reindustrializare și protecția mediului, în energie și infrastructuri critice??? Pentru că asta face plăcere complexului militar-industrial? Pentru că satisface ambiția Franței de a fi liderul militar-politic al UE??? Pentru că oferă Germaniei ocazia mult așteptată de a dispune de arma pe care nu a mai apucat să o obțină Hitler???? (Să nu uităm, totuși, că ori de câte ori Germania a fost puternic înarmată, adesea chiar cu sprijinul plutocrațiilor occidentale sau al tiraniilor orientale pe care apoi le-a atacat, omenirea a avut război.) Pentru că astfel se întreține visul fostelor imperii coloniale europene (Marea Britanie, Franța, Italia, Olanda, Spania etc) de a redeveni jucători cu relevanță globală, precum și pe cel al SUA de a-și perpetua la infinit supremația în ordinea mondială (inclusiv în condițiile schimbării modelului acesteia de la cel al imperialismului neoliberal și neoconservator la globalismul „progresist” neo-bolșevic)???

În contextul acestui furor nuclear UK a încheiat în aceste zile un acord de cooperare cu Germania în domeniul industriei militare, vizând inclusiv producerea armelor de distrugere în masă. Istoria se repetă, așadar! Într-adevăr, după Primul Război Mondial, industriașii victoriosului Regat Unit, în goana după profit, au contribuit din greu la reînarmarea Germaniei învinse, sprijinind încălcarea Tratatului de la Versailles de către regimul nazist și pavând astfel drumul către cel de al Doilea Război Mondial. Lecția de aur a istoriei este aceea că lecțiile istoriei nu sunt niciodată învățate (sic!). 

În același timp, un tratat similar a fost semnat de foștii inamici ereditari, Franța claponului macronian și Anglia leului de cretă starmerian, gata să își reinventeze „antanta cordială” în epoca post Brexit, sub pretextul nevoii de a ține la porțile „Europei democrate” imperiul Țarului Vladimir, pe linia unei rusofobii născute și întreținute cu încăpățânare încă din secolul al XIX-lea. (Îndepărtarea Rusiei ca putere continentală, din Marea Neagră și oprirea accesului său la marile calde, a constituit, obsesia Angliei și Franței, ca puteri maritime, a lordului Palmerston și a Împăratului Napoleon al III-lea.)

Într-un asemenea context hiper tensionat, nu neapărat o amenințare reală sau un gest inamical autentic, ci o simplă părere, un moment de nevroză, o mică neatenție sau o insignifiantă eroare de apreciere pot declanșa un război nimicitor. Nu numai războiul cere arme, ci și armele cer război. Acum tobele războiului se aud bătând tot mai tare. 

2. Dacă înarmarea nucleară a Europei politice are scopuri ofensive, atunci nu mai este vorba despre inutilitate, ci despre nebunie. A crede că poți învinge Rusia într-un război nuclear este o imbecilitate iresponsabilă. A spera că un asemenea război nu îți va exploda în față este semnul unei frivolități sinucigașe caracteristică senilității imperiilor muribunde (vezi SUA) sau urmașilor celor decedate (vezi Anglia și Franța) care refuză să se împace cu realitatea și, în loc să lupte pentru un viitor mai bun, se luptă pentru … un trecut mai bun (sic!).

Pentru cei din urmă, retragerea SUA din Europa este percepută ca șansa acordată revenirii lor în rolul de actori cu relevanță globală. Această revenire se cere atestată dacă nu prin câștigarea războiului cu Rusia, cel puțin prin boicotarea păcii și încercarea de a se strecura, sub umbrela americană, pe un loc norocos la masa negocierilor de pace. De aceea Parisul, Londra și Berlinul se cramponează de războiul ucrainean, fără nici o milă față de victimele lui. Nu sunt nici ucrainenii nici Ucraina primii sacrificați de cinismul occidental pe altarul veleităților lui geopolitice. 

3. Să admitem prin ipoteză (o ipoteză contrazisă de tot ceea ce s-a întâmplat de la începerea „operațiunii militare speciale” ruse în Ucraina) că un război pe termen lung, așa cum au cerut-o unii „strategi” germani care par a crede că lumea se sfârșește pe Nipru sau în Donbas, ar pune pe butuci economia rusă și ar provoca o schimbare de regim la Moscova prin alungarea lui Vladimir Putin. Până atunci, însă, Occidentul global va fi mort, iar noua ordine globală va fi învins, cu Rusia ca unul dintre polii acesteia; un pol dacă nu acceptat de plăcere, impus de necesitate. Ca să nu mai vorbim că, în cazul dărâmării lui Vladimir Putin prin acțiune externă, cel mai probabil în locul lui va veni un lider integral velicorus cu mult mai dur și cu adevărat antioccidental.

Dacă lărgim perspectiva vedem imediat că dincolo de ceea ce se petrece în Ucraina sau în Orientul Mijlociu, o ordine mondială nouă se ridică având, în afara Rusiei, ca poli și centre de iradiere China, India, Asia de sud est, cu principalul său actor, Indonezia, dar și vechile imperii persan, otoman și arab, cu jucătorii săi din Golf, precum și o serie de state africane (Africa de sud) și sud americane (Brazilia, Chile, Argentina). În acest context și în comparație cu actorii globali emergenți, autistul și narcisistul Occident euro-atlantic, împreună cu aliații săi din zona Pacificului (Australia, Japonia, Coreea de Sud), altminteri tot mai incerți și doritori de autonomie strategică în raport cu SUA, par tot mai izolați pe o tot mai imaginară „axă a binelui”. Un David pensionar fără praștie în fața unui Goliat care, smerit, harnic, înțelept și pragmatic, a descoperit secretul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. 

Ne vom arunca noi atunci într-un război nuclear cu Majoritatea globală!? Dacă nu, la ce bun înarmarea nucleară a Europei?

SIGURANȚA PRIN ASOCIERE

Un proverb american spune: „Dacă nu îi poți învinge, alătură-te lor!” Acest îndemn realist, pragmatic și, mai ales, înțelept, este valabil și în cazul relației noastre cu Rusia. Decât un război care ne poate ucide pe toți, mai bine să ne alăturăm celor pe care nu îi putem învinge!

De la dispariția URSS încoace am încercat să o dezmembrăm, să o descentralizăm, să o dezorientăm, să o debilizăm, să o sărăcim, să o izolăm, să o sancționăm, să o destabilizăm, să o intimidăm, să o descurajăm, să o prădăm, să o înconjurăm, să o strangulăm. Nu am reușit nimic. Rusia rămâne tot acolo, iar Occidentul o proclamă ca amenințare la adresa sa. 

Chiar dacă, uneori, am avut impresia că o vom putea îngenunchea întrucât primii pași în aplicarea unui anumit proiect anti-rus fuseseră parcurși cu un relativ succes (ex. secesiunea cecenă, oligarhizarea economică, expansiunea NATO în statele baltice, succesul „revoluției portocalii” și apoi al loviturii Euro-maidanului în Ucraina, înlăturarea prin lovitură de stat a Președintelui pro-georgian (sic!) Eduard Shevarnadze în favoarea Președintelui pro-american Mihail Saakashvili în Georgia, dezmembrarea Iugoslaviei, americanizarea prin albanizare a Balcanilor de vest și succesul „autodeterminării” kosovare, instalarea scutului de la Deveselu, denunțarea finlandizării și aducerea Finlandei și Suediei în NATO ca americanizare a Mării Baltice, simultan cu tentativa de americanizare a Mării Negre și transformarea ei în „lac atlanticist / american” prin înconjurarea cu state membre, de jure sau de facto, ale NATO – România, Bulgaria, Turcia și Ucraina plus Georgia) în cele din urmă a trebuit să constatăm că nu mai avem timp, energie, resurse, răbdare și determinare pentru a duce lucrurile până la capăt și, de voie sau de nevoie, am revenit la linia de plecare. Nu am putut, nu putem și nu vom putea învinge Rusia atât timp cât vom lupta împotriva ei cu gândul la profit și vom părăsi câmpul de luptă de îndată ce posibilitatea profitului se diminuează, pe când rușii se apără fără a calcula că timpul costă bani, cu gândul la neamul lor, la Dumnezeul lor, la familia lor și la demnitatea lor. În aceste condiții, observând, după atâtea încercări, că nu o putem bate, nu ar fi, oare, mai bine să ne alăturăm ei, redescoperind doctrina care postula că Rusia este prea puternică pentru a fi intimidată, prea importantă pentru a fi ignorată și prea mare pentru a fi încercuită? 

Pe de altă parte, trebuie să ne amintim că Rusia nu a fost mereu o amenințare. Nu era o amenințare atunci când a fost lansat Parteneriatul pentru dezvoltare între ea și UE, prin care promiteam a o ajuta să nu mai fie o putere petro-dependentă. Nu era o amenințare nici când s-a realizat proiectul North Stream. Nici când i s-a acceptat propunerea unui Pact defensiv global; accept retras de Președintele Clinton de îndată ce, întors în Biroul Oval, le-a dat „vestea cea bună” consilierilor săi îngroziți de perspectiva unei păci cu adevărat durabile, dar cu totul neprofitabile. Nici atunci când a mediat rezolvarea crizei armelor chimice din Siria. Nici când a închis ochii la „lovitura preventivă” a SUA în Irak, menită a-l răsturna pe Saddam Hussein, mai degrabă decât a confisca inexistentele arme de distrugere în masă ale acestuia. Nici când a acceptat în Consiliul de Securitate ONU intervenția SUA în Libia. Etc etc etc… 

Care este concluzia? Dacă vrem ca Rusia să nu ne amenințe trebuie să ne-o asociem, iar nu să o descurajăm, îngrădim, judecăm, jecmănim, destabilizăm, sancționăm și subminăm. 

Nu cursa înarmărilor conferă securitate Europei și nici vecinătatea cu un urs rănit și flămând, ci cooperarea dintre Europa politică și Eurasia, interdependența lor și paritatea nivelului lor de dezvoltare economică și de bunăstare. Câtă vreme ursul sătul doarme în bârlogul lui, Europa este în siguranță. Câtă vreme Rusia se simte respectată ca o mare cultură europeană, Europa este în siguranță. Câtă vreme, Moscova știe că dezvoltarea sa economică, liniștea sa socială și stabilitatea sa politică internă depind de integrarea sa în structurile politico-economice europene și euro-atlantice, de cooperarea cu UE și de sinergia cu SUA, Europa va fi în siguranță și o hiper putere ostilă euroasiatică nu se va ridica la frontierele sale. Câtă vreme Moscovei i se va demonstra că apartenența la UE a vecinilor săi le asigură acestora liniștea, satisfacerea nevoilor existențiale și siguranța de sine indispensabile pentru promovarea și întreținerea unei relații cordiale cu Rusia, oferindu-i astfel și ei un aport esențial de securitate și scutind-o să își caute garanții în Asia, Europa va fi în siguranță. Câtă vreme Occidentul colectiv, care are nevoie de Rusia atât pentru a rezolva crizele strategice apărute mereu în lume, cât și pentru a-și găsi securitatea economică, va convinge Kremlinul că este mai profitabil să furnizeze pace Europei decât să se războiască cu ea, Europa va fi în siguranță. 

După primul război al Crimeii (cel din anii 1853-1856), pierdut de ruși, cancelarul Gorceakov, înlăturând teama de un eventual revanșism și revizionism rusesc, spunea: „Rusia nu se ofensează; Rusia se asociază!” 

Înfrânt în al doilea război al Crimeii (cel început în 2014, cu lovitura de stat de la Kiev organizată de CIA și încă neterminat oficial), Occidentul colectiv ar face bine să urmeze pilda lui Gorceakov și să se asocieze cu Rusia. Avem de construit o nouă ordine mondială, caracterizată de multipolarism simetric. Dacă vrem ca și modul nostru de a trăi și a gândi să fie protejat prin această ordine și să se reflecte în regulile ei, este obligatoriu ca ea să se ridice cu sprijinul nostru și împreună cu noi, iar nu fără noi ori, și mai rău, împotriva noastră.