Eposul războiului din Ucraina s-a transformat în ciocnirea convingerilor.
S-a ajuns la un stadiu în care orice adiere vine de pe front sau are legătură cu frontul este automat malaxată în mintea receptorilor într-un singur sens: dacă evidențiază o situație în favoarea Ucrainei, este desconsiderată / negată de partizanii lui Putin, iar dacă evidențiază o situație în favoarea invadatorilor, este automat desconsiderată / negată de adversarii invaziei. Discuțiile logice, argumentate, se lovesc în ultimă instanță de (pre)convingeri oarbe ca de un zid. Chestiunea Ucrainei s-a transformat într-un dialog al surzilor. Mai eficient ar fi să ne întrebăm cum s-au format în mentalul colectiv aceste convingeri de necombătut, care exced sau ignoră realități evidente.
O realitate ignorată, de exemplu, ne arată că majoritatea analizelor și comentariilor, cât și a părerilor provenind din marea masă anonimă, nu se referă, cum ar fi normal, la agresor, nu încearcă să demonteze resorturile, motivațiile, să disece „metafizica” de la Kremlin, aflată în spatele laitmotivului de denazificare, folosit de propaganda rusă neîntrerupt, din ’44 până acum. Cu atât mai mult, cu cât pe zi ce trece, mitologia putinistă se dărâmă ca un castel de nisip: „denazificarea” a picat în baltă, iar „extinderea” NATO (pasămite extinderea Americii) „s-a vărsat” și ea din moment ce regatul Suediei și respectabila Finlandă și-au pus poalele în cap și s-au cerut înăuntru. Le-o fi dat Biden ordin să intre în NATO??!! Când Suedia și Finlanda bat, ele, la ușa NATO, mai poți să spui că vine America peste tine? Nici chiar Lavrov, acest Sarsailă cu ochelari fini, nu mai poate să dreagă busuiocul dezinformativ al războiului.
Obiectiv vorbind, din acest război Rusia pierde mult, dar pierde mai puțin decât dacă l-ar câștiga. Oricum, uriașul ei deficit de încredere, care se va edulcora probabil cu trecerea anilor de după tăcerea armelor, va reveni, implacabil, peste alte vreo două decenii, când înlocuitorul lui Putin va fi devenit un alt Putin/Brejnev/Stalin. Poate nu întâmplător, în aceste zile, Gorbaciov, cel care a deschis Rusiei, sub formă de perstroika, o ferestruică spre libertate, a trecut la cele veșnice. Perestroika (restructurare, reconstrucție) s-a cam închis iarăși pe decenii…
Or, în media și cam peste tot, în loc să vedem de ce periodic, în istorie, Rusia simte nevoia războiului, ne vedem confruntați cu tot felul de tematici indicând… Statele Unite – cât de rău îi merge acestei țări care s-ar afla pe marginea prăpastiei și cum pierde ea competiția cu China, Rusia, Iranul și cum torpilează ea eforturile pentru pace etc. (Nu uitați, feriți-vă de lozinca “Luptăm pentru pace!”. Ea ascunde – pe sezon nou – propaganda de expansiune a neo-marxismului globalist progresist, așa cum, înainte de ’90, ascundea propaganda de expansiune a comunismului. “Luptăm pentru pace!” este doar o momeală pentru idioții utili care pun botu’.)
Similitudinea cu timpurile ante-decembriste – când, dincoace de cortină, SUA erau stigmatizate drept oaia neagră a planetei, când catacalismele și uraganele măturau continentul de la Pacific pănâ la Atlantic, smulgând acoperișurile caselor și catapultând automobilele în apa învolburată, când țara mai avea un pas și cădea în prăpastie – este izbitoare. America se duce iar de râpă, ce mai! Pe acest fond, evident că de atacarea Ucrainei și de masacrele și atrocitățile comise de soldații ruși la Bucha sau aiurea (inclusiv de îndemnul unei soții rusoaice către soțul ei de a viola oricâte ucrainence poate, numai să se protejeze…) nu pot fi vinovate până în gât decât tot Statele Unite!
Per total, este aproape o isterie anti-americană, care – îndoctrinată în mințile spălate și mancurtizate de cacealmaua comunistă, pe vremea războiului rece – n-a dispărut niciodată. A fost doar reprimată și lăsată în adormire după decembrie ’89, dar iată că, de fapt, mocnea, tresălta și nu aștepta decât un pretext ca să izbucnească, să se defuleze. Războiul din Ucraina i-a fost salvarea, i-a venit ca o mănușă, a sculat-o din morți.
Sunt foarte mulți oameni (inclusiv comentatori de elită) care neagă chestiunea cu Bucha și pe cele similare, pretinzînd fie că sunt fake-news, fie ridicând din umeri – la război ca la război. Nu contează că suntem în secolul 21; la ruși, violul și davai ceas, davai palton (frigidere și mașini de spălat încărcate pe tancurile “Z”) sunt perene, așadar acceptabile. Violul la ruși e un dat imuabil. Întrebați bunicile și străbunicile noastre, care – fetișcane fiind – se ascundeau în căpițele de fân sau fugeau în pădure când se anunțau rușii. NOTA BENE: astea se petreceau după 23 august, în zone din care Wehrmachtul se retrăsese, când împotriva rușilor nu se mai trăgea un glonț, inclusiv după 25 oct. 1944. (Alo, domnu’ Kuzmin, mai învățați puțină istorie! Veți afla cum “denazificau” soldații ruși sătencele românce. Mai bine v-ați cere scuze, dar nu vă stă în caracter.)
Sare în ochi abundența remomorărilor de-a valma ale intervențiilor americane în teritorii străine din ultimii 50 – 60 de ani. E clar că sunt aduse acum pe tapet exact pentru a cauționa, prin ricoșeu, intervenția rusă în Ucraina. (Între altele, intervenția americană în Vietnam – care și ea este adusă pe tapet! – a fost menită tocmai stopării expansiunii comunismului chinez și rusesc. Mai mult de atât, nici celui mai tâmpit nu ii putem explica. Pe de o parte îi criticăm pe americani că în ’45 – după ce au făcut joncțiunea cu rușii pe râul Elba din Germania – n-au pornit al Treilea Război Mondial spre a împinge Armata Roșie înapoi în granițele ei naturale și a salva Europa de Est, pe de altă parte îi criticăm de ce au intrat în Vietnam să oprească expansiunea comunismului în acea zonă! Logic, nu?)
În această inundație de anti-americanism fanatic, sunt citate, pe sprânceană, și păreri de-ale observatorilor occidentali sau americani care – între două pahare de whisky cu sifon și un trabuc pufăit cu picioarele întinse pe birou – explică, fundamentează, glosează, graseiază savantlâcuri geo-strategice în jurul războiului. Pentru ei, e un simplu exercițiu de liberă exprimare, unii fiind sponsorizați de ruși – ca și la noi – prin cele mai “inocente” și subtile metode… E plin târgul de putori, cabotini și șmecheri, precum și de combinațiile dintre aceste tipologii.
Niciunul n-o spune pe-aia dreaptă: avem de-a face cu un dictator. Cu tot cortegiul de abuzuri și asasinate care îl însoțesc. Care, din când în când, are nevoie – ca să se țină în scaun – să inventeze câte un război. Ca să țină cu capul în lesă pulimea – în cazul de față un popor care tot timpul a fost crescut și îndopat cu ingredintele “cetății asediate”. Dictatorul este ultima formă de șefie de stat căreia ar trebui să-i dăm crezare, indiferent de meridian. E plină istoria de ei. Nu e ceva nou. A spăla un asemenea individ în România “post-comunistă” este ori nostalgie irepresibilă, ori vânzare iresponsabilă, ori obligație contractată înainte de decembrie ’90, de care nu scapi până mori. Ce-i așa greu de priceput?
În context, sunt citate mereu laboratoare de viruși sponsorizate de SUA în Ucraina. Sunt citate toate succesele Armatei Roșii și toate eșecurile Armatei apărătoare (în speță – ucrainene). Sunt citate toate nemulțumirile Europei că nu mai are gaz. Toate căderile de guvern din Vest sunt cauzate de încăpățânarea ucainenilor de a nu-i da țara la cheie lui Putin, după ce i-au dat țeapă la Kiev.
Este demonizat Zelenski, dar vedem că și armata, și poporul de pe stradă se apără cu ghearele și cu dinții. Indiferent de Zelenski sau de non-Zelenski. Vedem în clar că umoarea generală ucraineană este anti-rusească. Vedem că ucrainenii îi urăsc pe ruși, acum mai mult ca niciodată. Oare în fiecare ucrainean se află un mic Zelenski? E dat dracu’ Zelenski ăsta! E ubicuu rău de tot.
Pentru noi, pentru români, nu e nici măcar vorba de președintele-actor. Și nici chiar de ucraineni, per se. (Putea să fie voba și de patagonezi.) Slavii de Vest se urăsc cu slavii de Est. Treaba lor, dar nu putem să rămânem indiferenți la perspectiva de a deveni iar vecini cu URSS – recte cu rușii, de la care ni s-au tras toate relele ireparabile. E vorba de o nouă agresiune a Moscovei în afara hotarelor lor recunoscute internațional. Genul de agresiune căreia noi i-am căzut de multe ori victimă de-a lungul istoriei. O trecere armată peste granițe este o agresiune, oricum ai lua-o, oricâte “rațiuni de multi-polaritate” s-ar inventa.
Mai mult. Sunt oameni care au în familie morți sau torturați în Gulagurile comuniste (urmare a ocupării Europei de Est de către Armata Roșie în siajul înfrângerii lui Hitler) și care se declară, acum, cu nonșalanță, pro-Putin și pro-Rusia în același tip de agresiune – a intra peste alții sub diverse pretexte! (Culmea oribilității filiale a fost atinsă de Adrian Păunescu, care, cu tată liberal, condamnat la 15 ani închisoare de comuniști, făcea cultul lui Ceaușescu!”)
Sunt români care beneficiază (pe bună dreptate) de o recompensă de 700 de lei pe lună pentru fiecare an pentru care un aparținător (părinte) a fost încarcerat de comuniști (aduși de tancurile Armatei Roșii). Lăsînd la o parte că banii ar trebui să fie plătiți nu de poporul român, ci de poporul rus, culmea este că sunt unii dintre beneficiari care, atinși de un Alzheimer special, aprobă agresiunea, ignorând tipicitatea ei istorică. Îi celebrează pe ucigașii și torționarii părinților lor!
Se invocă obsesiv dreptul istoric, care ar fi de partea Rusiei – și alte argumente de gen! Nu intrăm în preemțiunea rușilor vs. cea a ucrainenilor sau invers, dar, dacă e să ne întoarcem la dreptul istoric, atunci să dea tezaurul înapoi, să se declare pactul Ribbentrop -Molotov ilegal și caduc, să se repatrieze toți rușii din Basarabia, s-o repatrieze și pe Maia Sandu la Moscova, și să lase Chișinăul la țară! Atunci am crede în balivernele Moscovei. Și nu e nevoie de niciun referendum! Ce, când au luat Basarabia, s-a făcut referendum? Dar când l-au abdicat pe Regele Mihai și ne-au schimbat forma de guvernământ în republică bolșevică, s-a făcut referendum?
Bun. Pe de altă parte, de când neo-marxiștii emanând de la Columbia University și de prin mai toate universitățile americane au infiltrat birocrația țării dintre oceane, Statele Unite și-au tras treptat-treptat, dar constant, câte o pernă-câte o pernă de sub fund, până când au ajuns – în materie de percepție internațională – cu curul pe podea. Intervenția actualului președinte Biden în schimbarea procurorului general din Ucraina, la vremea când era vicepreședinte, a fost și rămâne o rușine publică de neșters pentru democrația americană (Vor mai fi fost și altele, dar nu le știm). Anihilează, dintr-un foc, toate intervențiile fariseice (de-a dreptul scârboase) ale ambasadorilor americani – inclusiv din România – promovând „lupta anti-corupție”. Care luptă? Lupta anti-corupție a lui Hunter Biden?! Lupta anti-corupție a lui Băsescu?! Come on, fuck yourself and save the money!
În consecință, înțelegem ura – îndreptățită – a unora față de Biden și de tot complexul neo-marxist pe care îl reprezintă el, dar a-l despuia pe Biden pentru a te îmbrăca în hainele lui Putin e cea mai mare confuzie colectivă, cea mai mare rătăcire, cea mai mare hipnoză în masă de la căderea Cortinei de Fier încoace.
De altfel, din păcate, porcăriile nu pot fi bifate doar în dreptul ambasadorilor lui Biden (între care „prietenul” Gitenstein ține afișul). Ne aducem aminte că și ambasadorul lui Trump, nea Zuckerman (altul care făcea pe deșteptu’) s-a dedat la același gen de clămpăneli. Să fie Departamentul de Stat (plin de neo-marxiști) adevăratul președinte al Statelor Unite? Asta ar fi într-adevăr îngrozitor. Asta ar însemna că Școala de la Frankfurt (cultura marxismului) – după ce, începând din 1933, s-a cărat din Germania în America, fiind apoi, de prin anii 1960, tot mai influențată de Habermas – i-a penetrat pe toți. Asta ar însemna că America a fost cucerită de comuniști. Adică mai mult decât în visurile lui Marx, Engels și Lenin luați la un loc. Toată birocrația americană a devenit o pepinieră de „vrăjitoare” – dar de data asta de-adevăratelea – doar că McCarthy a murit.
Pe fondul acestei deprecieri a imaginii generale a Americii, pare tentant și la îndemână să-i pui în cârcă toate bubele din lume. Și totuși. Ai dreptul?
Ai dreptul moral să demonizezi America?
Când America, prin Reagan și Bush, i-a pus piciorul în gât lui Gorbaciov și a produs căderea comunismului și a lui Ceaușescu, ai dreptul?
Când America te-a acceptat în NATO, salvându-te de spectrul rusesc, ai dreptul?
Când toată lumea (cu bani făcuți prin căderea comunismului) se înghesuie să-și trimită copiii la studii în America și Anglia, ai dreptul?
Când tu însuți ai emigrat în SUA sau în Occident ca să scapi de comuniști (aduși de Armata Roșie) și de urmările comunismului, ai dreptul?
Când tu însuți ai copii stabiliți în Statele Unite sau în Occident, ca să scape de aurora boreală rusească, nu ți-e rușine să lauzi această altă agresiune rusească?
Când singura țară (tampon) care ne desparte de Rusia este Ucraina – ești atât de prost să nu înțelegi atâta lucru? Ești atât de prost să nu înțelegi de ce Ucraina trebuie ținută în viață?
Acești semeni se află într-o profundă eroare. În fiecare zi, se complac într-o tristă duplicitate existențială. Rătăcesc într-un abulic no man’s land post-decembrist. Când îi întrebi despre război, îți răspund că rușii au dreptate. Când îi întrebi dacă România ar trebui să se retragă din NATO, se uită speriați, stânjeniți, și răspund că nu (deși în sinea lor gândesc că da). Oamenii aceștia trăiesc într-un bluff existențial continuu. De ce? De ce mentalul lor îi conduce în acest fel?
Pentru că mentalul activ este, în măsură importantă, afectat de inconștient, recte ansamblul trăirilor anterioare, al complicităților acumulate în perioada comunistă (adusă de Armata Roșie). Ele s-au transformat, de-a lungul timpului, în vinovății și remușcări reprimate, sublimate, refulate, reconfigurate, rebotezate, regurgitate etc. Toate îngropate în inconștient. Dar nu ucise. Sub imperiul acestui inconștient, sediu al unui puternic complex al vinovăției, mentalul distilează cum îi convine lui știrile și comentariile privitor la ce se întâmplă. Încercând „să împace și capra și varza” – adică să acomodeze și inconștientul traumatizat, și supra-eul etico-moral (atâta cât a mai rămas).
Acest mecanism de auto-apărare, provenit de la Freud (inconștientul individual) și Jung (inconștientul colectiv, propriu, de exemplu, unei zone istorice cum este zona ex-comunistă), dă foarte bine seama de aparenta lipsă de raționalitate care marchează mistica din jurul războiului. Supra-eul (setul de principii și valori morale) cere condamnarea invaziei, dar inconștientul, depozitar al compromisurilor (nu de puține ori oportunistice, de promovare socială) din comunismul apărut în urma invaziei aceleiași puteri armate, îl contracarează, „îi bate obrazul” : “Cum să condamni ceva la care și tu, în trecut, ai fost părtaș, ai achiesat, te-ai supus, ți-ai dus viața, ai pus și umărul, ai beneficiat, poate, pe alocuri, ți-ai găsit chiar și fericirea?!” Prins între ciocan și nicovală, mentalul activ (eul) are două opțiuni: fie îi dă întâietate supra-eului moral – și condamnă invazia; fie cedează coplexului de vinovăție (care, la majoritatea populației, este total nefondat, complicitatea cu regimul represiv impus de invazia rusă din ’44 fiind FORȚATĂ de teroarea securistică subsecventă, iar nu aleasă de bună-voie) – și aprobă invazia. Terțium non datur. Se poate nuanța – pe complicități mai mari sau mai mici, inclusiv aceea imposibil de evitat – de supraviețuire. Dar, deocamdată, atât.
Un articol jalnic, propagandistic, al unui om de carton. Nu ne face cinste ca e roman.