ANALIZĂ Cum îi poate câștiga România atenția lui Trump

Trebuie să deschidem larg ochii. Trăim într-o nouă realitate geopolitică și avem nevoie de o relansare a parteneriatului cu SUA, chiar dacă nu ne place administrația MAGA de la Casa Albă. De ce e nevoie de o altă abordare, una mai vie și care presupune un marketing de stat eficient și de substanță? Pentru că atunci când nu știi să te vinzi geopolitic, te trezești doar informat. 

Asta s-a întâmplat cu România în ultimii ani și, mai ales, de când a revenit Donald Trump la Casa Albă. Iar consecința incapacității elitei politice de la București de a crea un pachet de oferte care să-i atragă atenția lui Donald Trump a rezultat în faptul că Statele Unite au anunțat oficial retragerea unor trupe de la Baza Kogălniceanu și că aproximativ 1.000 de militari americani vor mai rămâne în România.

Încă din aprilie, în presa americană se vorbea despre faptul că Pentagonul lua în calcul reducerea cu până la 10.000 de militari a efectivelor amplasate în regiune, cu scopul de a concentra resursele militare în zone considerate „de interes prioritar”, iar unitățile avute în vedere erau cele care făceau parte din contingentul de 20.000 de militari pe care administrația fostului președinte Joe Biden i-a trimis în 2022 pentru a consolida apărarea țărilor care se învecinează cu Ucraina, după invazia rusă pe scară largă.

În toate aceste luni, de când Nicușor Dan a devenit președinte, Bucureștiul a rămas blocat într-o diplomație declarativă, fără greutate reală. Iar problema de fond nu este, în sine, redimensionarea unor trupe americane, ci incapacitatea României de a bloca o astfel de decizie printr-o diplomație ofensivă.

În ultimele luni, semnalele au fost clare: ambasadorul SUA la NATO anunța încă din mai că Washingtonul analizează reducerea prezenței în Europa, iar în timpul summitului NATO de la Haga, de la finalul lunii iunie, ideea a fost pusă explicit pe masă. De atunci, diplomația românească a preferat să ignore subiectul, de la președinte la ministrul de externe și ministrul apărării, plus ambasadorul român în SUA, mizând că „nu se va întâmpla”.

Ei bine, s-a întâmplat, așa cum am spus și într-un text pe Explicativ. Și acum, în loc să vorbim despre pierderea militarilor americani, ar trebui să discutăm despre pierderea unui grad de încredere strategică. Pentru că, în ochii Americii, România a rămas doar o țară care trebuie informată despre decizii, nu consultată pentru a-i fi ascultate ideile sau poziția.

Cea mai mare problemă a elitei politice de la București este că încă funcționează în paradigma greșită de tipul: „suntem un elev silitor, am făcut temele, am trimis batalion în Afganistan, avem scut la Deveselu, avem brigadă NATO, avem ieșire la Marea Neagră, deci sigur ne iubiți, nu?”.

Numai că administrația Trump 2.0, și cam tot ce vine după ea în politica americană hardcore de nivel înalt, adică JD Vance și rețeaua tech-MAGA, se uită la lume dintr-o perspectivă pur tranzacțională: „Ok, băieți, dar ce business facem împreună?”.

La București încă se mai crede că americanii acordă interes ideii că „împărtășim aceleași valori”, însă președintele Trump și rețeaua MAGA au în gând doar business, cashflow și randament al investițiilor. Asta îi interesează.

Și într-o astfel de lume, trebuie să te adaptezi dacă securitatea ta depinde de un partener strategic ca SUA. Nu trebuie să pleci capul într-un mod pervers, cum face Viktor Orban, dar trebuie să pui ceva pe masă, să joci geopolitic ca să arăți că ai voința de a deveni un stâlp de stabilitate în Europa, prin consolidarea relației bilaterale cu SUA pe raporturi economice.

Problema noastră fundamentală este însă că nu știm să jucăm. Iar jurnalista Cristina Cileacu, de la Digi24, a amintit acest lucru zilele trecute prin întrebarea pe care i-a pus președintelui Nicușor Dan în iunie, la summitul NATO de la Haga, despre interesul americanilor la Marea Neagră și „Ce le dăm la schimb?”.

Răspunsul președintelui Nicușor Dan: „Da, nu neapărat ce le propunem la schimb. Care este oportunitatea pentru noi? Marea Neagră este portul Constanța în perspectiva reconstrucției Ucrainei. Asta este oportunitatea pe care România o oferă Aliaților. De ce există interes? Pentru că există amenințarea pe flancul estic și pentru că Marea Neagră este o componentă importantă a acestui flanc estic.”

Noi continuăm să ne purtăm ca niște cerșetori la ușa băncii, sperând la investiții sau la un credit de binefacere bazat pe „perspectiva” Portului Constanța și pe ce am putea face noi cândva cu reconstrucția Ucrainei. Bancherul se uită la noi și nu vede un plan de afaceri, vede doar niște amărâți care-i pierd timpul. Pentru că asta suntem în ochii americanilor atunci când nu propunem pachete cu oportunități financiare solide.

Concret, noi oferim o oportunitate vagă în acest moment sau un simplu nimic ambalat frumos în discursuri despre „perspective”. Și ar cam fi momentul să fim un partener care propune business. Iar lecția poloneză ar trebui să ne inspire.

Lecția poloneză

Polonia nu are o relație de „capul plecat” cu Washingtonul. Polonia are un portofel deschis și un plan industrial-militar. Polonezii și-au pus în cap să fie hub-ul energetic al americanilor în Europa și cumpără LNG american. În plus, investesc masiv în apărare și au una dintre cele mai puternice armate terestre din NATO. Mai mult, cumpără tancuri americane, rachete americane și avioane americane.

Pe scurt, Polonia a pus pe masă sute de miliarde. Au devenit cel mai mare client militar al SUA din Europa de Est. Strategia lor a fost să se pregătească din timp de un posibil Trump 2.0, în ideea de a nu cere protecție, ci de a o cumpăra. Iar prin abordarea asta au făcut din securitatea lor o componentă vitală a industriei de apărare americane. 

Cu alte cuvinte, polonezii au devenit too big to fail pentru Washington.

Și faptul că polonezii sunt lăudați și sprijiniți și de administrația Trump și de rețeaua MAGA, dar au fost sprijiniți intens și de administrația Biden, indică registrul diferit în care joacă geopolitic.

Polonia a devenit, în ultimii ani, un adevărat „case study” de aliat strategic pentru Statele Unite, iar faptele sunt incontestabile. Washingtonul a acordat Varșoviei două împrumuturi consecutive de câte 2 miliarde de dolari prin programul Foreign Military Financing (FMF), destinate exclusiv modernizării armatei poloneze cu echipamente americane, de la tancurile Abrams la sistemele Patriot și lansatoarele HIMARS.

Aceste credite nu sunt simple gesturi de generozitate, ci investiții geopolitice, prin care SUA se asigură că Polonia rămâne cel mai important client militar al industriei americane de apărare din Europa de Est și, implicit, un aliat prea valoros pentru a fi ignorat.

Departamentul de Stat american a ținut să sublinieze explicit chiar în ziua inaugurării lui Trump, în documentul U.S. Security Cooperation with Poland, că Polonia reprezintă „un model de parteneriat de apărare” pentru regiune, un aliat care își asumă cheltuieli record pentru securitate și le direcționează către tehnologii americane.

Chiar și The Heritage Foundation, un think-tank apropiat de zona conservatoare MAGA, notează în analiza sa de la finalul lunii august Next Steps in U.S.–Polish Strategic Cooperation că relația bilaterală trebuie consolidată tocmai pentru a „valida leadershipul de apărare al Poloniei” și pentru a o transforma într-un pilon stabil al flancului estic.

Ce punem noi pe masă?

Momentan nimic, căci statul român nu are o strategie economică sau un plan de lucru, un grup de lucru care să gândească pachete de ofertă pentru SUA. Nu există nici la Cotroceni și nici la Guvern o echipă care să ia la analizat infrastructura, energia, petrochimia, portul Constanța, aeroportul Otopeni, mineralele critice, să vadă cum pot fi acestea dezvoltate cu bani americani care să genereze apoi și profit, din care o parte să se întoarcă în SUA.

România poate să-i capteze atenția lui Trump fără să se umilească, dar numai dacă vine cu un pachet mare de business, serios și bine pregătit. Nu cu abordarea de tipul „hai să ne ajutați”, ci cu una ofensivă, de tipul „uite, noi avem nevoie de 100 de miliarde pentru următorii 10 ani în infrastructură, energie, petrochimie și logistică la Marea Neagră și vrem ca o parte semnificativă să fie americană. Vreți?”.

Dar aici trebuie să fie Bucureștiul atent, pentru că nu poți să te duci la americani cu discursul „avem niște idei”. Trebuie să te duci cu 30 de consultanți buni după tine, care au lucrat deja pachetul, cu 4-5 fonduri mari de investiții care ar fi gata să sprijine părți ale proiectului, cu 2-3 corporații americane care au zis informal „da, ne interesează”, și abia apoi spui, spre exemplu: „Domnule președinte Trump, avem aici un reset al parteneriatului strategic. Componenta militară rămâne, dar mai adăugăm zona de energie și infrastructură”.

Problema este că nu există o entitate în statul român și nici lideri politici capabili să structureze aceste oferte. Pentru a reprezenta interesele României la Washington merg doar politicieni care nu știu să vândă un „deal structure”, adică un plan clar care arată cum se construiește o tranzacție, cine aduce banii, cine își asumă riscul și, cel mai important, cine și cum face profit.

Cum ar trebui să arate viitorul?

Ar trebui ca la București să se creeze un task force pentru relația economică cu SUA. Și, dincolo de diplomații din MAE și oamenii partidelor aflate la guvernare (care mai cunosc pe cineva în State), avem nevoie de o echipă plătită serios, cu experți din afară și cu un mandat comun de la președinte și premier, care să muncească măcar trei luni și să livreze la final, undeva în primăvara lui 2026, un document de tipul „Romania–US Strategic Reset: 2026–2036”. 

Iar documentul ăsta să aibă KPI-uri, un calendar clar și direcții de investiții plus planul A și B pentru fiecare propunere făcută americanilor. Și la acest efort colectiv, în interesul real al țării, ar trebui angajați și experți din mediul privat, plus companii românești care deja au mare vizibilitate și succes extern. Nu le menționez pentru că nu sunt așa multe. Se pot căuta ușor pe Google.

Realitatea geopolitică la final de 2025 e crudă, iar clasa noastră politică, de la Grindeanu, Bolojan și până la Nicușor Dan, este pur și simplu incapabilă să înțeleagă cum funcționează lumea capitalului mare. Iar asta se vede cel mai bine prin faptul că ne trimitem reprezentanții la Washington fără să știe ce să vândă. 

„Now what?”

E o întrebare bună. În primul rând, să ne apucăm acum de antiamericanism ar fi o greșeală fundamentală. Trebuie să ne consolidăm rolul în UE, trebuie să susținem eforturile de autonomie strategică a continentului, dar trebuie să menținem o relație foarte bună cu America lui Trump, chiar dacă nu împărtășim aceleași valori cu rețeaua MAGA, care are acum puterea.

Antiamericanismul e la fel de stupid și de neproductiv ca slugărnicia pe care am practicat-o până acum. E timpul să terminăm cu emoțiile în relațiile externe și să devenim, în sfârșit, pro-România. Iar pro-România în actualul context geopolitic nu înseamnă să ne batem cu pumnul în piept despre cât de patrioți suntem, ci înseamnă să gândim soluții și oportunități românești la problemele internaționale și pentru aliații noștri externi. Iar pentru fiecare oportunitate trebuie să avem pregăti un răspuns la întrebarea: „Ce iese pentru noi, ca țară, din asta?”.

E timpul să nu mai abordăm SUA cu „idei” și „perspective”, căci nu te duci la un rechin ca Trump cu o salată de boeuf. Te duci cu un pachet mare de oportunități, din care să-i arăți că el câștigă foarte mult, dar din care tu să fii sigur că ambele părți sunt câștigate.