Deși Kievul ar fi preferat trupe americane ca posibil tampon împotriva Rusiei, oferta actuală, care include trupe europene pe teren, reprezintă cea mai robustă promisiune de securitate de până acum.
Tonul discuțiilor a fost neobișnuit de pozitiv, cancelarul Merz declarând chiar că „avem acum șansa unui proces real de pace”. Iar trimișii americani, Steve Witkoff și Jared Kushner, au rolul de a prezenta acum Kremlinului acest pachet de soluții pentru pace deja agreat de Occident. Numai că optimismul este temperat, căci se știe deja faptul că prezența trupelor din țări NATO pe teritoriul ucrainean a fost constant o „linie roșie” pentru Moscova.
Cu alte cuvinte, deși oficialii americani sugerează că Rusia ar putea accepta aceste condiții, există riscul ca administrația de la Washington să supraestimeze, din nou, disponibilitatea Kremlinului pentru compromis. Ceea ce s-a obținut este o ofertă teoretică, nu un tratat de pace.
În tot acest context, președintele Nicușor Dan desfășoară săptămâna asta un maraton diplomatic intens, dar situat pe un palier secundar de influență. Agenda sa este, la prima vedere, impresionantă, căci include vizită în Finlanda, întâlniri cu companiile londoneze și comunitățile de români din Marea Britanie, summitul statelor UE de pe flancul de Est cu liderii din Suedia, Polonia și Țările Baltice, urmat de reuniunea UE-Balcanii de Vest și Consiliul European de la Bruxelles.
Totuși, această hiperactivitate externă subliniază o realitate dură despre care trebuie să vorbim: România este extrem de activă în formate de consultare și ceremoniale, dar este profund absentă din formatele de negociere directă unde se decide viitorul imediat al războiului și al continentului.
Motivul neparticipării președintelui Nicușor Dan la summitul de la Berlin nu trebuie căutat în conspirații, ci în lipsa de „muniție” diplomatică a Bucureștiului. De ce? Păi pentru că la masa negocierilor de pace nu ești invitat doar pentru că împarți granița cu zona de conflict, ci pentru că pui ceva concret pe masă.
Iar România nu a participat pentru că nu a generat până acum soluții proprii la problemele europene, nu a venit cu planuri inovatoare de securitate și nu a propus nimic pe masă, cum ar fi formate logistice indispensabile, spre exemplu.
Ne-am obișnuit să fim consumatori de securitate care așteaptă decizia aliaților pentru a o implementa, nu arhitecți care contribuie la desenarea planului inițial. Iar astea ne-a făcut să- ajungem aici, în situația de a fi ignorați.
Da, nu spun că summitul Statelor UE de pe Flancul Estic, la care a participat marți președintele, nu este important pentru coordonare geopolitică între parteneri. Dar nu are forța de a impune condiții Moscovei sau Washingtonului. Suntem practic parte din cor, nu soliști, iar acest lucru ne plasează automat în afara camerei unde se întâmplă lucrurile cu adevărat importante.
Și se întâmplă asta pentru că România nu are o diplomație proactivă, inclusiv economică, care să conecteze mediul de afaceri românesc la oportunitățile uriașe regionale și continentale. Firește, întâlnirea președintelui cu oamenii de afaceri din Marea Britanie este un pas pozitiv, dar tardiv și decuplat de marile fluxuri de capital despre care s-a discutat luni la Berlin.
Fără a oferi hub-uri logistice integrate sau soluții de infrastructură critice, România riscă să fie doar o țară de tranzit, nu un jucător cheie în reconstrucția Ucrainei.
Iar această poziționare la periferia marilor decizii europene nu e vina exclusivă a lui Nicușor Dan, ci rezultatul unei moșteniri de lungă durată, cimentată în „era Iohannis”.
Ani de zile, diplomația românească s-a concentrat pe a exista, a bifa prezențe și a nu deranja, în detrimentul construirii unei imagini puternice, bazate pe inițiativă. Reflexul de a ridica mâna doar pentru a vota consensul, fără a avea curajul sau viziunea de a modela acel consens, a creat o inerție instituțională greu de învins. România plătește acum prețul deceniului în care politica externă a însemnat conformism, nu construcție.
Care e eroarea fundamentală a diplomației de la București?
Faptul că a crezut că geografia este un bilet de intrare garantat la masa marilor decizii. Decidenții politici din ultimii ani au presupus greșit că simpla prezență pe harta flancului estic, lungimea graniței cu Ucraina și ieșirea la Marea Neagră ne fac automat importanți. Realitatea demonstrează însă contrariul. Geografia te face doar vulnerabil sau util logistic, dar nu îți oferă influență politică.
Iar marile puteri caută parteneri care înțeleg nuanțele regiunii și care pot gestiona dosare complexe. Ori România nu e un astfel de partener, din păcate, pentru că s-a mulțumit mult timp să fie doar un „imobil” strategic în ochii aliaților din NATO și UE.
Kissinger spunea adesea că pentru a conta, trebuie să fii indispensabil într-un domeniu specific. Ei bine, estonienii au excelat pe securitate cibernetică, polonezii pe hard power militar și leadership regional agresiv, turcii pe mediere diplomatică. Iar acestea sunt doar trei exemple.
România, în schimb, nu și-a cultivat o astfel de nișă. Nu suntem nici liderii reconstrucției, nici hub energetic incontestabil, nici vocea politică a regiunii. Iar această lipsă de specializare face ca, atunci când se discută garanții de securitate complexe sau mecanisme economice post-război, expertiza românească să nu fie considerată critică. Evident, suntem interpelați, dar ni se spune că suntem necesari pentru logistică, însă nu că esențiali pentru gândirea strategică a păcii.
Cum sainviti un individ care nu te priveste in ochi? Sta cu privirea in pamant de parca a fost prins la furat! Pe de alta parte, vesticii s-au convins ca Romanica mai mult ii incurca decat sa ofere solutii.