Anul Rembrandt în Olanda

În 2019, se împlinesc 350 de ani de la moartea pictorului-simbol al secolului al XVII-lea olandez, Rembrandt Harmenszoon van Rijn. Rijksmuseum din Amsterdam oferă o ocazie unică de a explora, a admira şi a înţelege opera unuia dintre cei mai iubiţi pictori. O amplă epoziţie, cu tot ceea ce muzeul deţine realizat de mâna maestrului: 22 de picturi, 60 de desene şi o selecţie de 300 de gravuri, alese dintre cele mai semnificative şi mai puţin fragile dintre cele 1.300 aflate în colecţiile sale, va fi deschisă până în 10 iunie.

Este posibilă astfel, urmărirea întregii evoluţii artistice a lui Rembrandt, influenţate profund de o viaţă răsplătită cu un mare succes profesional, care i-a adus luxul şi bogăţia, dar apăsată de o viaţă familială nefericită, de datorii şi sărăcia în care s-a aflat la sfârşit. Pentru de detalia aceste lucruri expoziţia este însoţită nu de un catalog, ci de o biografie scrisă de Janathan Bikker.

În 2006, pentru celebrarea a 400 de ani de la naşterea sa, Rijksmuseum îl readusese în centrul atenţiei cu o expoziţie emoţionantă construită pe confruntarea picturii lui cu cea a lui Caravaggio, alter ego-ul italian al lui Rembrandt, care l-a precedat cu câţiva ani, dar care şi-a construit un drum asemănător, revolutionar în interpretarea marilor teme ale umanităţii, de la realismul modelelor şi de la lumină ca parte esenţială pentru o redare teatrală şi, de multe ori vizionară a subiectelor.

Monument al culturii olandeze

Arhitectura de la Rijksmuseum, deşi cu inserţii modern în sticlă şi oţel, realizate în timpul restaurării radicale a edificiului, terminate în 2013, menţine idea unui edificiu religios, respectând proiectul original semnat de Pierre Cuypers (1876), cunoscut în epocă mai ales pentru construcţia de biserici, cu susţinerea muzeologică a lui Joseph Alberdingk Thijm, maestrul şi mentorul său.

Graţie atmosferei din acest muzeu conceput pentru a propune un itinerariu poetic prin istoria artei Ţărilor de Jos, cultura laică olandeză doreşte să regăsească acea dimensiune a sacralităţii necesară să predispună publicul să viziteze şi să înţeleagă valorile artistice conservate acolo. Abia intrat în imensul complex de patru etaje, compus din două mari curţi şi o navă centrală, vizitatorul este cufundat într-un spaţiu aerian şi luminous, excelent din punct de vedere tehnic, tipic muzeelor moderne, dar în acelaşi timp descoperă tradiţia nordică prin intermediul decoraţiilor parietale, fascinaţia tonurilor roşiatice şi tipica simplitate olandeză.

 

Ucenicul Rembrandt

Împărţind cu Caravaggio un sentiment de revoltă faţă de societatea din jurul lor, Rembrandt a abandonat repede studiile la Universitatea din Leyda, oraşul lui natal, care i-au asigurat totuşi stăpânirea istoriei biblice şi a literaturii latine, dar şi abordarea unor subiecte pictate cu un “umanism” personal. Importantă pentru el a fost ucenicia începută în 1623 pe lângă Pieter Lastman, pictor care, în primii ani ai secolului al XVII-lea, lucrase la Roma alături de reprezentanţi ai diferitelor curente artistice care vor caracteriza arta şi colecţionismul din cetatea papală de-a lungul întregului secol: clasicismul fraţilor Caracci, studioul lui Caravaggio şi fondul intelectual al picturii de peisaje a lui Adam Elsheimer.

 

Pentru tânărul Rembrandt a fost o piatră de temelie şi colaborarea pe care, întors la Leyda, a avut-o cu Jan Lievens, artist care activa la Utrecht în atelierul unui dintre caravagiştii olandezi semnificativi, Gerrit van Honthorst: acesta îşi însuşise la Roma o pictură specială, recognoscibilă prin scenele în stil teatral, prin inovaţiile figurative şi efectele luminii artificiale, care va merita apelativul sub care este cunosut în Italia, Gherardo delle Notti.

 

Portrete şi autoportrete

Aceste experienţe devin evidente încă din prima secţiune a expoziţiei de la Rijksmuseum, dedicată anilor de tinereţe. Autoportretul din 1628, unul dintre primele exemple ale unui gen care îl va pasiona până la sfârşitul vieţii, se remarcă prin forţa lui picturală şi psihologică. Nu este o autocelebrare, ci o lectură interioară în care jocul pictural de sfumatto-uri către întunericul condensat sub boltă şi pe ochi, exemplifică misterul artei lui Rembrandt care, încă de la început, pare să stabilească un dialog secret şi intim cu privitorul. Jocul contrastelor de lumină şi figurarea detaliilor materiale sub “falsh-uri”, pe care Rembrandt le deprinsese de la caravagiştii din Utrecht, constituie pentru el o cercetare continuă, declinată nu atât pentru a oferi teatralitate şi realism operei, cât pentru a interpreta semnificaţia profundă şi introspectivă a personajelor sale.

Această caracteristică este evidentă în numeroase portrete, cum ar fi cele ale lui Johannes Wtenbogaert din 1633, al fiului său Titus în veşmânt de franciscan din 1660 sau cel al grupului de Sindici ai ţesătorilor din 1662 sau Soţia evreică din 1665-69.

 

Un comanditar faimos, omul de ştiinţă umanist Constantijn Huygens, îl îndeamnă să plece în Italia sau, cel puţin, să aprofundeze studiul picturii italiene prin intermediul operelor care soseau pe piaţa de anticariat din nordul Europei din Roma sau din Veneţia. Fără să abandoneze Olanda, Rembrandt şi-a însuşit fundamentele picturii italiene: solemnitatea şi monumentalitatea protagoniştilor (independent de dimensiunile picturii), precum şi capacitatea de a anima operele prin prezenţa mai multor personaje, prinse într-o acţiune sau într-o dramă.

Una dintre primele manifestări ale acestei înnoiri este puternica pictură Ieronimus care deplânge distrugerea Ierusalimului din 1630. Profetul este plasat într-un vârtej aerian, în timp ce o urmă în depărtare este regele Sedechia care încearcă să fugă. Dincolo de invenţia compoziţională centrată pe prezentarea evenimentului dramatic, apare aici în toată forţa dimensiunea psihologică  şi gânditoare a protagonistului, care va constitui magia întregii picturi a lui Rembrandt.

Capodopera muzeului 

Cu aceste premise se ajunge la Rondul de noapte, pictură ce constituie inima expoziţiei, păstrată până în 1885, anul inaugurării celebrului Rijksmuseum, în fundalul navei Galeriei de Onoare ca şi cum ar fi fost o pala de altar. Opera a fost făcută în 1642 pentru sediul Gărzii Civice din Amsterdam, unde Rembrandt fusese transferat cu 10 ani înainte de a intra în societate împreună cu negustorul de artă Hendrick van Uylenburgh, ceea ce le permisese să intre rândurile marii burghezii din oraş. Având deja la activ câteva capodopere memorabile pentru comanditari locali, cum ar fi celebra Lecţie de anatomie a doctorului Tulp (1632, Mauritshuis dell’Aia) de dimensiuni grandioase, Rembrandt pictează Rondul de noapte ca un regizor.

 

 

 

 

Este un portret de grup, inspirat poate din pânzele veneţienilor, de la Tizian, Tintoretto şi Paolo Veronese sau din marile picturi ale lui Rubens în care dinamismul şi concentrarea psihologică sunt întărite de prezenţa unor grupuri contemporane care participă la scenă în moduri diferite, sau de fulgerări de lumină care subliniază detaliile şi diferitele planuri ale acţiunii.

Teatralitatea este absolut emoţionantă, asfel încât privitorul, simţindu-se parte din acţiune, intră în dialog cu psihologia subtilă a personajelor, ca şi cum ar participa la evenimentul istoric, care, ca orice acţiune dramatică, devine actuală şi contemporană.

 

Rembrandt la Rembrandthuis

De ce protestantul Rembrandt o fi ales să trăiască într-un cartier evreiesc, deşi îşi putea permite un palat pe canalele pincipale? Nu se ştie, dar casa foarte frumoasă oferea o sală cu lumină de la nord, esenţială pentru pictură. Alegerea a fost determinată poate de faptul că pe faţada casei există o placă de piatră cu data 1606, care era tocmai data naşterii sale.

Casa este astăzi un muzeu şi oferă o viziune plină de afectivitate a dimensiunilor vieţii cotidiene a artistului, pe lângă o importantă selecţie de gravuri, tehnică în care Rembrandt a excelat. În vechea biserică Zuiderkerk – cartierul nu a fost un ghetou şi în el convieţuiau creştini şi evrei – Rembrandt şi soţia sa Saskia îşi vor înmormânta primul fiu, Rombertus şi şase ani mai târziu îl vor boteza pe Titus, singurul copil ajuns la vârsta adultă şi care a fost portretizat de tatăl său.

În Dam, piaţa principală a capitalei olandeze, se află Palatul Regal şi Casa Bartolotti. Paltul, construit la jumătatea secolului al XVII-lea ca primărie, tribunal şi închisoare, era în epocă cea mai mare clădire administrativă. La decoraţia interioară a participat şi Rembrandt care, în 1661, a început să picteze ultima sa lucrare, Conjuraţia Batavilor în timpul lui Claudius Civilis, rămasă neterminată şi păstrată astăzi la Muzeul Naţional din Stockholm. În apropierea Palatului se află Casa Bartolotti, locuinţă patriciană construită în 1617 de nepotul negustorului bolognez Giovanni Battista Bartolotti şi îmbogăţită după un secol cu o aripă rococo. Aici a lucrat bancherul-negustor Frederik Rihel, căruia Rembrandt i-a făcut un portret aflat acum la National Gallery din londra. Redeschisă pentru public, casa este una dintre cele mai elegante reşedinţe particulare ale capitalei olandeze.

 

Sfârşitul în sărăcie în Jordan

Jordan este considerat de mulţi cartierul cel mai caracteristic al oraşului, iar locuitorii lui, cei mai adevăraţi “amsteramezi”. În epoca lui Rembrandt, cartierul născut dintr-un sistem de poldere, a fost inegrat interiorului zidurilor oraşului, dar reprezenta o enclavă urbanistică de case mici şi puţin luxoase. Practic, ideale pentru familia Rembrandt – formată acum din fiul Titus, partenera artistului Hendrickje Stoffels şi fiica lor Cornelia – care ajunsese într-o situaţie economică deloc înfloritoare. După decenii de succese, steaua pictorului era în declin şi în 1656, artistul intrase în faliment. Din cauza statutului de insolvenţă, cea mai mare parte a picturilor, obiectele din colecţia sa şi casa au fost sechestrate, obligându-l să se mute în Jordan, într-o casă modestă de pe Rozengracht. Acolo, Hendrickje şi Titus au început un comerţ de opere de artă protejându-l astfel pe Rembrandt de creditori. La mai puţin de o sută de metri de casă se află Westerkerk. Biserică şi ultim lăcaş al lui Rembrandt, care s-a stins în 4 octombrie 1669, la vârsta de 63 de ani. Un mormânt anonim conţine rămăşiţele celui care a fost cel mai mare talent al Secolului de Aur olandez.

 

La 350 de ani de la moartea lui Rembrandt, Olanda îl omagiază cu o serie de manifestări de-a lungul întregului an. Totul începe cu Aia şi Amsterdam. Un dens calendar expoziţional a fost pregătit de muzeele olandeze. Reflectoare luminează Mauritshuis la Aia şi Rijksmuseum din Amsterdam, care găzduiesc două expoziţii dedicate mitului şi moştenirii lui Rembrandt.

Despre Rembrandt and the Mauritshuis, dedicată întregii colecţii de pictură a a muzeului, Charlotte Rulkens, curatoarea expoziţiei, mărturiseşte:

„Mauritshuis posedă una dintre cele mai importante colecţii de picturi de Rembrandt din lume. Expoziţia arată cum s-a schimbat percepţia asupra operelor lui Rembrandt de-a lungul timpului. În acest scop, prezentăm toate cele 18 picturi care au fost achiziţionate ca opere de Rembrandt şi arătăm modul în care au ajuns să facă parte din colecţie. 11 dintre acestea sunt considerate acum autentice sau îi sunt reatribuite. Între ele se află opere celebre, ca Lecţia de anatomie a doctorului Nicolaes Tulp, Saul şi David şi ultimul Autoportret din 1669. Expoziţia cuprinde şi 5 picturi care nu îi mai sunt atribuite şi două care ridică semne de întrebare privind paternitatea lor. În ziua deschiderii expoziţiei, am anuţat că aceste două picturi vor fi studiate şi restaurate, folosind tehnicile cele mai avangardiste. Acest lucru ar trebui să ne permită să avem informaţii majore privind atribuirea lor”.

Un aspect interesant al expoziţiei, din acest punct de vedere, este invitaţia făcută publicului de a deosebi lucrările certe de Rembrandt de cele care nu îi aparţin. Sunt interesante unele detalii ale istoriei celor din urmă.

„Cele două picturi, care au intrat în colecţie pe vremea când directorul muzeului era Abraham Bredius (1889-1909), nu îi mai sunt, cu siguranţă atribuite artistului. Sunt două Studii de bătrâni, care se considera că îi reprezintă pe tatăl şi pe fratele lui Rembrandt. Lucrarea datată 1630-1631 era reţinută ca portret al tatălui pictorului, Harmen Gerritsz van Rijn, pentru că oferea asemănări cu alte portrete. Sudiul celuilalt portret, din 1650, a fost considerat mult timp al fratelui lui Rembrant, Adriaen van Rijn”.

Istoria a demonstrat că opera lui Rembrandt continuă să fie un izvor de inspiraţie în întregaga lume. Fiecare generaţie aruncă o nouă lumină asupra artistului, noi descoperiri şi are noile sale opere preferate. Mai mult ca sigur, versatilitatea operei lui Rembrandt va continuă să aibă acest efect şi în viitor.

Taco Dibbits, directorul Rijksmuseum din Amsterdam, explică, la rândul său, că All the Rembrandts este un titlu simbolic, trimiţând la ampla selecţie de opere din expoziţie şi la multe aspecte ale picturii lui Rembrandt. Artistul este, mai presus de orice, un pictor autobiografic. El pictează şi îşi portretizează familia şi prietenii, este interesat prin excelenţă de poveste, de aspectele mai dure ale vieţii străzii. În expoziţie se află unica natură moartă din creaţia lui şi două dintre rarele peisaje, pentru că Rembrandt nu era interesat de frumuseţe în sine, ci de adevărul fiinţelor omeneşti.