Armenia a votat, dar umbra Moscovei nu dispare peste noapte. De ce trebuie România să privească atent spre Erevan

Alegerile parlamentare recente din Armenia au arătat că societatea armeană vrea mai multă libertate de mișcare între Rusia, Europa și propria sa securitate. Victoria partidului lui Nikol Pashinyan este o înfrângere politică pentru forțele apropiate Moscovei, dar nu și sfârșitul influenței ruse. Pentru Armenia, adevărata probă începe abia acum, mai ales prin efortul de desprindere de dependențele istorice, economice, militare și psihologice față de Rusia.

Un vot împotriva fricii

Alegerile parlamentare din Armenia nu au fost doar o competiție între partide. Ele au fost un test de direcție națională. Armenii au fost chemați să aleagă între o politică de apropiere prudentă de Europa și Statele Unite, pe de o parte, și revenirea la o relație mai docilă față de Rusia, pe de altă parte. Rezultatele preliminare anunțate de Comisia Electorală Centrală arată că partidul Contract Civil, condus de premierul Nikol Pashinyan, a obținut 49,81% din voturi, în timp ce principala forță de opoziție, Armenia Puternică, a obținut 23,29%.

Acest rezultat nu trebuie citit ca o declarație romantică de aderare imediată la Occident. Armenia este o țară mică, prinsă între puteri regionale dure, cu granițe complicate, cu trauma recentă a pierderii Nagorno-Karabahului și cu peste 100.000 de refugiați armeni veniți după ofensiva azeră din 2023. Alegătorii nu au votat din confort geopolitic, ci dintr-un instinct de supraviețuire.

Victoria lui Pashinyan spune, înainte de toate, că o parte importantă a societății armene nu mai crede că Rusia poate fi garantul absolut al securității naționale. Aceasta este schimbarea profundă. Timp de decenii, Moscova a fost percepută la Erevan ca protector împotriva Turciei și Azerbaidjanului. Dar când garanțiile ruse au părut goale, iar Armenia a rămas singură în momente decisive, mitul protectorului inevitabil s-a fisurat.

Putin nu pare să accepte pierderea Armeniei

Pentru Vladimir Putin, Armenia nu este doar un fost stat sovietic. Este o piesă din arhitectura de influență a Rusiei în Caucazul de Sud, inclusiv prin bazele militare desfășurate în acest stat. De aceea, rezultatul alegerilor de la Erevan nu poate fi privit la Moscova ca o simplă alternanță democratică. În logica imperială a Kremlinului, orice țară care încearcă să-și lărgească spațiul de manevră este suspectă de trădare.

Mass-media internațională a relatat înainte de scrutin despre presupuse eforturi rusești de influențare a alegerilor, inclusiv prin campanii de dezinformare, sprijin pentru candidați favorabili Moscovei și chiar scenarii privind aducerea unor grupuri mari de alegători armeni din Rusia, tactici dezvăluite de autoritățile de la Erevan. Moscova a negat aceste acuzații, dar tabloul general este cunoscut. Atunci când pierde controlul politic, Kremlinul folosește presiunea economică, frica, propaganda și rețelele de influență.

Nu este întâmplător că Rusia a recurs și la restricții comerciale asupra produselor armenești. Uniunea Europeană a pregătit un pachet economic de sprijin de 50 de milioane de euro pentru Armenia după aceste presiuni, iar măsurile Moscovei au fost descrise la nivel european drept constrângere economică.

Putin nu pare să accepte înfrângerea deoarece, pentru el, înfrângerea nu este doar electorală. Este simbolică. Armenia arată că și un stat vulnerabil, dependent mult timp de Rusia, poate începe să spună nu. Iar pentru Kremlin, acest exemplu este periculos. Dacă Armenia reușește, și alții pot încerca.

Independența reală cere mai mult

Totuși, ar fi o greșeală să spunem că Armenia a scăpat de influența rusă. Alegerile sunt un pas, nu o eliberare completă. Influența Moscovei nu stă doar în partide pro-ruse. Ea stă în economie, energie, infrastructură, dependențe militare, rețele de afaceri, televiziuni, biserică, nostalgii sovietice și frica de izolare.

Armenia a înghețat în 2024 participarea la Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, alianța militară dominată de Rusia, după ce Pashinyan a spus că aceasta nu și-a îndeplinit rolul pentru securitatea Armeniei. Dar Rusia are încă pârghii. Baza militară rusă de la Gyumri rămâne un simbol al prezenței Moscovei în Armenia, iar contractul acesteia este menționat în analize internaționale ca fiind valabil până în 2044.

Așadar, problema Armeniei nu este doar cine câștigă alegerile. Problema este dacă statul poate construi instituții suficient de puternice pentru a rezista presiunii. O țară nu se desprinde de influența rusă doar prin discurs proeuropean. Are nevoie de securitate alternativă, piețe alternative, energie alternativă, infrastructură, justiție independentă și presă capabilă să reziste dezinformării.

Pashinyan are acum mandat, dar nu are luxul greșelilor mari. Dacă pacea cu Azerbaidjanul este percepută ca umilință, opoziția pro-rusă va crește. Dacă apropierea de Europa nu aduce beneficii concrete, nostalgia după vechiul protector va reveni. Dacă reforma statului se transformă în autoritarism, chiar cauza desprinderii de Moscova va fi compromisă.

Axa Erevan-Baku-Ankaea

Relația Armeniei cu Turcia și Azerbaidjan rămâne una dintre cele mai sensibile probleme de securitate din Caucazul de Sud. Cu Azerbaidjanul, tensiunea centrală a fost legată de Nagorno-Karabah, regiune locuită majoritar de armeni, dar recunoscută internațional ca parte a Azerbaidjanului. După războiul din 2020 și ofensiva azeră din 2023, care a dus la prăbușirea regimului separatist și exodul armenilor din Nagorno-Karabah, Armenia a fost obligată să-și regândească întreaga strategie regională.

Pentru Erevan, relația cu Baku este astăzi un amestec de presiune, teamă și necesitate diplomatică. Armenia are nevoie de un acord de pace pentru a-și stabiliza frontierele și a ieși din izolarea regională. Azerbaidjanul, în schimb, încearcă să transforme avantajul militar în câștiguri politice, inclusiv prin presiuni legate de coridoarele de transport și delimitarea granițelor.

Relația cu Turcia este strâns legată de cea cu Azerbaidjanul. Ankara susține ferm Baku, pe baza formulei des folosite, mai exact două state, o singură națiune. Sprijinul turc pentru Azerbaidjan a fost decisiv în războiul din 2020, mai ales prin cooperare militară, drone și susținere diplomatică. Pentru Armenia, Turcia nu este doar vecinul cu care granița rămâne închisă din 1993, ci și statul asociat cu memoria genocidului armean din 1915, recunoscut de Erevan ca traumă fondatoare a identității naționale moderne.

Totuși, în ultimii ani au existat încercări de normalizare între Armenia și Turcia, inclusiv discuții între emisari speciali, deschiderea limitată a legăturilor aeriene și declarații privind posibilitatea redeschiderii frontierei. Problema este că Ankara condiționează, direct sau indirect, progresul relației cu Armenia de evoluția negocierilor armeano-azere.

Astfel, Armenia se află într-o poziție dificilă, având nevoie de pace cu Azerbaidjanul și de normalizare cu Turcia, dar fără să accepte o pace dictată prin forță. Pentru Erevan, miza este supraviețuirea ca stat suveran într-o regiune în care geografia, istoria și puterea militară apasă constant asupra diplomației.

România și Armenia

România nu privește Armenia ca pe o țară îndepărtată. Legăturile sunt mai adânci decât sugerează geografia. Comunitatea armeană din spațiul românesc este una dintre cele mai vechi din Europa. Surse armene menționează prezența armenilor în aceste teritorii încă din secolele X-XII, iar o inscripție funerară din 967 de la Cetatea Albă este invocată ca dovadă a unei prezențe timpurii.

Armenii au lăsat urme puternice în Moldova, Bucovina, Transilvania și Muntenia. Au fost negustori, meșteșugari, intelectuali, clerici, oameni politici și creatori de cultură. La Botoșani este menționată o biserică armeană construită în 1350, iar comunitățile armene au ridicat lăcașuri de cult care au păstrat identitatea unei diaspore vechi și respectate.

Printre cele mai importante obiective religioase se află Catedrala Armeană din București, unul dintre simbolurile comunității armene din România. Lăcașul este nu doar un spațiu de rugăciune, ci și un centru identitar, în jurul căruia s-au păstrat limba, tradițiile și memoria comunității. În apropiere funcționează și instituții culturale armenești, care organizează evenimente, lansări de carte, expoziții și activități dedicate patrimoniului armean.

O apropiere veche care poate deveni politică

Un alt reper important este Biserica Armeană din Iași, mărturie a prezenței vechi a armenilor în Moldova. Iașiul a fost un centru major al comunității armene, iar biserica rămâne un reper al conviețuirii religioase și culturale. La fel de importante sunt bisericile armene catolice din Suceava, Botoșani, Roman, Gherla și Dumbrăveni, orașe în care armenii au avut comunități puternice și au contribuit la dezvoltarea urbană și economică.

În Transilvania, un loc aparte îl ocupă Gherla, cunoscută istoric și ca Armenopolis, oraș construit și dezvoltat puternic de comunitatea armeană. Aici se află Catedrala Armeano-Catolică, una dintre cele mai valoroase construcții religioase armenești din România. Tot în Transilvania, Dumbrăveni păstrează urme importante ale prezenței armene, inclusiv edificii religioase și clădiri cu valoare istorică.

Pe lângă biserici, patrimoniul armean din România include cimitire armenești, case vechi de negustori, arhive, manuscrise, obiecte liturgice, icoane și colecții de artă religioasă. Acestea arată nu doar credința unei comunități, ci și nivelul său cultural, legăturile comerciale și capacitatea de integrare în spațiul românesc.

La nivel cultural, un rol important îl are Uniunea Armenilor din România, care promovează identitatea, istoria și cultura armeană prin publicații, evenimente, conferințe și activități educaționale. Comunitatea armeană este prezentă și prin festivaluri, expoziții, seri culturale și proiecte dedicate memoriei genocidului armean.

Printre personalitățile armene legate de România se numără Dumitru Bagdasar, fondator al neurochirurgiei românești, Ana Aslan, medic celebru la nivel internațional, Theodor Aman, pictor important al artei românești, Hagop Djololian Siruni, istoric și publicist armean, Garabet Ibrăileanu, critic literar și eseist, dar și Krikor Zambaccian, cunoscut colecționar de artă.

Evoluții recente

După 1915, România a devenit loc de refugiu pentru armeni fugiți din Imperiul Otoman. Această memorie contează. Ea face ca relația româno-armeană să nu fie doar una diplomatică, ci și una umană. În România, armenii nu au fost doar o minoritate tolerată, ci o comunitate care a participat la viața culturală și politică a țării.

Diplomatic, România s-a numărat printre primele state care au recunoscut independența Armeniei după destrămarea Uniunii Sovietice. Relațiile diplomatice au fost stabilite la 17 decembrie 1991, iar cadrul bilateral include acorduri în domenii precum economie, cultură, educație, transporturi, energie și cooperare juridică.

Pentru România, Armenia ar trebui să fie mai mult decât o simpatie istorică. Este o țară aflată într-un moment strategic, într-o regiune în care Rusia, Turcia, Iranul, Azerbaidjanul, Uniunea Europeană și Statele Unite își intersectează interesele. Dacă Armenia reușește să-și reducă dependența de Moscova, întregul Caucaz de Sud se poate schimba.

România are câteva atuuri. Este stat membru al Uniunii Europene și al NATO. Are experiența desprinderii de comunism și a integrării euroatlantice. Are o relație istorică reală cu armenii. Are interes pentru stabilitatea Mării Negre și pentru coridoarele de transport dintre Europa, Caucaz și Asia Centrală. Toate acestea pot transforma Bucureștiul într-un partener mai activ pentru Erevan.

Sprijin pragmatic

Sprijinul românesc nu trebuie să fie zgomotos. Poate fi pragmatic, mai ales prin burse pentru studenți armeni, cooperare universitară, expertiză în reformă administrativă, susținere în cadrul Uniunii Europene, proiecte culturale, dialog parlamentar și legături economice. România poate ajuta Armenia să înțeleagă mai bine drumul european, dar și dificultățile lui. Nu prin lecții, ci prin experiență.

Armenia are nevoie de prieteni care nu o împing în aventuri geopolitice, dar nici nu o lasă singură în fața șantajului rusesc. Iar România, tocmai pentru că știe ce înseamnă să trăiești la marginea imperiilor, poate înțelege această dilemă mai bine decât alte state occidentale.

„Scutul Danubian”, răspunsul pe care România nu îl mai poate amâna

Un drum lung

Armenia a ales să nu se întoarcă docil în brațele Moscovei. Dar drumul spre independență reală va fi lung. Rusia nu va pleca din Armenia doar pentru că a pierdut o rundă electorală. Va rămâne prin gaz, prin comerț, prin frică, prin baze militare, prin partide, prin rețele de influență și prin propaganda care spune mereu că fără Moscova vine haosul.

Pentru Pashinyan, victoria este și o povară. El trebuie să demonstreze că orientarea spre Europa nu este doar un slogan electoral, ci o strategie de stat. Trebuie să obțină pace fără capitulare, reformă fără abuz, suveranitate fără izolare și apropiere de Occident fără iluzii.

Pentru Putin, Armenia este încă o dovadă că fostul spațiu sovietic nu mai poate fi ținut la infinit prin frică. Dar tocmai de aceea Kremlinul nu va accepta ușor înfrângerea. Armenia a câștigat o alegere. Acum trebuie să câștige libertatea de a decide singură.