Tony și nenumăratele sale identități

Într-o seară, de plictiseală, m-am apucat să răsfoiesc cartea răposatului meu amic Mihai Pelin,  „Opisul emigraţiei politice”, tipărită la Editura Compania în anul 2002. Datorită unor înţelegeri cu Virgil Măgureanu, făcute prin anii 90, nea Mişu intra în arhivele fostei Securităţi ca la moară. Aşa a avut acces la fişele şi dosarele tuturor celor pe care securiştii îi considerau parte a „emigraţiei reacţionare”. Cum Mişu a listat 1222 de nume, spaţiul consacrat poveştii fiecăruia e de destul de mic.  Mi-a atras atenţia un cetăţean, Anton Vinţan, născut în 1931.

Nu mai puţin de cinci identităţi

Din cele scrise de Mişu rezulta că omul ăsta a circulat prin lumea destul de îngustă pentru el sub nu mai puţin de cinci identităţi. Numele real mi se părea cunoscut şi mi-am adus aminte că îl mai văzusem într-unul dintre volumele operei „Închisoarea noastră cea de toate zilele” a lui Ion Ioanid, poate cele mai interesante mărturii din puşcăriile comuniste apărute la noi. Iată ce am găsit în volumul II, apărut la Humanitas în 2013 despre personaj, într-un fel de înşiruire a persoanelor întâlnite de Ioanid în detenţie: „266. Vinţan Anton (Toni) Cu nervii zdruncinaţi de pe urma torturilor suferite în timpul anchetei, Toni Vinţan era ursuz şi puţin  comunicativ cu camarazii lui de celulă.

Curier pentru serviciul de informaţii american

În schimb, faţă de gardienii şi ofiţerii penitenciarului, avea deseori ieşiri violente, pe care le-a plătit cu nenumărate zile de beci şi carceră. Tot ce am aflat despre el, este că fusese de mai multe ori la Viena, în sectorul de ocupaţie american, pe vremea când Austria încă nu-şi căpătase independenţa. Servise de călăuză pentru treceri ilegale de frontieră între România, Ungaria şi Austria. Se pare că făcuse şi oficiul de curier pentru serviciul de informaţii american, aducând în ţară diferite mesaje adresate unor agenţi şi organizaţii clandestine.

Un personaj complex

Fiind implicat într-un proces având legătură cu o organizaţie titoistă, Toni Vinţan beneficiază de decretul de amnistie acordat sârbilor. Se pare că la scurtă vreme după punerea lui în libertate, ar fi reuşit să fugă în Vest. Toate aceste informaţii despre Toni Vinţan au rămas însă confuze şi neverificate. Mi-am dat seama că am găsit un personaj complex. De ce să fi avut o groază de identităţi? Era spion iugoslav sau american? Contrabandist, escroc sau erou anticomunist? Câte puţin din toate? Am dat fuga la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi am făcut o cerere să-i văd dosarul. După ceva timp m-au anunţat că pot să-l citesc.     (P 0076043_001)

Evrei, maghiari, germani, cu toţi suntem vinţani

Toni Vinţan s-a născut pe 7 mai 1931, la Bucureşti. Şcoală nu avea prea multă, numai 4 clase. Profesia de bază, parcă predestinată pentru ce avea să urmeze, era de „muncitor turnător”. Cum maică-sa se despărţise de taică-su şi se recăsătorise, s-a trezit la vârsta adolescenţei, într-un sat lângă Braşov împreună cu ea. Nu se înţelegea cu părintele său vitreg, care-l mai altoia din când în când. În septembrie 1944, în plin haos, îi vine ideea să fugă de acasă. E foarte curios cum unui copil de 13 ani, cu 4 clase, i-a trecut prin cap să-şi schimbe identitatea.

Sovieticii l-au crezut

S-a dus la un centru care repatria mai mult sau mai puţin forţat basarabeni, bucovineni şi alţi cetăţeni sovietici şi a zis că e Sinan Isac, evreu, născut în 1928 la Moghilev-Podolsk în Ucraina. Suna ca un fel de evreu-turc, dar sovieticii l-au crezut şi a ajuns în Basarabia de unde a luat-o la sănătoasa din coloana de repatriaţi. Aici i-a mai venit o idee bizară pentru un copil: să se ducă la o mânăstire şi să spună că a avut revelaţia lui Iisus, doar-doar l-or ţine monahii pe casă şi masă. Chestia asta i-a ieşit la Hârbovăţ, unde s-a botezat a doua oară, probabil nu Anton şi a rămas 7 luni. Cum călugării îl puneau la muncă s-a gândit că tot mai bine e acasă. A încercat să treacă Prutul înot, l-au prins grănicerii sovietici.

Băgat ucenic la o fabrică din oraş

A trebuit să îşi recunoască adevărata identitate. Ajuns după aproape un an la loc la Satulung, lângă Braşov, tac-su adoptiv i-a mai ars o corecţie şi l-a băgat ucenic la o fabrică din oraş. Cum părinţii îl puneau să dea bani în casă iar lui, erotoman juvenil, îi plăcea să îi spargă cu fete, Tony şi-a amintit că are nişte rude în Banatul Sârbesc. A ajuns la ăia trecând pe şest graniţa pe lângă Jimbolia şi a declarat autorităţilor iugoslave că-i zice Istvan Kovacs, un demn maghiar, fiindcă familia sa din Veliki Torak (Toracul Mare), era mixtă. Şi-a aburit rudele că l-a trimis la ei chiar maică-sa, fiindcă în România se moare de foame.

Când verii au vrut să-l pună să muncească la o fermă şi-a dat seama că are abilităţi de animator cultural şi a început să organizeze spectacole cu muzică şi recitări în onoarea lui Tito. Asta a stârnit invidia celor care-l găzduiau aşa că a fost pârât că nu e exact Istvan. Concluzia a fost că sârbii l-au făcut pachet şi l-au trimis acasă.

Utemist, ubdist şi deţinut

Ajuns iar la Braşov, s-a angajat turnător, la propriu, la fabrica Metrom. Cum munca fizică nu e cel mai plăcut lucru din lume a descoperit frumuseţea discretă a agitaţie politice şi s-a înscris în Uniunea Tineretului Muncitor. Bun de gură era, origine sănătoasă avea, aşa că a fost ales secretar al organizaţiei UTM pe întreprindere. Părea o stea în ascensiune a junilor comunişti şi îl păştea o carieră frumoasă. Marşul triumfal i-a fost stopat de un mic incident, atunci când a furat oarece motoraşe şi acareturi de la fabrică şi le-a vândut. A ajuns pentru câteva luni la puşcărie. Ieşit din pârnaie, perspectivele sale nu erau foarte roz.

Estimp, Tito se certase cu Stalin, era deja anul 1948. Cum-necum, domnul Tony o şterge iar peste graniţă, se predă autorităţilor iugoslave cu numele real şi zice că e un comunist român fan al lui Tito, care-l urăşte pe tov. Dej. Tovarăşii din ţara vecină şi pe atunci duşmană se bucură şi-l recrutează ca informator al serviciului lor secret, UBD. Îl pilotează prin diverse lagăre de refugiaţi români, să vadă care sunt de dreapta, care vor să fugă în Occident, dacă sunt spioni stalinişti printre ei. Pe chestia asta, lui Tony îi pică mai un costum de haine, mai nişte dinari, o şliboviţă, o masă mai bună.

Tony Sifonarul

Treaba a fost că s-a apucat să „demaşte” aiurea diverşi oameni care îi erau antipatici, printre care l-aş menţiona pe memorialistul de închisoare Romulus Rădină. Românii din lagăre s-au prins rapid că dl. Vinţan e sifonar. Pe chestia asta atunci când Tony a reuşit să fugă în Italia, românii din lagărul de refugiaţi de la Capua nu i-au făcut cea mai prietenească primire. Cam voiau să-i ia gâtul.  A ajuns pe străzi. A încercat să-şi ofere serviciile americanilor, care şi-au dat seama că nu le prea folosesc. Fără bani şi locuinţă era într-o situaţie urâtă. Din cauza asta a picat într-o capcană. Regimul comunist de la Bucureşti făcea o propagandă asiduă pentru reptrierea celor fugiţi după 1944, spunându-le că nu li se va întâmpla nimic în ţară şi că au căzut victime ale „propagandei capitaliste”.

Greva foamei în închisoare

În 1951, Tony cere repatrierea. E posibil să fi crezut că va fi lăsat în pace dacă spune ce a văzut în lagăre. Gravă greşeală. E umflat direct de la Curtici şi ajunge iar la pârnaie. E condamnat la 15 ani de puşcărie drept agent iugoslav, pentru „trădare de patrie”. În închisoare chiar are un comportament foarte curajos. Face greva foamei, intră în conflict des cu gardienii şi administraţia, e pedepsit des cu izolare. În 1956, după ce Hruşciov şi Tito se împacă, numele lui Anton Vinţan se strecoară pe o listă de susţinători ai mareşalului iugoslav care sunt puşi în libertate. Tony alege iar libetatea totală.

Pe 28 august 1956 o ia din nou la sănătoasa peste graniţa româno-iugoslavă şi se opreşte din fugă tocmai în Italia.

O metodă ingenioasă

Puţin mai târziu Securitatea îl identifică drept Matteo Rovers (ciudată combinaţie anglo-italiană). I se pune în cârcă în următorii ani scoaterea din ţară a 19 transfugi. Unele rapoarte îl plasează în anturajul  „trădătorului de patrie” Eftimie Gherman, un fost social democrat.  În mod curios, acesta, pe atunci un duşman înverşunat al regimului de la Bucureşti va fi „întors” de către Securitate la sfârşitul anilor 60 şi va deveni „agentul Laurenţiu”. În 1959, Securitatea află că Vinţan e în Franţa, unde ar fi urmat cursurile unei „şcoli de spionaj occidentale”. Ulterior se va căsători în RFG, va primi cetăţenia vest-germană şi se va stabili în oraşul Sackingen.

Tony luat în colimator de Securitate

Cine apare în 1970, ca o floricică-turist neamţ în Republica Socialistă România? Bineînţeles herr Tony Vinţan, revenit la numele lui original. Climatul politic era ceva mai relaxat, dar Securitatea l-a luat în colimator dându-i numele de cod „Wagner”. Ofiţerii află că lucra pe post de pirotehnist la o firmă şi o vreme cred că-l mâna în România dorul de ţară.  După vreun an şi mai multe călătorii în ţară ale lui Tony, securiştii se prind că datorită lui au plecat spre lumea largă şi liberă nu mai puţin de 12 oameni, dintre care 4 cetăţeni ai RDG.

„Metoda Vinţan” era simplă şi ingenioasă. Sosea în România cu paşapoarte RFG falsificate foarte bine şi le dădea unor oameni ale căror rude voiau să-i extragă din „lagărul socialist”. RDG-iştii  veneau ca turişti în RSR. Pe atunci nu existau evidenţe „on line” cu cine intră şi iese din ţară, iar autorităţile de frontieră româneşti şi iugoslave nu ştiau foarte bine să identifice un paşaport vest-german bine falsificat. Tony e iar arestat, condamnat la trei ani de închisoare, dar eliberat datorită unei cauţiuni de 12.000 de mărci. În 1973 era dat în consemn la frontieră şi declarat indezirabil de teritoriul RSR.

În loc de epilog

Aici se opreşte ce cunosc, din dosarele Securităţii despre una dintre cele mai bizare existenţe umane despre care am auzit. Habar n-am ce s-a întâmplat cu Anton Vinţan în continuare. S-o fi calmat şi a devenit un blajin pensionar german? Mai trăieşte (ar trebui să aibă 95 de ani)? L-a chemat şi Mahatma Gandhi sau Li Peng? Dacă vreunul dintre cititorii materialului de faţă ştie ceva, îl rog să mă contacteze.