Operațiunea „Sinecura” – capturarea politică a companiilor energetice de stat

Legea care trebuia să elimine clientela a ajuns să o protejeze

Guvernanța corporativă a fost concepută de Uniunea Europeană ca un antidot împotriva clientelismului politic. Ideea este simplă: companiile de stat trebuie conduse de profesioniști selectați prin competiție, pe baza competenței, experienței și performanței, nu de persoane numite pentru fidelitatea față de un partid sau față de un lider politic. România a preluat aceste principii în legislația națională, asumându-și obligația de a profesionaliza managementul întreprinderilor publice și de a elimina controlul politic asupra deciziilor economice. Pe hârtie, cadrul legislativ românesc este aliniat standardelor europene și promite o administrație corporativă modernă, eficientă și independentă.

Realitatea este însă, în opinia multor observatori, exact opusul filozofiei europene. Clasa politică a reușit să transforme un mecanism destinat depolitizării într-un instrument sofisticat de conservare a influenței. În loc să deschidă competiția pentru cei mai buni profesioniști, criteriile de selecție au ajuns, de fiecare dată, să fie calibrate astfel încât să restrângă artificial numărul candidaților eligibili și să favorizeze persoane apropiate centrelor de putere. Guvernanța corporativă a devenit, astfel, o perdea de fum (o butaforie) în spatele căreia numirile politice primesc o aparență de legalitate și de profesionalism. Nu mai asistăm la o selecție autentică a competenței, ci la o selecție a compatibilității cu interesele politice ale momentului. Este poate una dintre cele mai rafinate forme de capturare a companiilor de stat: nu știu dacă și prin încălcarea legii, dar sigur prin remodelarea și interpretarea ei astfel încât rezultatul să fie decis înainte ca procedura de selecție să înceapă. Iar când legea ajunge să fie folosită pentru a limita accesul profesioniștilor independenți și pentru a consolida monopolul unei clientele asupra conducerii companiilor publice, nu mai vorbim despre guvernanță corporativă, ci despre o caricatură a acesteia.

Cum am înțeles eu că rezultatul era decis înainte să intru în sală

Dacă nu aș fi trecut personal prin astfel de proceduri de selecție, probabil că aș fi crezut și astăzi că legislația privind guvernanța corporativă funcționează exact așa cum este descrisă în actele normative. Experiența directă m-a convins însă că între litera legii și realitatea din teren poate exista o prăpastie. Am participat la două proceduri de selecție pentru funcții de conducere în companii de stat (mai precis în consilii de administrație), despărțite de aproape un deceniu și jumătate. Deși legislația era diferită, impresia lăsată de ambele a fost aceeași: competiția părea mai degrabă o formalitate decât o confruntare reală între candidați.

Prima experiență a avut loc în urmă cu peste 15 ani, când am candidat pentru un loc în Consiliul de Supraveghere al Transelectrica. Am tratat procedura cu maximă seriozitate. Dosarul depus conținea diplome de inginer, master și doctorat, certificări profesionale, participări la conferințe, o lucrare privind strategia de dezvoltare a companiei și numeroase scrisori de recomandare primite de la foști miniștri, foști secretari de stat, un fost consilier prezidențial, reprezentanți ai pieței de capital și personalități din presa de specialitate. Eram convins că, într-o procedură bazată pe merit, un asemenea dosar avea toate șansele să fie evaluat obiectiv. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să solicit intervenții politice sau telefoane de susținere. Consideram că într-o selecție profesionistă singurele argumente care contează sunt competența și experiența.

Interviul mi-a spulberat însă această convingere. După aproape două ore de așteptare (într-un miros pestinețial și zgomot de demolări), persoana care conducea discuția (de la o firmă străină de head hunting ce se dorea serioasă) a venit in fugă și a început să răsfoiască dosarul chiar în fața mea, semn că nu îl analizase anterior. Prima observație (într-o engleză germanizată) a fost că profilul meu „nu corespunde cerințelor”, deși candidatura fusese declarată admisibilă și fusesem invitat oficial la interviu. În acel moment am înțeles că evaluarea profesională era, cel mult, o etapă decorativă. Dacă hunter-ul nu își pregătise nici măcar lectura dosarului, era greu de crezut că rezultatul urma să fie influențat de răspunsurile mele.

A doua experiență, la Termoenergetica, s-a petrecut după modificarea legislației privind guvernanța corporativă. De această dată procedurile deveniseră și mai birocratice: la fel de multe pagini de documente, platforme electronice greoaie (poate renunțam!) și un interviu susținut în fața unei comisii a cărei componență nu era făcută publică. Numele evaluatorilor nu apăreau nicăieri, iar transparența, invocată atât de des în legislație, lipsea chiar din organizarea procedurii. Deși cunoșteam foarte bine compania, lucrasem acolo și eram familiarizat cu structura, instalațiile și managementul acesteia, atmosfera interviului a părut mai degrabă una de intimidare decât de evaluare profesională. (De fapt a fost un bulling scârbos!) Am răspuns tuturor întrebărilor pe baza experienței și a cunoștințelor tehnice, însă sentimentul a fost acela că verdictul exista înainte ca primul candidat să intre în sală.

Poate cel mai grăitor detaliu este că, în niciunul dintre cele două cazuri, nu am primit o comunicare oficială privind rezultatul procedurii sau motivele respingerii candidaturii, deși asemenea obligații sunt prevăzute de regulile care guvernează astfel de selecții. Pentru mine, cele două experiențe nu reprezintă simple episoade personale. Ele ilustrează modul în care o procedură concepută pentru a selecta cei mai buni profesioniști poate ajunge, în practică, să ofere doar aparența competiției, în timp ce decizia reală pare să fie luată în altă parte și după alte criterii decât cele prevăzute de lege.

Când profesioniștii sunt eliminați, iar mediocritatea este promovată

După cele două experiențe personale, am discutat cu numeroși specialiști din industria energetică. Concluzia este tulburătoare: ceea ce am considerat inițial o excepție pare să fie, în percepția multora dintre ei, o practică tot mai răspândită. Unii mi-au relatat experiențe similare în timpul procedurilor de selecție, alții nici măcar nu și-au mai putut depune candidatura, deoarece noile criterii de eligibilitate îi excludeau încă din faza administrativă. Cu alte cuvinte, oameni care și-au construit cariere de zeci de ani în sectorul energetic nu mai sunt considerați suficient de buni pentru a conduce companiile pe care, în multe cazuri, le cunosc mai bine decât oricine.

Două exemple recente sunt edificatoare. Unul dintre cei mai respectați specialiști din industria energetică românească (inclusiv cu titluri universitare), care a ocupat funcția de membru provizoriu de CA într-o mare companie energetică națională, nu a putut candida pentru un mandat complet deoarece, potrivit criteriilor stabilite în procedură, nu îndeplinea condițiile de eligibilitate. Într-un alt caz, un profesor universitar, recunoscut drept unul dintre cei mai buni experți ai domeniului și numit, de asemenea, provizoriu într-un consiliu de administrație al altei mari companii naționale, s-a aflat în aceeași situație. Este legitim să ne întrebăm cum este posibil ca oameni care au fost considerați suficient de competenți pentru a conduce temporar o companie strategică să devină, peste noapte, neeligibili pentru aceeași funcție atunci când se organizează selecția definitivă.

Paradoxul devine și mai evident atunci când analizăm profilul profesional al unor persoane care ocupă deja funcții în consiliile de administrație, consiliile de supraveghere sau directoratele companiilor de stat. În numeroase situații, experiența lor profesională ridică întrebări privind legătura cu domeniul de activitate al companiei pe care o administrează. Dacă legislația și criteriile AMEPIP sunt într-adevăr atât de exigente încât exclud specialiști consacrați ai sectorului energetic, cum se explică faptul că persoane cu experiență limitată în domeniu reușesc totuși să treacă de aceleași filtre?

Răspunsurile devin și mai greu de găsit atunci când sunt consultate rapoartele Curții de Conturi, care semnalează, în mod repetat, deficiențe de management, nereguli în administrarea fondurilor și decizii aprobate de structurile de conducere ale unor companii de stat. La acestea se adaugă informațiile publice din rapoartele companiilor energetice listate la bursă, unde pot fi observate, în anumite cazuri, creșteri semnificative ale unor categorii de cheltuieli operaționale, precum și numeroase investigații jurnalistice privind contracte controversate sau situații judiciare în care au fost implicați unii membri ai conducerii. Toate aceste elemente alimentează o întrebare fundamentală: dacă mecanismul de guvernanță corporativă funcționează atât de riguros în etapa selecției, de ce rezultatele din activitatea unor companii nu reflectă aceeași rigoare?

În aceste condiții, rolul instituțiilor create tocmai pentru a garanta profesionalizarea managementului public devine esențial. Ce evaluări realizează AMEPIP asupra eficienței procedurilor de selecție? Cum sunt monitorizate performanțele celor numiți? Cine răspunde atunci când profesioniști recunoscuți sunt eliminați din competiție în defavoarea unora pe care îi numim generic ”sinecuriști habarniști”, iar companiile continuă să înregistreze probleme de guvernanță, performanță și conformitate? Fără răspunsuri clare la aceste întrebări, există riscul ca guvernanța corporativă să fie percepută nu ca un instrument de reformă, ci ca un mecanism birocratic care legitimează decizii luate în afara competiției reale. Comisia Europeană de ce nu se sesizează cu privire la neregulile aplicării legislației managementului corporativ?

Când salariile devin secrete, iar răspunderea dispare

Există un lucru asupra căruia aproape nimeni nu mai are dubii: funcțiile de conducere din marile companii de stat au devenit unele dintre cele mai bine plătite sinecuri din România. Ani la rând, presa a publicat indemnizații și salarii care ajungeau la zeci de mii de euro lunar. Astăzi, paradoxal, tocmai într-o perioadă în care statul cere austeritate și sacrificii cetățenilor, informațiile despre remunerația multor directori și administratori sunt tot mai greu de obținut. Transparența, invocată obsesiv în legislația privind guvernanța corporativă, pare să se oprească exact acolo unde încep privilegiile.

Pentru unii, câțiva ani petrecuți într-un directorat sau într-un consiliu de administrație sunt suficienți pentru a le asigura independența financiară pentru un deceniu. Problema nu este că profesioniștii bine pregătiți sunt remunerați corespunzător. Problema apare atunci când aceste venituri uriașe sunt încasate de persoane a căror performanță este greu de identificat, iar companiile pe care le conduc continuă să acumuleze pierderi, investiții întârziate și decizii contestate. (Nu am zis nimic de furturi, delapidări, contracte aranjate!)În orice economie normală, salariile excepționale sunt justificate de rezultate excepționale. În multe companii de stat din România pare să funcționeze exact invers.

În jurul acestor funcții circulă de ani de zile numeroase relatări privind mecanisme informale de control politic și obligații de loialitate față de cei care au susținut anumite numiri. Nu este rolul unei opinii de presă să transforme astfel de informații în verdicte și nici să substituie activitatea organelor de anchetă. Dar este obligația presei să întrebe dacă instituțiile statului au verificat vreodată aceste suspiciuni și dacă există mecanisme reale prin care un director poate refuza presiuni fără riscul de a-și pierde funcția. Atunci când funcția depinde mai mult de sprijinul politic decât de performanță, independența managerială devine o ficțiune.

La toate acestea se adaugă un sistem de privilegii care sfidează orice idee de responsabilitate în administrarea banului public. Autoturisme de serviciu, șoferi și secretare, beneficii suplimentare și indemnizații consistente completează un pachet rezervat unei elite administrative care, de cele mai multe ori, nu răspunde personal pentru deciziile care produc prejudicii. Membrii consiliilor de administrație și ai consiliilor de supraveghere încasează remunerații considerabile pentru un număr redus de ședințe, însă răspunderea lor efectivă pentru performanța companiei este rareori discutată și și mai rar angajată.

Aici se află adevărata problemă a guvernanței corporative din România. Nu nivelul salariilor este scandalos, ci ruptura totală dintre privilegii și responsabilitate. În mediul privat, cine produce pierderi pleacă. În multe companii de stat, cine produce pierderi este mutat într-un alt consiliu de administrație, într-un alt directorat sau într-o altă companie publică. Sinecura nu este recompensa performanței, ci recompensa fidelității. Iar atât timp cât această logică va domina companiile strategice ale statului, guvernanța corporativă va rămâne doar o expresie elegantă pentru un sistem care continuă să socializeze pierderile și să privatizeze privilegiile.

Opis cu documente privind guvernanța corporativă:

European Commission – Company law and corporate governance

Portalul Legislativ – OUG nr. 109/2011 (forma consolidată)

OECD Review of the Corporate Governance of State-Owned Enterprises in Romania