Când scriam despre sălbăticia şi despre fragilitatea din făptura de geniu a marii pianiste Mihaela Ursuleasa, nu citisem una din mărturiile ei publicate într-un reportaj austriac: „Câteodată fericită, câteodată nefericită, câteodată cu nerv, câteodată sălbatecă, câteodată obosită”.
Vestea pierderii unei mari pianiste, la vârsta de 33 de ani, căreia talentul unic şi excepţional părea să-i fi hărăzit o carieră de mare succes în toate centrele muzicale de răsunet, a căzut asemeni unui fulger. Valoarea ei era atât de strălucitoare şi unanim recunoscută, tinereţea ei atât de durabilă şi de neclintit încât nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că ar putea exista un accident fatal sau că de undeva ar putea să pândească moartea ineluctabilă.
Poate şi pentru că ne lipseşte imaginaţia sau pentru că refuzăm să ne gândim că geniul care electrizează un instrument este o fiinţă umană ce împacă după puterile ei scena artei şi scena vieţii. Nimeni nu ştie cât de singur şi împovărat sufleteşte poate fi un mare artist odată coborât de pe scenă. În ce fel se petrece întoarcerea lui acasă şi mai ales dacă acel acasă înseamnă iubire, comuniune, echilibru, eliberarea de vibraţia absolutului.
În zilele acestea în care lumea melomanilor şi tezaurul artei pianistice se simt profund lovite prin pierderea acestei zeiţe Diana a pianului, cum îmi vine s-o numesc pe Mihaela Ursuleasa, ar trebui să ne întrebăm ce facem noi ca bucuria pe care ne-o dăruiesc virtuozii să se întoarcă în ei şi să le umple sufletul cât nu sunt pe scenă. Nimeni nu ştie care este realitatea din spatele strălucirii unei Dive. Nimeni nu ştie cât este de vulnerabilă la loviturile vieţii, cu ce emoţii şi spaime se încarcă în timpul unui concert.
Mihaela Ursuleasa a atins desăvârşirea în privinţa virtuozităţii şi a mânuirii sunetului
Celebră, impetuoasă, sălbatecă, dumnezeiască, fetiţa-minune plecată din România a devenit între timp o zeiţă a pianului. În momentele culminante ale interpretării sale, silueta ei se îndepărta şi se apropia de pian într-o cadenţă de flux şi reflux, într-o consonanţă absolută între mişcare şi ritmul interior. Avea sufletul încărcat de poezie. Aşa ni s-a părut mereu şi va rămâne nemuritoare. Abia acum, când nu va mai atinge clapele pianului, în lipsa magiei muzicii ei, ne punem întrebări pământeşti. Şi pentru că ne lipseşte şi ne va lipsi, abia acum ne întrebăm ce i-a lipsit vieţii ei ca să se lase curmată?
Prin părinţii ei, din Braşov, tatăl acordeonist şi mama, solistă, dăruiţi muzicii populare ţigăneşti, a cunoscut sălbăticia şi temperamentul artistic nativ, sincer, debordant. A început lecţiile de pian la 5 ani sub îndrumarea tatălui ei şi a continuat să cânte în public la puţin timp după aceea. A cântat primul ei concert la pian la şapte ani cu Orchestra din Oradea. Concertul de pian de Haydn. A avut norocul să fie ascultată de celebrul dirijor Claudio Abbado, cel ce i-a dăruit o bursă la Viena. Dar talentul ei a atins, odată ce a descoperit partiturile Mozart, Beethoven, Schubert, o fascinaţie pentru muzica europeană şi universală ce a creat tezaurul interpretativ al instrumentului.
A avut parte de o carieră strălucită. În revista de muzică clasică “American Record Guide”, fostul critic muzical Harold C. Schonberg nota primul album al Mihaelei Ursuleasa în 1996.
Înregistrarea concertelor de Beethoven şi Mozart cu Orchestra de cameră din Lausanne, sub bagheta lui Jesús López-Cobos, a contribuit la câştigarea Concursului “Clara Haskil”. “O câştigătoare care poate transmite forţă, care are temperament, care are o tehnică desăvârşită şi o paletă tonală largă”, scria el, adăugând “rapiditatea degetelor şi un sentiment general de bucurie de a trăi… O adevărată pianistă despre care vom mai auzi”.
Mihaela Ursuleasa trăia muzica
Câştigătoare a Concursului Internaţional de Pian “Clara Haskil”, Mihaela Ursuleasa a putut fi ascultată pe câteva dintre cele mai renumite scene de concert, printre care, “Wigmore Hall” din Londra şi “Weill Recital Hall” de la “Carnegie Hall” din New York. A cântat şi ca solistă cu orchestre ca “Vienna Symphony”, “London Philharmonic”, “Orchestre National de France” şi “Minnesota Orchestra”.
“Nu aveam timp atunci pentru recreere. Lucram la pian de la 8 dimineaţa la 8 seara”, declara ea pentru “St. Paul Pioneer Press”, în 1997.
Margalit Fox de la “The New York Times” scria cu acest prilej: “Mihaela Ursuleasa, care a concertat pe plan internaţional încă din copilărie, era cunoscută pentru tonalitatea amplă, pentru digitaţia rapidă şi repertoriul său eclectic, deşi era asociată mai ales lucrărilor unor compozitori romantici, ca Prokofiev, Chopin şi Schumann.
Tonul cronicilor de specialitate ale concertelor ei a mers de la efuziuni la nedumerire, de multe ori chiar la simple anunţuri. În vreme ce unii critici scriau despre forţa tonală, alţii nu auzeau decât forţa lovirii clapelor. Ceea ce era recepţionat de unii drept pasiune interpretativă, alţii considerau libertate excesivă în tempouri şi în ritm”.
O cronică din 2008 de Allan Kozinn, în “The New York Times”, după recitalul ei de la “Festivalul Mozart”, cu “Concertul nr. 3 pentru pian” de Beethoven, reţinea abordarea ei singulară. “Mihaela Ursuleasa cântă cu o combinaţie de ferocitate şi claritate care scoate în relief şi conferă o tensiune dramatică puternicelor constraste ale lui Beethoven. Din punct de vedere interpretativ, a depăşit toate limitele, dar a dovedit o interpretare foarte riscată…”.
Mihaela Ursuleasa avea un suflet încărcat de poezie
“BBC News” comenta: “Mihaela Ursuleasa a câştigat în 2010 «Echo Klassik Award» pentru albumul său solo de debut. Înregistrările ei care includ «Piano & Forte» (2009) şi «Romanian Rhapsody», lansat anul trecut, s-au bucurat de un deosebit succes în rândul melomanilor”. În biografia ei din “EAS Music Management” este numită “unul dintre cei mai remarcabili pianişti ai generaţiei sale”.
Elogii i-au fost aduse în aceste zile marii pianiste şi de “Washington Post”, “The Guardian”, “Classique Tribune de Geneve”, “Le Figaro”, “The Time of India”, “New Classicalité ”, “Nachrichten Kultur”, “Die Presse”, “Focus Nachrichten”, “Stern”, Spiegel”, “Salzburger Nachrichten”, “Corriere della Sera”, “Stampa” ş.a.
Vineri, 10 august, de la ora 19.00, în ziua când are loc înmormântarea celebrei pianiste Mihaela Ursuleasa, “Radio România Muzical” programează ultimul concert pe care muziciana l-a susţinut în România.
Este vorba despre concertul ce a avut loc în 7 iunie 2012 la Ateneul Român din Bucureşti. În compania Orchestrei Filarmonicii „George Enescu”, dirijată de Horia Andreescu, Mihaela Ursuleasa a interpretat “Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră” de Frédéric Chopin. În program au figurat şi lucrarea „Lumina drumurilor” de Ulpiu Vlad şi Simfonia a III-a „Renana” de Robert Schumann.
Coperta CD-ului Romanian Rhapsody
Mihaela Ursuleasa va fi depusă joi, 9 august, între orele 10.00 şi 20.00, la “Ateneul Român” din Bucureşti, unde sunt aşteptaţi toţi cei care doresc să-i aducă un ultim omagiu. Înmormântarea ei va avea loc vineri, 10 august, la cimitirul Bellu din Bucureşti, de la ora 9.30.
Pe lacul ca o oglindă, în marile concerte pentru pian, Mihaela Ursuleasa se reflecta asemeni lui Narcis în apa dezvăluindu-i splendoarea.
Mihaela Ursuleasa a fost o pianistă de geniu şi o femeie răpitor de frumoasă. Când atingea clapele pianului, acestea simţeau forţa şi poezia unei minuni care le lua în stăpânire. A cântat sub bagheta unor mari dirijori. Nu vom şti niciodată de ce o baghetă nevăzută îi smulge dintre noi atât de tineri pe marii artişti, aşa cum a smuls-o şi pe Mihaela Ursuleasa, ale cărei concerte mari, susţinute încă din copilărie, erau pregătite la un pian covârşit de ursuleţi şi partituri. Dar înţelegem de ce încheindu-se brusc concertul vieţii ei, bagheta încremenindu-i trupul ne taie răsuflarea, ne umple de păreri de rău. S-o însoţim pe ultimul drum cu ropote de aplauze. A fost o minune a artei pianului, un mare dar al lui Dumnezeu pentru muzică pe pământ.
