Folclorul a fost, cel puțin timp de 50 de ani în perioada comunistă, permanent sub presiune, atacat ideologic. A fost diluat, sau îndepărtat de originalitatea lui, de autenticitate. A fost transformat și mutilat în multe cazuri. Cum putem acum să păstrăm autenticitatea folclorului românesc? Cum facem față acum, pe de-o parte, invaziei de kitsch și falsificării folclorului și, pe de alta, instrumentalizării nevoii noastre de apartenență și înrădăcinare, pe care o simțim cu toții în vremurile astea tulburi? Cum credeți că putem să ne apărăm și de una și de cealaltă?
În primul rând, cred că asta e mai degrabă o întrebare pentru etnomuzicologi și, cum spuneam, eu sunt pur și simplu muzicolog pasionat. Cred că e o întrebare mai puțin pentru artiști, sau chiar pentru publicul larg. Adică, n-aș putea spune decât că constat cu bucurie că, cu toate acestea, folclorul românesc nu doar că a supraviețuit comunismului, ci a supraviețuit, așa cum foarte frumos ați spus, inclusiv mutilării lui. Cu toată standardizarea, cu toată ideologizarea, cu toată cosmetizarea, cu toată transformarea cântecului țărănesc în cântecul patriotic, cu toată eliminarea temelor incomode, fie că vorbim de zona erotică, sexuală, fie că vorbim de zona de cântece de haiduci, violență, nesupunere și așa mai departe, până la pierderea libertății de exprimare, până la desființarea bandelor și tarafurilor private de lăutari, de spaima ridicării unei clase de mijloc dintr-o etnie care nu era convenabilă pentru regim, până la estetica ansamblurilor folclorice, aia super uniformizată și uniformizantă de care am tot vorbit. Și da, e adevărat, astăzi trăim într-o altă presiune, kitsch-ul, comercialul și politizarea care nu mai este pe față, așa cum se făcea înainte de 1989, ci este mascată. Deci, lupta pentru autenticitate continuă, cred că nu se oprește niciodată, numai că figura dușmanului aș zice că s-a schimbat.
Cât despre autenticitate, eu am tot vorbit despre ea, s-au și supărat oamenii pe mine când am zis, la un moment dat, că Guță mi se pare mai autentic decât Maria Dragomiroiu și am impresia că oamenii nu au înțeles la ce mă refer. Încercam să spun că, după părerea mea, autenticitatea începe cu cunoașterea, cu o cunoaștere reală, cât se poate de solidă, fundamentată pe cât mai multe dovezi și pe cât mai multe surse primare, nu pe auzite. Cred că nu poți proteja ceea ce nu cunoști, apropo de multe din centrele de cultură din România, care zic că protejează patrimoniul cultural imaterial al României. Uneori mă întreb dacă reușesc să facă asta, pentru că am avut dialoguri cu unele dintre ele și părea că nu știu exact.
„Academia Română e o cetate închisă ermetic”
Și nu știu dacă poți să protejezi ceva ce nu cunoști. Ăsta ar fi un aspect. Cred că pentru asta ai în primul rând nevoie de izvoare, nu doar de interpretări și reinterpretări moderne. Ai nevoie de arhive și bineînțeles, să le și cercetezi, nu doar să le lași să se pună praful pe ele. Ai nevoie de fonoteci democratice, deschise publicului, ceea ce nu există. Academia Română e o cetate închisă ermetic. Institutul de Folclor Constantin Brăiloiu este la fel – o cetate închisă ermetic.
Eu găsesc mai multe surse digitale cu înregistrări de ebonită din anii ’20-‘30, fie cumpărându-le la târguri de vechituri sau direct de la colecționari din Statele Unite sau din Israel, fie consultând, spre pildă, Muzeul Omului de la Geneva, care i-a digitalizat aproape toată munca lui Constantin Brăiloiu.
Citește și:
Mi se pare inadmisibil că noi, în România, nu avem nici măcar un site, în afară de efortul minunat al băieților ălora de la Sibiu, care s-au chinuit să digitalizeze romanul românesc și înțeleg că n-au primit sprijinul pe care trebuiau să-l primească. Noi n-avem nici măcar un site în care să-l antologăm digital pe Eminescu și ne plângem de niște lăutari. E rușine, e penibil, e jenant. Adică, uneori mă simt prost că eu am prins cartea asta să vorbesc de lăutari și de nenea ăla bătrân cu vioara care mâine nu va mai fi. Dar noi ne pierdem documente serioase, consistente ale culturii noastre, fie că vorbim de literatură, de film. Avem un site unde să putem intra să vedem tot filmul românesc dinainte de ’48, de exemplu? Câte au mai rămas- alea, 16 -17 filme și încă câteva role, jumătăți. Avem un site mariatanase. ro, unde să-i putem asculta toată muzica de la începuturi, de când avea 20 și ceva de ani și cânta la revistă? Nu știu, uneori am impresia că nu vrem. Că poate, dacă ne întâlnim foarte, foarte mult cu Sadoveanu și cu Rebreanu, poate ni se face frică de ei. Nu știu, nu pot să-mi explic.
Dar, ca să mă întorc la răspuns mai concret, cred că bătrânii sunt esențiali – să le dea Dumnezeu sănătate!- cât îi mai avem printre noi, să putem vorbi cu oamenii, lăsând la o parte fonotecile și arhivele. Satele la fel, să dea Dumnezeu să rămână în picioare, pentru că în fiecare an se mai prăbușesc niște case, sau mai rămân niște sate pustii, abandonate în România.
ȘI lăutarii adevărați, care sunt din ce în ce mai puțini. Anul ăsta, cu regret am ajuns la înmormântarea bunului meu prieten și marelui maestru Mieluță Bibescu, unul dintre cei mai rafinați clarinetiști care s-au născut în România în secolul XX.
Într-un cuvânt, să ai contact cu tradiția vie, nu cu folclorul inventat, nu cu Etno și Favorit. Documentarea este cel mai puternic scut al meu în fața kitsch-ului.
„Când te trezești cu vinilul în brațe și îl desfaci din cutie, este cel mai frumos miros și cel mai frumos sentiment”
Apropo de documentare, dumneavoastră lucrați la albumele pe care le produceți și cu arhiva și v-aș ruga să ne povestiți ce cuprinde acest nou album, Idei care ard.
E un subiect care îmi face plăcere, că tot timpul e o bucurie să vorbești despre ceva ce ai construit, ceva ce a început ca un vis și a căpătat conținut, a căpătat formă, coerență, consistență.
Când te trezești cu vinilul în brațe și îl desfaci din cutie, este cel mai frumos miros și cel mai frumos sentiment. Și felul în care se aude muzica pe vinil nu poate fi replicat de nimic, din punctul meu de vedere. Eu sunt un iubitor al patefonului și al gramofonului, dar vinilul anilor ’50, ’60, ’70, când a fost vinilul rege – că după aia a apărut caseta – cred că rămâne cel mai fidel mod de a asculta muzica. Așa încât noi toate cele aproape 5.000 de exemplare pe care le-am vândut până acum le-am scos exclusiv pe vinil. În rest, ne autopiratăm și ne punem muzica gratuit pe Internet, ca să nu mai fie nevoie să ne pirateze și alții.
Cât despre acest LP, acest vinil, Idei Care Ard – care încă mai există și se poate comanda în exclusivitate pe Emag – acesta conține 12 cântece. A fost gândit ca album, ca să fie ascultat exact în această ordine. Spun asta pentru că acum, în digital, în streaming, pe Spotify, pe Apple Music, pe TikTok Music, tu, ca artist, nu mai poți controla asta, dar poți măcar sugera, că oamenii își fac playlist-uri și înainte de tine sau după tine poate fi orice hău muzical. Și atunci eu doar spun că el a fost gândit de mine pentru a fi ascultat exact în ordinea asta, dar accept postmodernismul în care trăim, pe o parte. Pe partea cealaltă, albumul are 43 de minute, cântecele de pe disc sunt țărănești sau orășenești și cam toate au apărut în preajma Primului Război Mondial. Deci sunt cântece care s-au cântat în România la 1914, la 1916, cam până la începutul anilor ’20.
Spun cam toate pentru că există două excepții: primul și ultimul cântec. Primul cântec se numește Tu Nu Ești Întâia (Du Bist Nicht die Erste), iar ultimul cântec de pe disc se numește From the Bottom of My Heart. Primul este un tango și celălalt este un swing. Amândouă sunt niște cântece scrise ceva mai târziu, în deceniile trei și patru ale secolului XX. M-aș referi la aceste două cântece: Tu Nu Ești Întâia este un cântec care are muzica scrisă de Walter Jurmann, care era originar din Germania. Am ales să cânt acest cântec, ambele cântece de fapt, să le interpretez cu un mare muzician din Berlin, mai tânăr ca mine cu 10 ani, născut în anul 2000, care se numește David Hermlinn, fiul dirijorului Big Band-ului Jazz Radio Berlin.
Și este nepotul bunicului său, Stefan Hermlinn, care a fost un mare violonist evreu în perioada interbelică și scriitor cu niște rădăcini între Moldova românească și Basarabia. Este o poveste minunată, cu atât mai minunată, cu cât mama tânărului artist David este din Kenya. Deci cu atât mai interesantă și mai fascinantă povestea lui de viață, ca tânăr berlinez, care are o colecție de zeci de costume interbelice, se îmbracă doar ca în anii ’20 -’30, adică el a făcut pasul suplimentar, eu încă arăt a om al zilelor noastre.
Cam așa se aleargă pe cărarea asta a revivalism-ului muzical în Occident. Cântă la tobe, sistem Malagamba, cântă la instrumente de suflat, cântă cu gurița extraordinar de frumos, dansează step extraordinar, e o minune și, când îl auzi cântând, ai impresia că are 120 de ani. Inclusiv patina lui vocală seamănă foarte mult cu patina vocală de patefon, de gramofon. Când l-am descoperit, i-am propus să facem două cântece împreună, l-am invitat în România și am lucrat aceste două cântece care deschid și închid acest album.
Celălalt, From the Bottom of My Heart, este scris de Andy Gibson și Billy Hays, amândoi originari din Statele Unite; unul dintre ei era de origine poloneză, celălalt era afro-american, era de culoare. Pe disc, oamenii se vor întâlni, pe lângă poezie populară și cu câțiva poeți de la începutul veacului al 20-lea, de la începutul anilor 1900, zic eu, pe nedrept uitați astăzi: Rudolf Österreicher, Ion Pribeagul Lazarovici, Filip Lobodă, Lipe Kligman (a scris sub pseudonimul Liviu Deleanu în timpul legionarilor, autorul versurilor cântecului Sanie cu Zurgălăi). Direcția creativă și styling-ul vestimentar al albumului, adică coperta, atât îmbrăcămintea noastră, cât și coperta, alegerea, povești în alb-negru și doar garoafa mea de la butonieră roșie, ca în fotografiile de publicitate ale lui Cristian Vasile pentru Columbia Records, au fost realizate de soția mea, Mădălina Simion, fotograful este Cristian Tudose.
Citește și: „Cafea la ibric. Poezie. Fără asta sunt aproximativ inutilă” – INTERVIU Ligia-Verkin Keșișian, poetă
Cât despre titlul albumului, Idei Care Ard sunt ideile care trimit la legăturile muzicale subterane care s-au stabilit între tangoul argentinian, care în București se cânta în română, în germană și în idiș, marșul militar german, cântecele de joc din câmpia Transilvaniei, rumba latino-americană, cântecele de mahala din colecțiile lui Anton Pann, cântecele țărănești din Muscel, din lunca Dunării, cântecul de cătănie din Câmpia Transilvaniei, cântecul românesc, în general scris de evrei pentru case de discuri occidentale și bineînțeles swing-ul american.
Toate aceste muzici au intrat în proporții felurite în componența a ceea ce noi astăzi numim generic muzicile lăutarilor, asta cântă lăutarii și discul ăsta al meu asta încearcă să arate – tensiunea culturală și socială pe care aceste cântece de pe acest album le purtau cam cu niște zile înainte de Marele Război. Deci emoția lui e din 1915 -1916, deși mai sărim un pic și în anii ’30. În epoca asta, intelectualii din România vedeau versurile lăutarilor – care, sigur, trebuie spus că adesea erau traduse sau erau adaptate din alte limbi într-o limbă română cam greoaie, dar astăzi ni se pare poetică, atât de mult s-a schimbat limba română – așadar, intelectualii considerau că este un simptom al coruperii gustului public, în contrast cu poezia adevărată, cu literatura adevărată sau cu muzica adevărată, care nu putea fi decât cea cultă.
„Democrația” grădinilor de vară de la început de secol XX
Așa se spunea pe vremea aia și cum exista această mentalitate colonialistă – că numai ce se produce în Europa Occidentală, în sălile de concerte, e, într-adevăr, muzică. Iar amatorii de muzică clasică și intelectualii români, intelighenția românească, atacau foarte des în această perioadă grădinile de vară, mai ales grădinile de vară ale Bucureștiului, care, după părerea mea, erau niște spații democratice, unde se întâlneau lăutarii, care – nu toți, dar mulți dintre ei- erau romi, șansonetiștii, care – nu toți, dar mulți dintre ei – erau evrei, și publicul larg, bineînțeles românesc, majoritar. Iar aceste grădini de vară erau prezentate foarte des drept un teritoriu al vulgarității, practic la ani lumină de ceea ce considerau ei că ar trebui să fie arta pură. Critica lor culturală bineînțeles că avea și o importantă componentă antisemită la bază, îndreptată împotriva muzicanților care animau aceste spectacole de la șosea, care erau văzuți drept agenți ai decadenței, agenți ai stricării spiritului național.
Deci aceste cântece devin ideile care ard, pentru că ele nu rămân simplu divertisment, deși o parte din ele sunt cântece de divertisment din epoca respectivă. Așadar, nu rămân doar atât, ci reprezintă, în opinia mea, câteva importante puncte de aprindere ale acestui conflict între elită și mase în România, între cultura cosmopolită, de extracție occidentală și exclusivismul etnic – și așa ne apropiem și de 2025. Deci țambalul și cobza, care sunt din est, se întâlnesc cu vioara, cu braciul, cu contrabasul, cu acordeonul, cu pianul și cu trompeta cu surdină, care sunt din vest. Iar instrumentarul, deci organologic, discul… asta mi-am propus eu cu el, să amintesc într-un cuvânt de regatul României, de țara aia mică și cosmopolită care nu mai voia să fie percepută drept națiunea de la porțile Orientului, dar care păstrase multe din obiceiurile spurcate și murdare, din povestea aia.
Și bineînțeles, albumul este produs de Adrian Despot de la Vița de Vie, mix-ul a fost realizat de Sorin Tănase, iar masterul a fost realizat de Cristian Varga în Washington DC, în Statele Unite. Discul a fost presat în Estonia, la una dintre cele mai mari fabrici de viniluri din Europa. E aproape gata, mai sunt câteva sute. Am lansat 2.000 de bucăți și este aproape gata. Sper ca, în momentul în care va fi tipărit acest material, să mai fie măcar câteva. Dar evident că albumul există pe Internet, poate fi ascultat gratuit, oamenii îl vor găsi pe YouTube gratuit, fără probleme.
Dar ăsta este un obiect pentru colecționari, pentru cine, într-adevăr, este audiofil.
Și un minunat cadou de Crăciun, aș zice. Că tot vine Crăciunul.
Da, da.
Ne apropiem de final și voiam să încheiem cu un obiect de suflet. Dacă tot vorbeam despre acest album, care e și el în sine un obiect pentru colecționari și un obiect simbolic, a apărut recent un Muzeu Digital al Migrației. Cristina Hurdubaia, fondatoarea proiectului Migrație și Patrimoniu, jurnalistă, cercetătoare și doctorandă care momentan locuiește la Bruxelles, strânge obiecte pe care le iau cu ei românii care emigrează în străinătate. Deocamdată a vorbit cu mai mulți români din Bruxelles și postează aceste obiecte în Muzeul Digital al Migrației, împreună cu poveștile lor. Și v-aș întreba – dumneavoastră ce ați lua, dacă ar fi să plecați din România și dacă v-a trecut vreodată prin cap ideea asta de a emigra. Acum, mă gândesc că nu prea ar fi de actualitate plecarea, dacă vă ocupați de folclor și mergeți în țară, vorbiți cu oamenii, cu lăutarii, asta se poate face mai greu de la distanță.
Da, dar nu cu orice preț, adică n-aș trăi într-o autocrație. Deci, în momentul în care eu mi-am văzut societatea amenințată, mărturisesc că m-am gândit foarte serios dacă mai e de rămas.
Vorbiți de alegeri, de emoțiile pe care le-am trăit atunci.
Vorbesc de posibilitatea de a avea un lider fascist care să conducă și să strige la noi prin aparatul de radio. Un Ceaușescu gata bătrân, cum îmi place mie să spun, pentru că Ceaușescu era tânăr și doritor de multe lucruri în 1965. Nu avea părul alb încă. Distincție importantă, cred, pentru istoria noastră culturală și politică, dar în fine, asta e o digresiune și nu cred că are neapărat legătură cu ceea ce spuneam. Ar fi o tragedie pentru mine, dar, cum spuneam, nici n-aș rămâne cu orice preț în România. Dar ar fi o tragedie pentru mine, ăsta e un lucru pe care pot să-l spun. Și e îngrozitor să aleg un singur obiect.
Atunci alegeți mai multe obiecte.
Probabil că aș lua câteva fotografii cu bunicii și străbunicii mei. Le-aș lua pe toate pe care le am acasă. Nu sunt prea multe, dar alea care sunt. Aș lua, cu siguranță, câteva desene, câteva schițe, Alexandru Rădvan mi-a făcut niște tablouri grozave cu câțiva dintre cântăreții pe care eu îi iubesc. M-aș referi la Jean Moscopol, m-aș referi la Dorel Livianu, m-aș referi la Titi Botez, la Maria Tănase, la Cristian Vasile, la Zavaidoc. Oameni pe care îi văd în fiecare zi la mine în sufragerie și ale căror portrete originale au și apărut în cartea mea, Vocile din Gramofon, care s-a epuizat. Pe urmă, sigur, mi-aș lua patefonul, iar asta ar presupune să-mi iau și discurile, vedeți? Deci, de-asta, niciodată n-aș putea lua un singur lucru, mai ales că eu sunt un om care iubește obiectele, și nici măcar n-am ajuns la o cobză!
Ce să mai vorbesc despre ceramică, ce să mai vorbesc despre o narghilea superbă din 1879, ștanțată cu capul regelui Carol I și produsă într-un atelier turcesc în Dobrogea, practic cu ștanță de Europa, de export, până la un covor țărănesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea din partea de sud a județului Prahova – o minunăție- și până la un țambal mic de la Muscel, din comuna de unde s-a născut bunica mea, și ciocanele aferente, că nu poți să pleci cu țambalul fără să-ți iei și ciocanele, și așa mai departe. Deci, e foarte greu să aleg doar un lucru. Mi-ar fi imposibil. Imposibil. Pentru că sunt un om în viața căruia obiectele – și mai ales obiectele făcute de mâna cuiva – au o însemnătate aproape magică, ca în literatura latino-americană.
