Atmosfera de la Editura Academiei

Editura Academiei Române este o instituție publică, înființată prin lege organică în urmă cu 74 de ani, adevărat plămân al Academiei Române, purtătoarea de lumină a acesteia, instituție de prim plan în cultura națională și extrem de prezentă în arena internațională. Încă de la înființarea ei, prin decretul 582 din data de 1 aprilie 1866, Academia Română adună tot ceea ce are mai bun poporul nostru împrăștiat în toate provinciile sale de la acea dată – România, Transilvania, Banat, Maramureș, Bucovina, Basarabia, Macedonia – și are ca misiune formarea, informarea și educarea neamului românesc. Scrieriile acestor mari gânditori și-au găsit audiența prin publicarea lor în Editura Academiei Române.

Din 28 decembrie 1948 și până în prezent, Editura Academiei și-a câștigat, prin rigoare științifică, prin profesionalism, exigență și perseverență rolul de cea mai prestigioasă editură românească. Aria ei de cuprindere este vastă, căci ea publică înainte de toate cele mai valoroase tratate, compendii și opere fundamentale pentru știința și cultura românească, anale, anuare, memorii, discursuri de recepție ale membrilor Academiei, conferințe, comunicări, precum și, nu în ultimul rând, se constituie într-un adevărat promotor al activității institutelor Academiei publicând revistele de strictă specialitate pe care acestea le coordonează. Preocupările editurii sunt variate și ating o diversitate de domenii cuprinse în cele 14 secții ale Academiei: filologie, istorie, artă, științe exacte, științe tehnice, medicină, filosofie, agricultură, numismatică, științe sociale etc.

Din anul 2006, instituția este condusă de academicianul Dumitru Radu Popescu, personalitate de frunte a culturii române, unul dintre cei mai importanți prozatori și dramaturgi români, fost președinte al Uniunii Scriitorilor între anii 1981 – 1989. Reala aptitudine de conducător, pasiunea pentru carte, deschiderea și seriozitatea domniei sale sunt un garant al înaltei calități a lucrărilor tipărite. Care, înaintea domniei sale, nu depășeau o duzină de titluri, iar acum trec cu ușurință peste cifra de două sute (200!).

Dacă Academia Română este cel mai însemnat for național de consacrare și de cercetare în domeniile științelor și culturii și reunește personalități din țară și din străinătate, Editura Academiei este un adevărat far călăuzitor care promovează realizările din toate domeniile pe care instituția-mamă le acoperă. Pentru această nobilă răspundere, editura răspândește tipărituri cu o tematică largă care cuprinde atât cărți care au caracter introductiv, cât și monografii de specialitate.

Dincolo de fraze și de emfaze, Editura Academiei cred că este ultima editură de stat din România, cu un buget anemic, cu niște salarii de pomină și cu subvenții tunse la zero, neacordate de ani de zile de către comitete și comiții alcătuite din tot felul de anonimi presărați algoritmic de politrucii efemeri.

Toate cărțile și revistele publicate sunt rodul nemijlocit al efortului depus de un colectiv redacțional, economic și tehnic devotat și bine pregătit, sunt rezultatul muncii neobosite a unor redactori care adaugă profesionalismului lor și o încărcătură sentimentală, umană.

Punct de reper în cercetarea și distribuirea celor mai diferite cunoștințe, Editura Academiei este o adevărată emblemă a științei și culturii române, un mic imperiu cultural al nației.

Cu toate acestea, mai sunt și unele pete de întunericire asupra cărora îmi permit a zăbovi în cele ce urmează.

Am poposit la Editura Academiei Române prin transfer în interesul serviciului în toamna anului 2019 – ocupasem, prin concurs, inițial pe cea de consilier al vicepreședintelui Eugen Simion (din 1996) și apoi funcția de secretar științific al Secției de Filologie și Literatură (din 2002). De cum am ajuns, am fost întâmpinat cu ostilitate, d-na. Stoian Elena, de la compartimentul Resurse Umane, reproșându-mi că am salariul mult mai mare față de cei din redacție – ca și cum dumneaei mi l-ar fi plătit din propriul buzunar – și că nu posed semnăturile necesare – transferul meu fiind aprobat de directorul general al editurii, acad. Dumitru Radu Popescu, de secretarul general al Academiei Române, acad. Ion Dumitrache, precum și de președintele Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop. Precizez că aceasta este o practică pe care citata Stoian, aflată cu jumătate de normă în editură și cu baza în cadrul Institutului de Matematică, o folosea din plin și în mod constant, chiar ostentativ: anume tergiversarea  încadrărilor și nerespectarea la termen a sarcinilor de serviciu. De altminteri, dânsa a refuzat vreo jumătate de lună să-mi încheie contractul – noroc că totuși mă trecuse la timp în Revisal! Nici actele adiționale care mă priveau nu mi le-a dat la semnat. Adevărul este că un mic nucleu de impostori, o gașcă de profitori semianalfabeți vărsați după 1990 din diverse domenii unde nu mai era nevoie de ei sau unde chiar se compromiseseră, a acaparat editura și a încercat s-o terorizeze: Popa M., de la CESAROM, Popescu E., fostă linotipistă la Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918”, Argeșanu D., funcționară pe la ICECHIM, Povară I., absolventă de Liceu Sanitar și între timp de ceva Psihologie la particular.

Atmosfera din editură era de continuă suspiciune, fiind întrebat în nenumărate rânduri dacă nu cumva voi fi un fel de șef al redacției. Am oferit întotdeauna răspunsuri ironice, în stilul meu personal atât de cunoscut la astfel de întrebări bântuite de, pardon, stupiditate și frustrare. Trebuie să remarc, nu fără o deosebită părere de rău, că în timp ce mulți dintre angajați mi-au devenit colegi foarte apropiați, din păcate Popa Mihai a văzut în mine, prostește, încă de la bun început un concurent și a încercat să mă ponegrească pe diverse căi și cu nenumărate și șovăielnice ocazii, îndeosebi  în  fața  directorului  general. E adevărat că și eu subliniam multiplele gafe ale acestui personaj: Miron Cosma în loc de Miron Costin, Barbu Fondane, Vintilă Horea și Ion Horia și multe altele!

Anul 2020 a fost Anul Pandemiei. În cursul acestuia, împreună cu energicul serviciu financiar-contabilitate condus de dr. Ion Prică și cu promptul serviciu de difuzare, am asigurat, fără a-mi oferi nimbul laudei deșănțate, permanența în instituție. Mărturie stau cărțile pe care le-am redactat, îndeosebi caseta de șase volume „Mihail Sadoveanu – 140”, realizare deosebită a Editurii. Niciodată, editura nu a avut o astfel de producție editorială, nu o spun eu, o spun cifrele. În consecință, directorul general m-a numit coordonator al programelor literare, fapt care a zămislit complexul fierbinte și a declanșat furia carnivoră a celui susnumit care a început să ne defăimeze în scris în fața Biroului Prezidiului Academiei Române. Dumnealui neredactând în anii 2020 și 2021 decât un singur volum, unul singur! Punctul culminant al crizei l-a constituit aprobarea organigramei pe 2021, unde figurez ca redactor șef onorific (neremunerat), iar domnul Ion Prică figurează ca director executiv, având împuternicire semnată de directorul general, acad. D.R. Popescu. Lucru care s-a repetat și în 2022, schemă unde numitul Popa M. figurează ca director adjunct.

În editură, există de altfel moda numirii a câte unui redactor într-o funcție de conducere prin decizie internă. De aici s-a înlănțuit suita de șicane la care am fost supus și care a culminat cu mârșavele calomnii la adresa conducătorului unității, a directorului general, acad. Dumitru Radu Popescu și a amenințării cu chemarea dânsului în contencios administrativ. De altfel, însăși numirea lui, a lui Popa Mihai, este exact ca acestea ale noastre, prin decizia directorului general, nu prin concurs. Din redactor, Popa M. a devenit redactor șef și apoi director, fără niciun concurs. Au mai fost astfel de cazuri de numiri, fie de redactori șefi, fie de redactori șefi adjuncți, precum doamnele Alexandra Ciutacu, Elena Popescu și domnul Gh. Negrea. Toate cu scopul eficientizării lucrului în redacție.

Foarte multe frustrări, răutăți, fandoseli moralizator-pseudo „intelectuale” își au originea în sentimentul – pentru unii greu de suportat – al insignifianței, al lipsei celor șapte ani de acasă, al inculturii. Atât Popa Mihai, cât și cei din camarila lui, nu au, în opinia mea, nici pregătirea intelectuală și nici statura morală pentru a conduce o astfel de instituție și pentru a ocupa posturile de conducere. Popa Mihai este venit, după cum se știe în redacție, din producție, a absolvit la fără frecvență („fără folos” spuneam noi, „la distanță“, pe limbajul de-acum) o facultate de Istorie timp de vreo șase ani, a fost încadrat redactor IV, apoi III, II și I de-abia prin 2006, la venirea lui D.R. Popescu, și-a trecut și un doctorat în filosofie, schimbându-și registrele. După părerea mea, el este un rudimentar, un semianalfabet funcțional, un biet dipsoman (bea aproape zilnic în biroul dumisale), un grafoman – a comis niște compilații, conspecte, rezumate fără nicio valoare, editate preferențial numai (nota bene!) la Editura Academiei, precum și un volum de versuri despre care am făcut greșeala de a-l informa că-i execrabil în opinia mea -, o persoană lipsită de umor, de „empatie” – vorbă folosită azi pe scară largă -, de colegialitate, într-un cuvânt un primitiv. Popa Mihai mai posedă și o normă întreagă în cadrul Institutului de Filosofie – cercetător științific II (sic!) – pe cocârț (așa numea academicianului Surdu orice butelcă plină de alcool) înlesnindu-i acestuia editarea albumelor și a cărților de filosofie cu osârdie mare și detrimentul altor titluri care așteptau în van, are propria nevastă, Popa Adriana, de-a doua, cu care întreținuse relații de promiscutate prin depozitele editurii înainte de a divorța amândoi, absolventă de liceu agricol, angajată ca secretară în urma demisiei – survenită în urma unor interminabile șicane și presiuni pricinuite de ei, adică de famiglia Popa – doamnei Vali Voiculescu, vechea și deosebit de iscusita secretară a editurii.

În ultima vreme lucrurile au degenerat, Popa Mihai dedicându-se unor adevărate acte de sabotaj, se zice că și de abuz în serviciu, semnând în locul directorului general fără știrea acestuia. Dau numai două exemple care, dacă nu ar fi caraghioase, ar fi ticăloase. Primul este omiterea din Catalogul Editurii pe 2020 a casetei celor șase volume Sadoveanu, redactată de subsemnat și apărută în acel an, caseta-fanion care a provocat un tsunami de invidie soioasă, iar al doilea este chiar un caz de furt intelectual, și anume semnarea abuzivă de cel răsnumit, Popa Mihai, a unei cărți pe care o aveam în lucru eu însumi, (un eseu al Aurei Christi) în 2021, coroborată cu oprirea în același timp de către numitul „coleg” a ei, a cărții, din așa-zisa lipsă a celor două referate semnate. Aș numi aceasta lipsă de colegialitate și impostură cotropitoare, în perioada respectivă eu eram internat cu o infecție moderat-severă de SARS.

De asemenea, subliniez atmosfera de hărțuire periodică din redacție întreținută de acest personaj toxic, de-a dreptul gotică, barbară, hilară, bazată pe raportul dintre vătaf și supus, defilarea unei adevărate societăți de moravuri rupestre. Ei bine, îmi permit să o caracterizez și ca pe o realitate plină de iresponsabilitate, aproape insuportabil de abjectă. Presupun că a fost îndepărtat de la țuțuroiul unei reţele subterane de favoruri, de impostură, de editări, coeditări, de apariții pe sub mână, de cărți comandate și netrecute prin Consiliul de Administrație și/sau prin colectivul de lectură ale editurii, fără aprobarea Biroului Prezidiului Academiei Române, fără niciun fel de impact, altul decât acela al unui folclorism clorotic. Numitul Popa Mihai dorește neapărat să coordoneze toate departamentele, deși pregătirea intelectuală a dumnealui, repet, este precară. 

Firește, poate că m-am lăsat pe speteaza plăcerii de a istorisi dinspre propriul punct de vedere, de a da importanță unor evenimente văzute dinspre partea mea, ca orice narator subiectiv. Dar acesta este adevărul meu și mi-l asum. În editură, a colcăit un adevărat puroi de impostură, începând cu doamna Popescu, acționară se zice și la o altă editură, cu Popa, Povară, Argeșanu, o cloacă pusă pe căpătuială, măcar simbolică. O viețuitoare precum Popa M. chiar declara că poate fi și el academician precum D.R. Popescu, are zece cărți, e doctor, e cineva! Firește, am sărit și eu peste băltoacele unor fraze mai repezi, încropite din instinct de apărare, dar n-am deschis niciodată focul disputei decât doar cu o glumă hiposodată. Cu toate acestea, în loc să ne vedem de treabă și de producția editorială, ne ținem de conflicte pline de temperament, dar primitive, conform comportamentului afișat de acest individ fără nicio legătură cu munca de creație, doar cu munca de pâine, vorba lui Arghezi.