Mi-amintesc de nopțile în care, după slujba de Înviere, mergeam cu părinții în cimitir să ducem lumină bunicilor, mai ales celor care „muriseră fără lumânare”, cum spunea mama. Era o imagine care, chiar și acum, îmi aduce un sentiment profund de liniște: zecile de lumânări aprinse pe morminte nu luminau doar chipurile celor veniți, ci transformau întregul cimitir într-un spațiu viu, cald, aproape sacru.

Încep această rubrică despre psihogenealogie chiar pe 8 martie. Nu întâmplător. Este și o formă de a onora femeile care au fost înaintea noastră și care, fiecare în felul ei, ne-a susținut drumul. Pentru că, adesea, ele sunt cele care duc mai departe memoria emoțională a familiei: mame, bunici, străbunici, aceste verigi fără de care povestea noastră n-ar fi existat!