Axa lumii (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Allium plecase din capitala răsăriteană, sătul de lupta surdă care dăduse – de trei sferturi de veac – sensul vieţii întregii sale familii, de când o ştia. Memoria omenirii mai reţine şi azi groaznica secetă a anului 922, după care, prea repede, au urmat şi cumpliţii 927 şi 928, cu cea mai înfiorătoare iarnă păstrată de istorie, ducând la ruinarea unui foarte mare număr de familii de stratioţi, ţărani posesori de pământ în funcţie de serviciul militar prestat. Nemaiputând să-şi plătească dările din cauza acelor ani răi, când recoltele au fost compromise cu totul, sute de mii de oameni s-au îndatorat până la pierderea ogoarelor în favoarea dynaţilor, moşierii Imperiului Bizantin. Confruntaţi cu pericolul unor mari mişcări populare, împăraţii au emis legi după legi pentru retrocedarea pământurilor către primii lor proprietari, în caz că dynaţii le-ar fi obţinut mai pe nimic, profitând de situaţia nenorocită prin care au trecut ţăranii în acei ani neprielnici. Chiar şi suveranii care s-au sprijinit pe aristocraţie n-au putut ignora pauperizarea fără precedent a populaţiei şi au trebuit să-şi reînnoiască mereu edictele. Doar că, aşa cum se întâmplă de obicei când se încearcă mari reparaţii sociale, măsurile preconizate se tărăgănau peste măsură, iar termenele de retrocedare se tot prelungeau. Şi condiţiile în care trebuia aplicată legea se modificau continuu, stratioţii ba trebuind să plătească despăgubiri, ba promiţându-li-se retrocedarea în mod gratuit. Apoi se mai modifica şi cuantumul terenurilor ce erau sortite a fi redate foştilor proprietari. Şi, nu în ultimul rând, cum fiecare lege are un termen de prescripţie, acesta se tot prelungea ori, din când în când, chiar se anula, spre a se reveni la o nouă dată limită. Fapt de care profitau dynaţii, trăgând timpul pentru a atinge unul dintre aceşti termenii provizorii şi pentru a se sprijini apoi pe el în procese ce durau de trei generaţii, stabilind scopul vieţii a nenumărator familii într-un demers ce a înghiţit energiile mult mai mult decât o activitate creatoare reală. Procesele şi demersurile la autorităţi se consumau într-un nesfârşit dialog al surzilor, iar arbitrarul, rezolvând cu ochii legaţi câteva cazuri, mărea incertitudinea prin lipsa sa de logică. La fel ca şi tatăl său, şi bunicul lui Allium s-a născut în centrul bătăliei familiei de a-şi recuceri pământul obţinut în urma jertfelor de pe câmpul de luptă al atâtor străbuni eroi şi a murit continuând aceeaşi bătălie. Pământul acela nici nu mai valora, de mult, două sau patru litre, aşa cum a fost preţăluit iniţial, ci devenise un simbol al demnităţii, al datoriei faţă de strămoşi şi al onoarei întregii familii. Scopul căruia i s-au dedicat nenumărate vieţi în bătălii ale unui război ce părea, în cele mai multe cazuri, să nu aibă sfârşit¹. Război care – spre ruşinea alor săi – pe Allium nu-l interesa câtuşi de puţin: chiar dacă neamurile lui şi-ar fi primit ogorul înapoi, el nu se vedea rămânând la ţară şi lucrându-l. De prea multă vreme familia sa trudea pe pământ străin pentru ca activitatea aceasta să nu-i producă oroare. Proprietar sau nu, el dorea, oricum, să plece la oraş şi încercase să-şi convingă mama şi unchiul (părintele îi murise) că, părăsind locul, în caz că se va redobândi ogorul, ceilalţi doi fraţi ai săi vor avea suficient teren pentru a putea trăi din agricultură, evitându-se certuri inutile în legătură cu moştenirea, certuri care ar fi fărâmiţat un ogor insuficient pentru trei viitoare familii. N-a fost înţeles, n-a fost lăsat să plece, aşa că a fugit. Soarta a vrut să nimerească în casa unde au crescut cei doi fii ai Spiţerului, după moartea mamei lor. Aceeaşi soartă a vrut ca Allium să se facă util fratelui mai mare şi să-i rămână o viaţă întreagă acestuia confident, prieten şi servitor.

Gabriel. Unul dintre primii oaspeţi sosiţi în marea sală de recepţii a Ducelui îşi spunea Gabriel. Se zicea că nu acesta era numele său adevărat, însă toată lumea îl apela astfel. Bărbatul, de o vârstă cu totul incertă, îmbrăcat elegant, dar fără a impresiona printr-o distincţie deosebită, nu se bucura de un renume bun. Nimeni nu ar fi putut spune exact ce avea să-i reproşeze, totuşi. legendele ce-l învăluiau nu-l ridicau mai sus de rangul unui individ acceptat, nu şi dorit. Asta cu toate că se zvonea că se bucură de cea mai mare avere din întregul ţinut, că e mult mai bogat chiar decât Ducele. Numai că bogăţia lui era suspectă şi mitul pretindea că provenea din surse afurisite. Pe scurt, cu totul lipsite de dovezi, două erau versiunile care circulau în jurul lui: una pornea de la zvonul că, de fapt, pe Gabriel l-ar fi chemat Franco şi că ar fi fost fiul nelegitim al unui alt Franco, un faimos aventurier detestat de toată lumea¹: cel ce şi-a spus „Papa Bonifaciu al VII-lea”. (Dar, despre Bonifaciu există şi versiunea că s-ar fi numit, de fapt, Franconus şi ar fi provenit din familia Ferruccio.) Profitând de dezastrul politicii antiimperiale a suveranilor pontifi înscăunaţi de ultimii urmaşi ai acelui Teofilact şi a fiicelor sale, familie care a produs epoca de groază a pornocraţiei, epocă prea oribilă pentru a fi descrisă chiar şi de tragedieni, individul sosit de niciunde şi putând astfel să revendice orice obârşie, a rămas pe scaunul pontifical doar câteva luni. Dar ce luni! Începutul sacerdoţiului său s-a consumat prin închiderea lui Benedict al VI-lea în fortăreaţa San Angelo, „palat” în care şi-au găsit sfârşitul numeroşi papi. Benedict al VI-lea a murit ştrangulat. Când fărădelegile lui Franco, alias Bonifaciu VII, au riscat să compromită cu totul instituţia papală, abia reîntremată după mizerabila perioadă a pornocraţiei, personajul a reuşit să fugă în ultima clipă înainte de a fi înlăturat. Numai că n-a fugit cu mâna goală, ci a luat cu el cea mai mare parte a tezaurului, îndrăzneală singulară şi ea în istoria papalităţii. Refugiat la Constantinopol, a stat ascuns, dar a pândit primul prilej de a reveni în forţă. A aşteptat răbdător, nemişcat ca o pisică sălbatecă, timp de zece ani. Ocazia s-a ivit când Oton al II-lea a murit la Roma (fiind şi unicul împărat german înmormântat în Sfântul Petru). Nu cu mult timp în urmă, murise, la fel de neaşteptat, şi papa Benedict al VII-lea, chiar înaintea deschiderii unui conciliu la Lateran, conciliu ce prevestea măsuri dure împotriva a numeroşi ierarhi. Roma abia dezmeticindu-se din atâtea evenimente, după ce îndoliata suită imperială a părăsit Cetatea Eternă, s-a pomenit cu Franco – iarăşi sub chipul lui Bonifaciu al VII-lea. Acesta s-a reîntors, l-a arestat şi pe proaspăt alesul Ioan al XIV-lea şi l-a trimis, ca şi pe Benedict al VI-lea, la San Angelo. Pe Ioan nu s-a mai obosit să pună să fie ştrangulat, ci, pur şi simplu, a poruncit să fie uitat de toată lumea în încăperea în care a fost izolat. Ioan al XIV-lea a murit de foame. Odată cu Bonifaciu al VII-lea, Roma, abia redeşteptată din coşmarul în care a aruncat-o familia lui Teofilact, risca să se scufunde din nou în oroare. Faima papei era atât de înfricoşătoare încât nici după ce a fost otrăvit, nimeni nu s-a grăbit – ca altădată – să se laude cu fapta comisă, lăsând mulţimea să se bucure de pieirea unui papă numit, ani de zile, doar „Uzurpatorul”¹. Corpul ce începuse să se descompună a fost târât şi batjocorit pe străzile oraşului. Din pricină că trupul mutilat şi putrezit devenise greu de recunoscut, puţină vreme mai târziu au apărut voci care şopteau că, de fapt, nici n-a fost ucis ticălosul, ci cu totul altcineva şi că Bonifaciu-Franco ar fi fugit iarăşi, pregătind alte grozăvii cu care ameninţa să revină. De aceea, nu atât ca o pedeapsă, ci mai mult din superstiţie, chipul lui Bonifaciu VII nici n-a prea fost păstrat în galeria suveranilor pontifi. (La care se mai adaugă şi faptul că, din totdeauna, lipsa imaginii concrete – chiar folosită ca pedeapsă supremă – a stimulat imaginaţia şi a întărit spaimele.) Al doilea pontificat al „Uzurpatorului” a venit la zece ani după primul, iar anul 1000 nu era despărţit de acest al doilea pontificat decât de alţi cincisprezece. O revenire a lui Franco, ar fi fost a treia încercare şi putea coincide foarte bine cu aşteptatul soroc al Apocalipsei. Nimeni n-ar fi mers atât de departe pentru a-l identifica pe Franco, cel ce tocmai se afla în marea sală a Ducelui cu „Uzurpatorul”. Şi nici pe acesta cu îngerul negru al Apocalipsei. Însă nici nu era cineva să poată infirma cu certitudine cumplita posibilitate.

Adelheid. „Necuratul, se ştie, îmbracă nenumărate chipuri şi, singur, doar discernământul oamenilor nu este în stare să-l deosebească”. Conştientă de aceasta, lumea privea cu suspiciune şi spre Adelheid, mai ales că, după o veche credinţă, diavolul a luat, nu o singură dată, chip de femeie, iar, după ce a pătruns în trupul unora dintre fiicele Evei şi ale lui Lilith, nu l-a părăsit niciodată cu adevărat. Nimeni nu vorbea desluşit, dar neîncrederea şi teama pluteau şi în jurul nepoatei Ducelui. Adelheid avea faima unei fiinţe înşelătoare. Mult mai celebra ei tiză, soţia lui Otton I şi moştenitoarea regatului longobard, avea să-i transmită ceva din solemnitatea rolului împărătesei, însă cea care avea să joace nelipsita partitură feminină în intriga acţiunii noastre era învăluită şi ea de neconfirmate zvonuri stranii, circulând întotdeauna doar în subtext: fecioara, se ştia, nu dormea niciodată şi, ceea ce părea şi mai ciudat, era că s-a verificat – fapt notoriu – că îşi schimba în mod vizibil înfăţişarea, astfel încât, uneori, era de o frumuseţe răpitoare, iar, altădată, se prezenta în faţa oamenilor drept simbolul sluţeniei; corpul ei înalt şi subţire adia ba ca o trestie încântătoare, ba se bălăbănea asemenea unei prăjini îmbrăcate, puse să sperie păsările pe câmp. (Nepoata Ducelui n-a fost nicidecum prima femeie cu asemenea însuşiri. În mitologia celor mai multor popoare, găsim capcanele unor astfel de făpturi, capcane tradiţionale în arsenalul făţarnic al femeii.¹)

Adelheid, care nu dormea niciodată, ca de obicei, s-a înfăţişat prima la ospăţ. Servitorii nici n-au apucat încă să se trezească pe de-a întregul, dar ea pândea deja din spatele grilajului logiei, ba s-a furişat şi la parter. Nimeni n-a văzut-o, dar şi dacă ar fi zărit-o, nu ar fi putut spune ce caută stăpâna. Şi nici n-ar fi avut curajul să vadă şi să comenteze. Adelheid n-avea ce căuta acolo până ce n-ar fi fost chemată ori, măcar, până nu ar fi venit timpul ca femeile să se cuvină să-şi facă apariţia. Şi nici n-ar fi spus cineva ceva pentru simplul motiv că nu ar fi fost nimeni, dintre cei ce ar fi putut-o zări, în stare să înţeleagă ce făcea tânăra printre mese. Adelheid aduna nişte broderii căzute pe jos, lucru de mână prins de pernele aflate pe unele scaune şi bănci, după importanţa oaspetelui sau din simplă întâmplare. Cine să dea importanţă unui asemenea capriciu de fecioară?

1 Istoria se repetă fără contenire. De pildă, aplicarea legilor retrocedărilor imobilelor, a pământurilor şi a terenurilor forestiere în România, după 1989, a dus la exact aceleaşi procedee de tărăgănare şi de instaurare a unor dialoguri ale surzilor, pe fondul unor cazuri când unora li s-a dat, totuşi, ceva înapoi. Ca de fiecare dată, abuzurile şi nemăsurate îmbogăţiri ilicite au însoţit aceste perioade.