Băsescu, fără încredere în ţară – boicotat afară

Citatul cel mai cunoscut din întreaga istorie a Franţei – „statul sunt eu” – este atribuit regelui Ludovic al XIV-lea (1638-1715), cunoscut şi sub numele de Ludovic cel Mare. El a domnit 54 de ani, iar legenda spune că, la 13 aprilie 1655, ar fi declarat parlamentarilor reuniţi în şedinţă solemnă „Statul sunt eu”! Istoricii susţin că, în fapt, el n-ar fi zis niciodată aşa ceva şi că, dimpotrivă, pe patul de moarte a afirmat contrariul, declarându-se „un servitor al statului”. Apocrife ori nu, acele cuvinte au făcut mare carieră nu doar în Franţa, ci şi în alte părţi ale lumii, unde lideri importanţi care au călcat în picioare principiile democraţiei şi pluralismului politic, asumându-şi puteri absolute, au fost asimilaţi efectiv statului. Lista lor e lungă, argumentele sunt clare, iar pe ea, mai nou, a fost adăugat şi numele lui Traian Băsescu, care devine astfel un Ludovic al XIV-lea din era Internetului.

 

Revista „L’Espresso” – una dintre cele mai importante publicaţii din Italia, care, în 1963, se tipărea în 5 milioane de exemplare, ea fiind celebră prin anchetele sale ce au avut efect devastator în întreaga ţară – a scris pe larg despre şeful statului român, atribuindu-i încă din titlu vestitul citat francez, adaptat însă. Dincolo de „găselniţa” gazetarului italian, trebuie să recunoaştem că, atunci când el scrie că, „din păcate, România, aflată într-o perioadă foarte grea, este condusă de un personaj fără credibilitate şi fără calităţile necesare unui adevărat lider”, nu transcrie doar o constatare proprie, ci şi observaţiile pe care le fac diplomaţii aflaţi la post în Bucureşti. Nu de puţine ori aceştia nu se feresc să-i taxeze în mod deschis şi fără alte precauţii derapajele sale, fie de politică internă, fie de ordin extern, şi, evident, să le transmită cancelariilor pe care le reprezintă în ţara noastră.

În conversaţii particulare ori informale, ei nu se reţin să pună întrebări cu vizibilă tentă ironică, de genul „Ei, cum mai merge Axa?” ori „sunteţi mulţumiţi de rezultatele cu care s-a încheiat vizita la Casa Albă?”. Să detaliem. În primul caz, se fac referiri la faimoasa, de acum, declaraţie a preşedintelui Băsescu de la început de mandat, ce definea axa Washington-Londra-Bucureşti drept prioritate absolută a politicii externe româneşti, şi asta într-o vreme în care, pe de o parte, administraţia Bush avea una dintre cele mai proaste imagini internaţionale pe care le-a avut vreodată un şef al Casei Albe, iar, în Anglia, Tony Blair era pe ducă.

În al doilea rând, dar elementul este cel mai important, ţara noastră tocmai intrase în Uniunea Europeană, iar pe bătrânul continent erau destule probleme ce presupuneau – şi impuneau – solidaritate, colaborare şi raţiune între parteneri. Adică exact mesajul pe care Bucureştiul a uitat, n-a vrut sau n-a fost capabil să-l transmită partenerilor europeni.

În atare împrejurări, odată cu trecerea timpului, politica externă românească a început să devină un fel de capitol de istorie. Şi, dacă tot am început citând din Ludovic al XIV-lea, probabil că şi liderii europeni au adaptat o vorbă a domnitorului român Alexandru Lăpuşneanu, transmiţând Bucureştiului că, dacă el nu-i vrea, nici ei nu-l vor! Pornind de la aceste elemente, izolarea României pe plan european nu mai poate fi azi contestată decât în pur stil ceauşescian. Întrucât am pomenit numele fostului dictator comunist român, s-o spunem direct, fără ocolişuri, că, dacă articolele despre el, îndeosebi din ultima perioadă, aveau şi o pronunţată tentă ideologică ţintind deci combaterea comunismului, în cazul comentariului semnat acum de Tommaso Cerno în „L’Espresso”, se au în vedere realitatea românească de azi şi reflexele sale internaţionale.

Cum spuneam, şi din această ultimă perspectivă, tabloul este sumbru aducând vizibil cu 1989. Relaţiile cu vecinii se desfăşoară din inerţie. Poate în raporturile cu R. Moldova, după izgonirea generalului KBG Voronin, s-au mai consemnat unele bile albe, ele venind însă de la Chişinău. Cu vecini mai îndepărtaţi, gen Rusia, aproape nu avem ce consemna la capitolul pozitiv. Este adevărat, Putin a venit la Bucureşti în 2008, dar pentru a participa la reuniunea NATO-RUSIA, desfăşurată în paralel cu summitul Alianţei găzduit de România.

Aşadar, exceptând reuniunile de rutină ale UE ori NATO, Cotroceniului îi lipsesc contacte la cel mai înalt nivel, element-cheie în dezvoltarea unor relaţii bune, de conlucrare politică şi economică, fie bilaterală, fie multilaterală. Pe urmă, parcă precum niciodată în perioada postdecembristă, gafele diplomatice au abundat. Una dintre cele mai grave rămâne declaraţia făcută la Bucureşti de Băsescu la revenirea dintr-o vizită la Damasc, când, vrând să explice importanţa Siriei în Orientul Mijlociu, a spus că această ţară „se învecinează cu Palestina” (teza siriană – n.n.), ignorând astfel Israelul ca realitate geografică şi politică în această zonă. Să nu ne mai ascundem după degete, nu a fost o gafă în sine şi atât, declaraţia respectivă a avut ecouri mari atât în Israel, cât şi în rândul lobbyului evreiesc din SUA! Dar nu doar la acest nivel.

Pe urmă, nu pot fi ignorate gesturile de-a dreptul copilăreşti, dacă nu de alt gen, de a nu merge la o recepţie, cum a fost cea a Ambasadei americane de anul trecut, invocând faptul că Washingtonul nu trimisese ambasador la Bucureşti.

Dar, să revenim la acea întrebare ironică-diplomatică cu care am început: „Sunteţi mulţumiţi de rezultatele cu care s-a încheiat vizita la Casa Albă?”. De fapt, diplomaţii aflaţi la Bucureşti luau făţiş în derâdere faptul că, în septembrie 2009, la Cotroceni se făcuseră mari pregătiri pentru o călătorie oficială în SUA şi o întâlnire Obama-Băsescu, ziariştii şi fotoreporterii de la Agerpres şi alte organe de presă fuseseră înştiinţaţi despre deplasare, dar numai Casa Albă nu ştia absolut nimic! Şi nici nu putea să ştie, din moment ce, în România, era an electoral prezidenţial, Băsescu era unul dintre candidaţi, iar vizita despre care se băsmuia ar fi avut loc cu doar două luni înaintea primului tur de scrutin al alegerilor, fapt ce nu intră în practica uzuală diplomatică americană pe care cei de la Cotroceni nu o ştiu ori au vrut s-o forţeze.

Politica externă a unei ţări a fost – şi este – întotdeauna reflexul politicii interne, indiferent de context şi împrejurări. Dintr-o atare perspectivă, dacă o publicaţie precum „L’Espresso”, vestită prin seriozitatea şi acuitatea comentariilor şi anchetelor sale, constată lipsa de credibilitate în rândul poporului a unui preşedinte precum Traian Băsescu, este clar că aceeaşi percepţie există şi pe plan internaţional asupra unui atare şef de stat, fie el jucător ori nu.

Recomanda
Dumitru Constantin 678 Articole
Author

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.