Dacă ar fi să dăm crezare unor surse informate din Moscova şi de la Washington, cât şi unor analişti bine creditaţi, în ultimul timp se constată o importantă concertare ruso – americană în ce priveşte probleme cruciale internaţionale, asupra cărora părţile aveau viziuni diferite, dacă nu mari divergenţe, ce se manifestau atât public, cât şi pe plan bilateral, divergenţe care afectau serios evoluţiile mondiale. Evident, ca şi în trecutul apropiat sau mai depărtat, adică în vremea Războiului Rece, când se ajungea la înţelegeri dintre Casa Albă şi Kremlin, ele se încheiau peste capul celor „mici”, fără acordul acestora, dacă nu chiar în detrimentul lor. Dintr-o atare perspectivă cred că trebuie privită ştirea anunţată marţi, la prânz, de o sursă de presă moscovită bine informată, potrivit căreia Rusia şi SUA au găsit o modalitate de a soluţiona divergenţele referitoare la scutul antirachetă american. Ştirea respectivă, care încă nu a fost confirmată de o sursă oficioasă ori oficială din ambele capitale, adaugă că este foarte posibil ca preşedinţii celor două ţări – Vladimir Putin, şi, respectiv, Barack Obama – să facă schimb de declaraţii, în care se obligă să coopereze în sfera apărării antirachetă şi să nu folosească potenţialele de apărare unul împotriva celuilalt. Sigur că, la fel ca şi în unele momente din trecut, te poţi gândi la o posibilă intoxicare – moscovită sau de altă origine – şi chiar la o forţare a partenerului, odată ce sunt date publicităţii aceste amănunte. Dar, în cazul de faţă, lucrurile par a fi foarte serioase, existând multe detalii importante care susţin anunţul respectiv. Astfel, se arată că „din partea SUA este vorba despre un aşa-numit acord executiv, care, în esenţă, este similar unui acord internaţional, însă nu necesită aprobarea Congresului”. Ultima precizare merită un comentariu special, dat fiind că este vorba de găselniţa prin care Administraţia Obama evită o confruntare în Congres, unde ea domină Camera Reprezentanţilor, dar este în minoritate în Senat. Pe de altă parte, în ce-l priveşte, liderul de la Kremlin va semna un memorandum similar din punctul de vedere al conţinutului.
În context, nu putem să nu ne reamintim celebra discuţie din primăvara anului trecut, de la Seul, dintre preşedintele Barack Obama şi preşedintele rus de atunci, Dimitri Medvedev, când, poate unii cititori îşi mai amintesc, datorită unui microfon uitat deschis – intenţionat ori nu -, între cei doi şefi de stat a avut loc o discuţie deosebit de interesantă şi importantă pe tema scutului antirachetă. „Toate aceste aspecte, dar în special scutul antirachetă, le putem rezolva, dar este important ca el (Vladimir Putin – n.n.) să îmi acorde spaţiul necesar. Este ultima mea competiţie electorală. După alegerea mea (ca preşedinte al SUA, scrutin desfăşurat în noiembrie 2012 – n.n.) am mai multă flexibilitate”, declara Obama, fără să ştie că microfonul era deschis. „Da, înţeleg. Înţeleg mesajul tău despre spaţiu. Îi voi transmite această informaţie lui Vladimir”, a răspuns Medvedev. Imediat, unii analişti americani apropiaţi de adversarii republicani ai lui Obama au vorbit despre „conciliatorismul” şi chiar „slăbiciunea” Administraţiei americane democrate în politica internaţională. Între timp, cum s-a văzut, Obama a fost reales, după care el şi reînnoit titularii posturilor cheie din echipa sa, între care şi cel de şef al diplomaţiei, care l-a ocupat John Kerry, un specialist în domeniul internaţional. Deja, au început să apară unele nuanţe în strategia mondială americană şi în probleme punctuale. Astfel, Kerry face primul său turneu internaţional în Europa şi la aliaţii arabi, spre deosebire de Hillary Clinton, care a început cu Asia, ea subliniind dimensiunea acestui continent – ce include China şi Japonia – în preocupările internaţionale ale Administraţiei Obama. Din această perspectivă, mutaţiile de azi sunt evidente. Fără să le evidenţiem în ordinea importanţei, trebuie spus că sunt nuanţe în abordarea chestiunii siriene, unde, acum, Obama a respins înarmarea rebelilor, aşa cum voia, de pildă, Hillary Clinton. De asemenea, se pare că este o abordare mai pragmatică, dar şi mai nuanţată, a problemei Iranului şi a rolului negocierilor. Dar şi a concertării cu Moscova asupra paşilor noi sau a măsurilor ce trebuie luate nu doar în acest caz.
În aceeaşi ordine de idei se înscrie ştirea privind scutul american antirachetă, care dovedeşte că, în prezent, Moscova şi Washingtonul se concertează în cazul problemelor bilaterale şi internaţionale „fierbinţi”. Pe urmă, în ultima vreme, atât în presa moscovită, cât şi într-o parte a celei americane au apărut unele comentarii referitoare la scutul antirachetă şi la o reevaluare a sa de către Administraţia Obama în ce priveşte în mod expres România. Faptul este foarte posibil întrucât se ştiu bine rezervele şi criticile dure ruseşti în ce priveşte instalarea acestui scut la Deveselu. Sunt poziţii ruseşti dure, exprimate tranşant fie public, fie în discuţiile cu oficiali americani, şi era de aşteptat ca Obama să ţină seama de ele pentru că îi promisese lui Medvedev, dar şi pentru că, în mod tradiţional, cum spuneam, între cei mari înţelegerile se fac peste capul celor mici şi potrivit intereselor de moment sau de perspectivă ale decidenţlor. Pe scurt, în cazul scutului de la Deveselu, Casa Albă şi Kremlinul sunt pe cale să ajungă, dacă nu au făcut-o deja, la o înţelegere din care a fost scos din joc Traian Băsescu, deşi, formal, ea ar putea suna încurajator. În acest context, unii analişti cred că, din perspectivă bilaterală ruso-americană, se vor înregistra elemente concrete (ce vor fi făcute publice sau se vor afla ulterior) la întâlnirea ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, cu secretarul american de stat al SUA, John Kerry, desfăşurată marţi, Berlin, şi stabilită de la început în cadrul turneului acestuia de opt etape. În paralel, notăm o ştire deosebită, ce va putea explica multe în viitor. Până în 2015, Rusia îşi va asigura prezenţa permanentă în Marea Mediterană aşa cum anunţă Statul Major al Forţelor Armate, din escadrilă urmând să facă parte nave din cadrul Flotelor de la Marea Neagră, Marea Nordului şi Marea Baltică. Noua grupare se creează după modelul celei de-a 5-a escadrile operative a Flotei Navale a URSS, care, în anii Războiului Rece, a avut misiuni de luptă în zona Mării Mediterane. Pe atunci, principalul „inamic” al escadrilei era Flota a 6-a americană. La un an de la destrămarea URSS, 31 decembrie 1992, această escadrilă a fost desfiinţată, greşeală pe care actualii lideri de la Kremlin vor s-o repare, întrucât, după cum apreciază ei, „regiunea de la Marea Mediterană continuă să rămână un centru de confruntare a intereselor între marile puteri ale lumii”.
