Partea finală a acestui titlu este, de fapt, a unui miniroman al lui Urmuz, creatorul literaturii absurdului, prin asta dorind să arăt că relaţia existentă azi între preşedintele Traian Băsescu şi Legea fundamentală a ţării este, ca şi cea de la scriitorul amintit, între acel obiect şi persoana numită de el. Adică de domeniul absurdului. De unde, aşadar, grija lui Băsescu pentru modificarea Constituţiei ţării? De unde până unde preocuparea sa bruscă pentru ceea ce s-ar putea întâmpla cu România peste zece ani, atâta vreme cât este limpede pentru toată lumea că, AZI, instituţiile statului nu funcţionează când este vorba de simplul cetăţean, dar, în schimb, sunt la dispoziţia totală a preşedintelui, fie că este vorba de serviciile secrete sau de ministere de forţă şi, în final, chiar de Guvern? Cred că, în realitate, a fost o diversiune marca Băsescu, aşa cum ne-a obişnuit în toţi aceşti ani, o fumigenă prin care s-a dorit deturnarea atenţiei românilor de la acţiunea iredentistă ungară ce vizează aşa-numitul „Ţinut Secuiesc”.
Ascultându-i alocuţiunea de aproape 55 de minute de miercuri, n-am putut să nu remarc că era pregătită în pripă, cu bâlbâieli ori cu ezitări lingvistice (licit-ilicit), în care prolixitatea exprimării, lipsa de proprietate a termenilor şi mai ales tendinţa egocentristă exagerată săreau în ochi. Să exemplific: „Unele hotărâri ale Curţii Constituţionale nu sunt luate în CONSIDERAŢIE”, arăta el, dar acest cuvânt înseamnă „stimă, respect”; când el ar fi trebuit să spună CONSIDERARE, adică „în seamă”. Evident, nu o să-i pretindem să folosească neologisme pretenţioase precum „concupiscenţă”, „exordiu” ori „evanescent”, ca să dau trei exemple, dar nici nu pot accepta semi-doctisme când e vorba de motivarea argumentelor modificării Constituţiei. Cât priveşte egocentrismul său, ca un drum direct spre dictatură, cum altfel să percepem afirmaţii de genul: „alin. 2 L-AM ABROGAT”, „a devenit obligatoriu SĂ AM GRIJĂ” etc., decât că, aşa cum s-a mai observat, din republică semiprezidenţială, vrea să transforme ţara în republică prezidenţială de jure, nu doar de facto? Sigur, precizarea sa preliminară, potrivit căreia nu are interes personal în proiectata modificare a Constituţiei, nu păcăleşte pe nimeni întrucât este clar că el vrea să-şi pregătească în detaliu perioada când, după alegerile legislative din 2012, ar urma să coabiteze cu o coaliţie formată de actuala opoziţie şi când există perspectiva ca preşedintele să aibă mari probleme din cauza felului său de a-şi concepe şi exercita funcţia, ceea ce va crea posibilitatea de a fi suspendat.
Pe urmă, prevalându-se de cifra de 80% dintre voturi pentru Parlament unicameral şi reducerea numărului de mandate la cel mult 300, el neglijează în mod deliberat faptul că, la referendumul din 2009, pe care-l invoca, au participat 20% dintre cetăţenii cu drept de vot. Acest lucru l-a denunţat imediat după conferinţa sa de presă juristul Gyorgy Frunda, lider al UDMR, reputat specialist în drept constituţional, de care se ocupă de ani de zile în Consiliul Europei. Este cel puţin straniu să-l auzi pe Traian Băsescu vorbind pe un ton apăsat că el „crede că următorii zece ani nu sunt uşori pentru nimeni în lume” şi că, în consecinţă, EL TREBUIE să fie „garantul unui stat stabil, funcţional”. Fireşte, nu pot să nu întreb la ce ţară se referă? În multe cazuri, când vine vorba de Constituţie şi viabilitatea ei, se citează cea a SUA, căreia, după adoptare, în iunie 1788, adică în peste două secole!, i s-au adus doar 27 de amendamente. Or, acest caz este citat frecvent când se discută despre teama provocată de repetatele modificări ale legii fundamentale a unei ţări. Şi, ca să spulbere această teamă justificată – întrucât modificările în serie ale Constituţiei creează instabilitate, chiar haos, şi, implicit, insecuritate -, Băsescu invocă exact ce ar fi trebuit să blameze şi critice: seria de Constituţii pe care le-a avut şi le-a modificat România după 1866 şi până în 2003. Nu e mai puţin adevărat că acei consilieri ai săi ar fi trebuit să-i spună că, cel puţin înainte de 1945, Constituţia s-a schimbat după ce ţara a devenit independentă sau regat, ori după ce România s-a întregit odată cu revenirea Ardealului şi Basarabiei la patria mamă sau şi-a schimbat forma de guvernământ. Sunt amănunte suficiente pentru a ilustra calitatea submediocră a consilierilor săi pe probleme juridice şi istorice. Dincolo de astea, în loc să denunţe modificările în lanţ ale unei legi fundamentale, el aduce în discuţie „tradiţia schimbării Constituţiei” la români, ca şi cum, în sine, ea ar fi un element pozitiv în viaţa politică şi în istoria ţării. Nu contează, cum am spus, epocile şi, mai ales, regimurile în care s-a schimbat Constituţia, ci ceea ce el vrea să argumenteze potrivit vrerii sale.
Băsescu mizează acum pe o „revoluţie profundă”, care să fundamenteze o „republică solidă”, demers în care se bazează pe „responsabilitatea Parlamentului”. Nu a uitat să specifice că va avea grijă să se consolideze rolul preşedintelui, ceea ce-l doare cel mai mult şi-l face azi să cam calce totul în picioare. Desigur, fiind un politician versat, a ţinut să spună va avea grijă să nu se diminueze rolul Parlamentului şi a mai declarat în mod expres că vrea să fie limitată posibilitatea ca Guvernul să-şi angajeze răspunderea în faţa Parlamentului, adică ceea ce ultra-protejatul său Cabinet Boc face în delir, fără ca preşedintele actual să mişte un deget măcar la nivelul declaraţiilor, care, oricum, nici pe hârtie nu rămân.
Este preocupat de felul cum s-ar putea face o remaniere ministerială şi vrea să-şi consolideze rolul şi aici, pornind tot de la ideea de a controla cu acoperire legală acest lucru. Nu este o noutate dacă scriu că Băsescu a fost marcat serios de suspendarea sa din mandatul prim, iar acest lucru se vede din gândirea şi activitatea politică actuală, drept care a ajuns să includă această preocupare în modificarea Constituţiei, motivându-şi astfel ideea: „A devenit obligatoriu SĂ AM GRIJĂ SĂ AM susţinerea unuia dintre partidele puternice”, el justificându-şi în fapt amintita încălcare sistematică a Constituţiei prin prezenţa sa masivă şi profundă în viaţa PDL şi prin preluarea în forţă a atribuţiilor Executivului. Păi, la începutul alocuţiunii parcă spunea că proiectata modificare a Constituţiei nu va implica partea a doua a mandatului său, iar după numai câteva minute declară că îl preocupă combaterea „abuzului de putere”. Acum el vrea ca preşedintele să dizolve mai uşor Parlamentul, o altă idee a sa fiind anihilarea juridică a forului legislativ care a avut îndrăzneala să-l suspende.
A frapat de la început şi insistenţa cu care s-a ocupat de chestiunea imunităţii parlamentere sau ministeriale, dar a dat repede înapoi când a fost întrebat despre cea a preşedintelui, motivând că acesta nu trebuie atins nici măcar cu o floare şi trebuie să rămână un „pilon de stabilitate”. Ştie cumva că Moshe Katsav, atunci când era preşedinte al Israelului, a fost acuzat de hărţuire sexuală de o fostă subalternă, drept care IMEDIAT poliţia l-a audiat ore în şir, după care el a demisionat, iar justiţia şi-a urmat cursul, el fiind condamnat la puşcărie? Aşadar, Israelul, o ţară cu imense dificultăţi interne şi externe, în stare de război cu unii vecini, nu a avut probleme din cauza celui care ar fi trebuit să fie „un pilon de stabilitate”. În schimb, cum am mai spus tot aici, Băsescu ca preşedinte se vrea mai presus de lege.
În cele 55 de minute ale alocuţiunii şi în cele câteva ale conferinţei propriu-zise de presă, el a prezentat în detaliu chestiuni tehnice, ascunzându-se mereu în spatele unor probleme majore, generoase în sine, dorind în mod vizibil să aburească lumea. Astfel, a susţinut, de pildă, că vrea ca ţara să evite să ajungă într-o situaţie de prelungită criză politică. Cine vorbeşte despre aşa ceva? Traian Băsescu – un om a cărui biografie politică se confundă cu ideea de conflict în întreaga societate românească de azi şi care vrea ca acest lucru să se perpetueze şi în viitorul deceniu.
Nu, nu a prins capcana sa ce voia să umbrească diversiunea udemeristo-budapestană referitoare la acel „Ţinut Secuiesc”, drept care mă întorc la Stamate, eroul lui Urmuz cu care am început. Autorul scrie în final că el „aleargă şi azi, nebun, micşorându-şi mereu volumul, cu scopul de a putea odată pătrunde şi dispărea în infinitul mic”. Pe scurt: pâlnia şi Stamate, Băsescu şi Constituţia!
