Madura, insula cu femei frumoase şi tauri
Cu bărcile lor pictate, satele din nordul insulei Madura au aerul unui exotic decor de film.
În zori, pescarii din satul Pasongsongan se pregătesc să pornească pe mare în ambarcaţiunile lor numite “parsel”.
“Aici femeile sunt celebre pentru pielea lor dulce ca mierea”, afirmă un ghid originar din Surabaya. Pentru mulţi indonezieni, ele sunt femeile cele mai frumoase şi cele mai libere ale ţării. După părerea unora dintre locuitori, numele insulei ar veni din contracţia cuvintelor indoneziene “madu”, care înseamnă miere, şi “dara”, care înseamnă tânără sau fecioară. În tot arhipeleagul, femeile sunt de altfel renumite pentru o mişcare specifică în timpul actului amoros, numită “goyang madura”. În ciuda acestei reputaţii sulfuroase, locuitorii din Madura nu sunt mai îndrăzneţi decât alţi indonezieni. Dimpotrivă. Pe această insulă extrem de tradiţionalistă, în care islamul s-a impus din secolul al XVI-lea, vălul este obligatoriu şi probabil femeile sunt mult mai puţin emancipate decât la Djakarta.
Tradiţionalul dans Legong
Spiritele mai puţin maliţioase consideră de altfel că numele ar proveni mai curând din termenul “madu oro”, care înseamnă “pământ necunoscut la marginea lumii”.
În apropierea Javei, Madura a rămas o insulă extrem de tradiţională, căreia faimoasele curse de tauri i-au asigurat reputaţia în întreg arhipeleagul malaezian. Aceste curse, numite “kerapan sapis”, sunt celebre. Înţepate de tineri jochei, ce stau pe un fel de mică platformă, animalele se întrec, două câte două, pe un teren în linie dreaptă, lung de 120 de metri.
Lungă de 160 de kilometri şi largă de 35, insula Madura nu este separată de Java decât printr-un canal îngust de 5 kilometri care duce la oraşul Surabaya. Pe o suprafaţă de 5.200 de kilometri pătraţi, insula numără astăzi peste 4 milioane de locuitori, dintre care unii, din cauza densităţii populaţiei, se văd nevoiţi să emigreze. Se crede că peste 10 milioane de emigranţi din Madura s-au stabilit la Malang, Jakarta şi în alte provincii din estul insulei Java.
Templul de la Prambanan, dedicat triadei Brahma, Shiva şi Vishnu
Trebuie spus că în Madura, ţinut arid şi stâncos, viaţa nu este uşoară. Climatul uscat şi cald de pe platourile calcaroase din centru nu favorizează culturi la fel de generoase ca în Java. Recunoscuţi ca excelenţi marinari, locuitorii din Madura îşi câştigă cea mai mare parte a venitului din pescuit şi din recoltarea sării care se face pe scară largă. Cu zecile de ambarcaţiuni pictate, satele din nordul insulei, ca Pasongsongan, au un aer foarte exotic, apreciat de turiştii europeni. Microcosmosul insular cultivă de altfel imaginea de insulă cu o identitate puternică, cu oameni robuşti şi orgolioşi, ca şi taurii care sunt una dintre mândriile locului.
Temuţi adesea de indonezienii din restul arhipeleagului, locuitorii din Madura au reputaţia de a fi temperamentali şi de a-şi scoate cuţitele tradiţionale, numite “kriss”, fie pentru bani, fie pentru femei sau pentru onoare. Legenda spune că toţi bărbaţii poartă un cuţit la brâu şi că practică “pencak silat”, un fel de artă marţială malaeziană, răspândită în Indonezia, dar dezvoltată aici într-o formă mistică, deosebit de ucigătoare.
De-a lungul secolelor, locuitorii insulei s-au luptat cu furie pentru a-şi păstra independenţa. Cucerită în secolul al XVII-lea de sultanul Agung, care a unificat Java şi Java de Est, insula rebelă a fost cedată în 1743 olandezilor, care au exploatat timp de două secole salinele, importantă sursă de profit.
Templul Sukuh constituie unul dintre monumentele cele mai misterioase din Java
În pofida acestei reputaţii războinice, locuitorii din Madura sunt astăzi extreme de paşnici şi au ştiut să-şi păstreze particularităţile. Foarte îndepărtată de “bahasa”, principala limbă din Indonezia, limba din Madura este încă folosită pe scară largă de populaţia insulei, fiind singura dintr-un grup lingvistic numit malayo-polinezian.
Mândri de diferenţierea lor, madurezii poartă în general veşmintele tradiţionale, haină şi pantaloni scurţi negri şi “peci”, un fel de fes musulman, sau turban. Fără a fi integrişti, madurezii sunt renumiţi pentru fervoarea lor religioasă şi există printre ei numeroşi “haj”, cei care au fost în pelerinaj la Mecca.
De puţin timp, insula nu mai este cu adevărat o insulă. Dacă este nevoie de 30 de minute pentru a ajunge cu feribotul la micul oraş Kemal, un pod care leagă Surabaya de Madura a fost inaugurat în 2009. O pasarelă importantă din punct de vedere economic, care uşurează transportul mărfurilor şi mai ales al bivolilor, aurul viu al Madurei.
Taurii defilează în ritmul muzicii
Pasăre mitică de la Candi Sukuh
Pământ al paradoxurilor, Madura este în acelaşi timp o insulă de marinari, dar şi de crescători de vite, ocupaţie care, alături de pescuit şi sare, reprezintă o activitate principală a locuitorilor. Ea este celebră în tot arhipeleagul pentru cursele sale de tauri. Departe de a se înrudi cu o coridă, această competiţie propune incredibile curse de care, ce declanşează fervoarea locuitorilor. Organizată în întreaga insulă, de-a lungul unui sezon “sportiv” care durează din august până în septembrie, competiţia dezlănţuie toate pasiunile. Obiectivul fiecărui participant este de a deveni campionul Madurei cu bivolul cel mai rapid din insulă. O recunoaştere absolută care asigură prestigiu celui care îşi adjudecă titlul. Câştigarea competiţiei promite crescătorilor, dar şi familiei lor, satului, clanului, gloria pentru un an întreg. Avându-şi probabil originea în cursele organizate odinioară de ţărani pentru a se distra, aceste competiţii au astăzi o amploare culturală considerabilă şi constituie unul dintre pilonii fundamentali ai insulei.
Templul Tanah Lot, care atrage mii de vizitatori
Provenind din vechiul cuvânt madurez “kerapan”, care înseamnă a brăzda pământul, cursele sunt organizate sâmbăta şi duminica, mai ales în satele din sudul insulei. Împunşi de tinerii jochei aflaţi pe o platformă, animalele ajung şi la 50 de kilometri pe oră şi îşi termină uneori cursele în publicul protejat slab de palisade din bambus. Marea finală are loc în centrul oraşului Pamekasan şi emoţionează în fiecare an populaţia. Într-o atmosferă asemănătoare circului romanilor, mulţimea îi încurajează pe Ben Hur-ii indonezieni. Cu coarnele împodobite cu flori şi panglici, cu broderii pe piept şi cu jugul plin de clopoţei şi paiete, taurii defilează în ritmul muzicii unor trupe tradiţionale. În sunetul puternic al gongurilor, tobelor şi timbalelor, fiecare echipă trece mândră prin faţa tribunei oficiale pline de cunoscători entuziaşti. La una dintre extremităţile terenului, jocheii, ajutaţi de o echipă de 12 asistenţi, se aliniază nervoşi la linia de start. Pe pistă, tensiunea explodează în momentul în care este fluturat steagul de start. Bivolii nu aleargă, zboară. Jocheii nu strigă, urlă. În echilibru precar pe platforma care saltă la fiecare hop, ei strigă răsucind coada animalelor pentru a le încuraja. “Recordul insulei este de 9 secunde la 100 de metri!”, se entuziasmează un spectator. Abia plecaţi, “centaurii”, incitaţi şi fără suflu, au şi ajuns. Ca în toate cursele din lume, echipa câştigătoare se entuziasmează şi ţipă de fericire, în timp ce adversarii aduc acuzaţii de rea credinţă.
În timp ce un bivol obişnuit nu depăşeşte 1.000 de euro, campionul insulei costă o mică avere, ajungând chiar la 20.000 de euro. Dar pregătirea unui bivol tânăr cere peste două luni de antrenament. În timpul acesta, animalele au un regim alimentar special, bazat pe grâne, ouă, miere, bere şi ierburi medicinale şi sunt masate de veterinari specializaţi. Tratamentul costă în jur de 6.000 de euro. Dar creşterea bivolilor şi participarea la competiţie nu sunt în primul rând o afacere, ci o pasiune, chiar sufletul insulei Madura.
Templele care se înalţă către cer
În Bali, sărbătoare tradiţională
Simboluri ale întregii Indonezii, templele de la Borobudur şi Prambanan se numără printre bijuteriile arhitecturale ale Asiei de sud-est. O moştenire patrimonială excepţională, a cărei notorietate eclipsează unele edificii mai puţin cunoscute pe care guvernul încearcă acum să le pună în valoare.
Închişi în stupas, 72 de Budha sunt sculptaţi pe terasele superioare ale templului de la Borobudur.
Considerat cel mai vast site budist din Java, templele de la Prambanan sunt dedicate triadei Brahma, Shiva şi Vishnu. Construit între 778 şi 810 d.Ch., complexul a fost înscris pe lista Patrimoniului Mondial de către UNESCO în 1991, ca şi cel de la Borobudur. De peste o mie de ani, templele de la Prambanan se înalţă către cer.
În inima unei importante ţări musulmane, un falus de piatră este venerat ca un simbol al fertilităţii.
Templul Ulun Danu străluceşte în oglinda apei
De aproape o mie de ani, grandioasele temple din Java au adormit. După ce au cerut un imens efort, ele au fost abandonate după două secole de la construcţie, pentru a fi redescoperite după alte şase secole, în 1814, de celebrul Sir Thomas Raffles.
De ce oare civilizaţia hindo-budistă încă în plină forţă s-a deplasat din centrul către estul insulei, părăsind asemenea construcţii? Explicaţia nu s-a găsit încă, deşi teoria unui cutremur şi a unei erupţii vulcanice colosale constituie ipoteza cea mai probabilă.
Mărire şi decadenţă. Uitare şi renaştere. Una o însoţeşte, de obicei, pe cealaltă. Este lecţia ce se poate desprinde din marile temple javaneze. Între fervoare şi letargie, redescoperire şi fascinaţie, cele două temple tronează în centrul Javei, sacre înainte de a fi uitate şi de a deveni astăzi obiective turistice de neocolit. Două monumente de primă mărime, construite între secolele al VIII-lea şi al X-lea, înainte de polarizarea, în secolul al XII-lea, a islamului.
Frumuseţe şi culoare
“Prambanan”, cel mai vast complex sacru al Indoneziei, în care se află 240 de temple dedicate lui Shiva, “Borobudur”, cel mai mare templu budist de pe glob, care a atras în 2010 peste 2,5 milioane de vizitatori.
Înscrise în Patrimoniul UNESCO, cele două edificii religioase, construite la periferia oraşului Yogjakarta, constituie în prezent simbolul întregii Indonezii şi se numără, ca şi “Angkor Vat” din Cambodgia sau “Bagan” din Birmania, printre bijuteriile patrimoniului Asiei de sud-est.
Printre principalele resurse economice ale ţării, turismul a adus în 2010, suma de 5 miliarde de euro cu cei aproape 7 milioane de vizitatori. În mijlocul acestei mulţimi, un vizitator a fost marcat în mod deosebit: Richard Gere. Convertit la budism, faimosul actor american a efectuat în 2011 un pelerinaj de câteva zile în Java. A participat la marşul matinal al păcii efectuat de călugări şi a asistat la una dintre puţinele reprezentaţii ale “Sendratari Mahakarya”, baletul de la Borobudur. În pofida caracterului ei privat, călătoria starului hollywoodian a fost deosebit de aşteptată de autorităţi cărora nu le-a scăpat, în spiritul înţelepciunii asiatice, caracterul ei simbolic şi profitabil. Purtătorul de cuvânt al Ministerului Culturii şi Turismului, Sapta Nirwandar, spera ca “această vizită prestigioasă să stimulze turismul în 2011, pentru a permite să se ajungă la 440.000 de vizitatori străini la Borobudur”.
Curse de tauri
Gigantică piramidă iniţiatică, “Borobudur” este destinată cultului şi meditaţiei, considerată una dintre cele mai mari stupa din lume, axă de întâlnire a cerului cu pământul, simbol al concepţiei cosmologice budiste.
Astăzi, oamenii de ştiinţă consideră că acest cel mai vechi monument al Asiei de sud-est nu era un simplu templu destinat cultului, ci un spaţiu spiritual în formă de mandala, destinat să servească înălţării spirituale a credincioşilor. Un colosal ascensor spiritual şi iniţiatic, care a cerut probabil mai mult de un secol de muncă şi 10.000 de muncitori. Mii de lucrători, tăietori de piatră, meşteri, sclavi şi arhitecţi au lucrat la ridicarea acestui monument major care, odată redescoperit, a avut nevoie de aproape un secol şi jumătate de restaurări.
Construit de dinastia regilor Sailendra, edificiul a avut nevoie de 1,6 milioane de blocuri de andezit, o rocă vulcanică neagră ce provine din apropiatul vulcan Merapi, care a fost folosită şi pentru construirea templului de la Prambanan.
Procesiune în Bali
În timp ce construirea Borobudurului abia se terminase, regii hinduşi ai dinastiei Sanjaya au început edificarea, la 60 de kilometri spre est, a unui nou complex religios, compus din trei mari temple principale: Prambanan.
Respectând scrupulos canoanele arhitecturii indiene, templele se înalţă către cer ca nişte impozante rachete de piatră, plasate suprarealist în câmpia fertilă Prambanan. De o fineţe excepţională, basoreliefurile retrasează epopeea “Ramayana”, una dintre scrierile fundamentale ale mitologiei hinduse. Titanică, ridicarea complexului a avut nevoie de lucrări enorme pentru a schimba cursul râului Opakk, aşa cum dovedeşte o stelă din 856. Cu abia un secol mai târziu, ca şi la Borobudur, şi fără a putea determina cu certitudine motivele, situl a fost abandonat. Foarte repede natura şi-a reintrat în drepturi. Cenuşa vulcanică şi vegetaţia tropicală au acoperit templele care au căzut în uitare. Părăsite timp de 10 secole, cele două site-uri şi-au regăsit gloria de odinioară.
În zilele aglomerate e greu să-ţi croieşti drum printre vizitatori prevăzuţi cu umbrele şi aparate de fotografiat, veniţi din toată lumea. Astăzi, credincioşi şi păgâni se îmbulzesc să urce treptele abrupte de la Borobudur ce se presupune că duc spre drumul Nirvanei, se înghesuie în nişele sacre ale turnurilor de la Prambanan.
Sukuh şi sculpturile sale erotice
Splendidul templu de la Prambanan la apusul soarelui
Adevărate locomotive turistice, cele două temple javaneze celebre eclipsează prin notorietatea lor numeroase alte edificii, ceea ce deplâng autorităţile locale. Cu scopul de a prelungi sejururile turistice, noi hărţi au fost tipărite în 2011, în engleză şi japoneză, punând în valoare templele necunoscute cele mai apropiate. “Există mai mult de 10 temple demne de interes în împrejurimi, pe care prea puţini vizitatori îşi rezervă timpul să le descopere”. Templele “Sewu”, “Plaosan” şi “Sukuh” au un excelent potenţial turistic. Nu departe de Solo, templul Sukuh constituie într-adevăr o curiozitate. În inima celei mai importante ţări musulmane din lume, unicul templu erotic al Indoneziei merită să fie vizitat. Cu frizele sale cu personaje în erecţie şi cu explicite scene sexuale, monumentul surprinde pe bună dreptate. Construit în secolul al XV-lea, când imperiul Majapahit hindus pierdea teren în faţa islamului popularizat de negustorii de origine arabă, edificiul principal are alura unui templu incaş, datorită formei sale piramidale. Nimic nu apropie acest templu enigmatic de alte construcţii în stil budist sau hindus. Unii consideră că el ar marca renaşterea anacronică şi insolită a unei forme de animism prehindus, care ar fi existat cu aproximativ 1.500 de ani înainte. O curiozitate arhitecturală şi istorică, acest misterios templu javanez.
Unii oameni de ştiinţă cred că Sukuh şi sculpturile sale erotice au fost create ca o reacţie la dezvoltarea islamului.
Un cântec de lebădă gravat în piatră cu puţin înainte de dispariţia civilizaţiei hindo-budiste din Java şi mutarea ei în Bali, Templul ar semna astfel sfârşitul unei lumi.
Java, elogiul teatrului umbrelor
Un patrimoniu excepţional, Buddha pe terasele superioare de la Borobudur, care priveşte lumea
Marionete decupate în piele de bivol şi susţinute de o tijă de corn, reprezentându-l pe Brama, personaj central al teatrului de umbre indonezian, ieşit din tradiţia hindusă.
Ritual popular, teatrul de marionete “Wayang Kulit” constituie o artă sacră, ale cărei spectacole ascund, în spatele dimensiunii lor comice, critici sociale şi o morală umanistă.
Cu puterea unui zeu, marionetistul dă viaţă personajelor sale, ieşite din umbră în timpul unui spectacol.
“Nu trebuie redus teatrul de umbre la un divertisment pentru copii”, preciza Ida Bagus, pregătindu-şi marionetele în timp ce, în spatele ecranului, murmurul publicului demonstrează nerăbdarea. Marionetistul, numit “dalang”, consacră câteva ofrande şi îndeplineşte ultimele ritualuri înainte de a începe spectacolul. Cu un gest sigur, el o plasează apoi pe Gunugan, marioneta-simbol al păcii universului, în centrul scenei. Dintr-o dată, sună un gong şi orchestra începe să cânte. Formaţia compusă din instrumente de percuţie, “gamelan”, sună la începutul reprezentaţiei. În ritmul muzicii, marionetele se implantează şi se agită, vorbesc sau se bat. Cu un mic ciocănel, “dalang” loveşte o cutie de lemn şi conduce astfel muzicienii care îl acompaniază. Cu ajutorul asistenţilor care pregătesc marionetele, omul-orchestră conduce singur spectacolul, schimbă personajele, vocile şi intonaţiile, în timp ce deasupra capului său flacăra puternică a unei lămpi cu ulei dă viaţă umbrelor.
Chiar imobile, personajele plasate pe un tambur de banan par să vibreze, să şuiere, să mormăie. Între mâinile experte ale dalang-ului, ele capătă o dimensiune ireală, se retrag sau se precizează în funcţie de poziţia lor faţă de ecran. Cu puterea divină a unui creator al lumii, dalang este zeul care dă viaţă personajelor, monştrilor, eroilor sau bufonilor ieşiţi din umbră şi din noaptea timpurilor.
Imagine interioară din templul Sewu
Înscris în 2008 pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii, teatrul de umbre indonezian, numit “Wayang Kulit”, pare să se fi născut în urmă cu două mii de ani, în 150 î.Ch. Este considerat cea mai veche formă de marionete pentru teatrul de umbre din lume, dar astăzi este ameninţat cu dispariţia. Cu zece ani în urmă, existau încă 10 săli de spectacol, dar acum n-au mai rămas decât două, un teatru şi Muzeul Marionetelor din Yogia. Instituţiile publice nu subvenţionează această artă pentru că ea nu aduce aceleaşi profituri ca templele de la Borobudur.
Complex, sacru şi spiritual, teatrul de umbre constituie totuşi o artă majoră moştenită din istoria rocambolescă a ţării. Amestecând poveşti şi personaje ale epopeilor indiene “Mahabharata” şi “Ramayana”, ca şi episoade ale litearaturii clasice indo-javaneze, spectacolele asociază spiritul ludic cu satira socială şi politică. Dacă spectacolele de divertisment sunt curente, unele istorisiri îmbracă o dimensiune magică destinată să protejeze recoltele, un sat sau anumiţi indivizi.
Gamelan, formaţie tradiţională de muzicanţi din Madura
În mod tradiţional, o reprezentaţie clasică durează toată noaptea, de la ora 8 seara, la 5 dimineaţa. În timpul acestor spectacole-fluviu sunt introduse şi interludii musicale, lupte îndrăcite, legende şi bufonerii pentru plăcerea celor mici şi celor mari. Fie că este doar comic sau ritualic, fiecare spectacol asigură, într-adevăr, o dublă funcţie: să amuze publicul şi să-i înveţe pe oameni să trăiască în armonie. Trama spectacolelor rămâne fixă, dalang improvizează dialogurile şi reflecţiile în funcţie de actualitatea locală. Încarnând adesea simbolic politicieni sau oameni publici, personajele, ieşite din panteonul hindo-javanez, au o siluetă simplă, imediat identificată de spectator: Rama, omul perfect, Hanuman, Regele Maimuţelor, Semar, clovnul plin de înţelepciune, giganţi şi armate de monştri.
Spectacolul este întotdeauna plin de glume, de mici aluzii între artişti, de neînţeles pentru public, îndreptate spre unii membri ai trupei. De dimensiuni diferite, o mică trupă numără de obicei şase artişti, dar formaţiile mari pot merge până la 20-30 de muzicieni. Dacă un dalang este plătit de obicei cu 1.000 de euro pe seară, cei celebri pot avea un onorariu şi de 10.000 de euro pe seară pentru un spectacol complet, cu muzicieni, scenă, lumini…
Bali, o lume populată de fiinţe umane, de zei şi demoni
Dansul focului inspirat de Ramayana
În centrul arhipeleagului indonezian, Bali cultivă cu mândrie hinduismul în inima unor importante ţări musulmane. De-a lungul secolelor, această religie sincretică a influenţat profund identitatea Insulei Zeilor.
Situat la 20 de kilometri nord de Denpasar, templul Tanah Lot, “cu capul în nori şi picioarele în Oceanul Indian”, este unul dintre cele mai vizitate din Bali. Monumentul atrage în fiecare seară mii de vizitatori care vin să admire apusul soarelui.
Devenită o insulă turistică la modă în câteva decenii, Bali a reuşit să-şi păstreze magia şi farmecul.
În 2012, Indonezia este musulmană cu excepţia Insulei Bali care cultivă în continuare una dintre cele mai vechi religi din lume, hinduismul, apărut în mileniul III î.Ch. Magică pentru cei mai mulţi, neinteresantă pentru câţiva această insulă mitică are o suprafaţă de 5.620 de kilometri pătraţi şi numără trei milioane de locuitori, majoritatea hinduşi. Altădată, Bali era o insulă animistă, care venera spiritele şi natura. Hinduismul s-a impus în secolul al IX-lea, odată cu negustori indieni şi prinţii javanezi Sanjaya. După o succesiune de răsturnări politice, de războaie şi de perioade de pace, de alianţe şi trădări, de regate cucerite şi pierdute, imperiul Majapahit, care reunea Java şi Bali, s-a prăbuşit în secolul al XV-lea în faţa influenţei crescânde a islamului adus de negustorii musulmani de origine arabă.
Dansatoare de kecak
În procesiune, preoţii, notabilităţile şi curtea lor au traversat atunci spaţiul îngust care separă cele două insule pentru a se pune sub protecţia regilor balinezi. Intelectuali, muzicieni, dansatori, actori, marionetişti, sculptori şi artizani din toate corporaţiile au emigrat în această mică insulă providenţială, primitoare şi prosperă, unde puteau continua să practice artele şi meseriile lor. O epocă de aur care a influenţat profund sufletul insulei de-a lungul secolelor până astăzi. Odată cu elita imperiului, s-a instalat la Bali o întreagă cultură, declanşând o explozie creatoare fără precedent. Considerat de mulţi la originea a numeroase rituri fondatoare ale hinduismului balinez, un mare preot, pe nume Nirartha, s-a numărat printre cei expatriaţi în 1478. De la această dată, Bali a devenit ultimul bastion al hinduismului în inima unui imens arhipeleag convertit la islam. Şi a rămas aşa timp de peste cinci secole, povesteşte Marc Dozier.
Wayan kulit, ritual şi popular teatru de marionete din Bali
Astăzi, cu 240 de milioane de locuitori, Indonezia constituie cea mai importantă ţară de confesiune musulmană din lume. Aproximativ 85% din populaţia ei este musulmană, şi numai 3% sunt recunoscuţi ca hinduşi, majoritatea locuind în Bali. Mândri de istoria lor, locuitorii micii enclave hinduse cultivă cu nobleţe identitatea şi singularitatea riturilor lor. De-a lungul secolelor şi al diferitelor influenţe, Bali a dat naştere unei forme sincretice unice de hinduism, numit astăzi “Agama Hindu Bali”. Dacă venerează aceiaşi zei ca şi indienii, trinitatea Brahma, Shiva, Vishnu, balinezii nu reprezintă niciodată aceste divinităţi. Acestui panteon i se adaugă un cult al strămoşilor divinizaţi sub forma unei multitudini de zei, semizei, spirite şi demoni moşteniţi din animisml originar. Geniile bune şi strămoşii trăiesc în munţi, în timp ce giganţii şi fiinţele malefice stau sub pământ şi în mare.
“În centrul ordinii cosmice, omul are sarcina să echilibreze forţele opuse ale binelui şi răului. Oricare i-ar fi statutul, fiecare fiinţă umană trebuie, prin acţiunile sale, să contribuie la această stabilitate”, explica Cokorda N. Suyadnya, fiul regelui Ubud. Fie că face parte din familia regală, că este ţăran, negustor sau artizan, fiecare, prin ofrande, joacă un rol la fel de important ca brahmanul atunci când se roagă. Pentru noi, Bali este o lume populată de fiinţe umane, dar şi de zei şi de demoni care trebuie respectaţi şi onoraţi”.
Buddha în meditaţie la Borobudur
Această cosmogonie transcende astfel toate aspectale vieţii cotidiene. Nu există nicio zi fără să fie depuse la altarul familial sau în marile temple o ofrandă în semn de deferenţă. Un impozant coş cu fructe proaspete sau simple frunze pe care sunt aşezate boabe de orez, petale de flori şi esenţe. Derizorii şi efemere, magnifice şi strălucind de eleganţă, aceste ofrande vor îmblânzi proasta dispoziţie a demonilor până la următorul ciclu lunar sau cel puţin până poimâine.
Trebuie spus că aici, monştrii, chiar dacă nu sunt întotdeauna răuvitori, nu sunt nici blânzi. Pentru a te convinge este suficient să priveşti sculpturile care împodobesc frontoanele templelor. Deasupra uşii tronează în mod tradiţional un Boma protector, cu gura larg deschisă şi mâinile depărtate, înconjurat de mari figuri emblematice pentru mitologia balineză, Barong, Krishna şi Garuda. Construite după o organizare influenţată de hiduism, templele sunt în general orientate după o direcţie munte-mare şi compuse dintr-o serie de trei curţi în care se pătrunde printr-o poartă înaltă.
Stupas înalte de 3 metri conţinând statui ale lui Buddha
“Influenţată de hinduism, concepţia noastră cosmică este prezentă peste tot, crede Oka Anggrimawati, o reputată dansatoare de Legong. În arhitectura şi în construcţia templelor bineînţeles, dar şi în organizarea caselor şi satelor. Această reprezentare se află în inima dansurilor şi spectacolelor noastre, în toate riturile de naştere şi de moarte, şi chiar în jocurile noastre”. Aici sacrul se insinuează peste tot, iar brahmanii au suficientă imaginaţie pentru a profita de fervoarea populară. Strict interzise de lege, luptele de cocoşi înflăcărează pariorii, dar pariurile nu sunt admise decât în mod excepţional şi numai dacă o parte este dată preotului.
În ultima vreme însă, sculpturile balineze sunt realizate din ce în ce mai mult de sculptori musulmani din Java. Influenţa emigranţilor din celelalte insule, radicalizarea islamului în întreg arhipeleagul şi atentatele islamiste din 2002 şi 2005 în discoteci, cu moartea a sute de tineri, au antrent o oarecare crispare identitară. În acest context tensionat locuitorii se tem pentru perenitatea enclavei hinduse. Dacă pericolul există, e greu de spus.
Aşadar, nu pregetaţi să descoperiţi culorile şi tradiţiile Indoneziei, excepţionala moştenire patrimonială a acestei părţi de lume.
