Bob Dylan: blues la vârsta a treia

Întâmplător, Dylan a venit în România într-o perioadă demnă de legenda lui Dylan. Oameni în stradă, mizerie, abuzuri, disperare, un peisaj care aduce aminte şi de anii de început ai carierei cantautorului, dar şi de epoca lui Woody Guthrie, cântăreţul sindical care i-a influenţat mult primii paşi. Si totuşi, cei care şi-au închipuit că vor asista la un spectacol cu cântece-protest şi că vor agita brichete în aer în timp ce se aude „Blowin’ in The Wind” au avut parte de o surpriză.

Miercuri seară, Bob Dylan a oferit la Bucureşti un spectacol total de blues, rock’n roll, rythm and blues, cu accente funk, cu foarte puţine nuanţe de folk sau de country. E un Dylan cu sunet mai puternic şi mai ritmat decât cel din perioada The Band sau de la memorabilul concert din sala Budokan. Piese vechi sau mai noi reorchestrate, maestrul stând trei sferturi din timp la claviaturi şi oferind nonşalant solouri de orgă, scurte excursii emoţionale către muzicuţă, o trupă de acompaniament excelentă, cu sunet pur american. Din când în când, basul electric e înlocuit cu cel acustic, din când ân când apare sunetul, mai rar auzit azi, al unei pedal-steel guitar.

Când cântă, Dylan n-are vârstă. Între piese, pe semiîntuneric, bărbatul de şaptezeci de ani se mişcă încet şi precaut printre instrumente şi cabluri. Nu comunică deloc cu publicul prin vorbe, cântă piesă după piesă aproape fără pauză şi asta e suficient. Nu există nici măcar un bis propriu-zis, mai curând o scurtă parte a doua a cântării, când sunetul e mai lent şi ni se oferă, în fine, Like a Rolling Stone.

Neaşteptat, poate, concertul lui Dylan deschide solid o vară de blues care va atinge cota de sus odată cu sosirea lui Clapton.

Vreo zece mii de oameni, straniu de tineri ca medie de vârstă, au asistat la un spectacol memorabil. Programată iniţial pe „Iolanda Balaş”, întâmplarea a avut loc în final pe Zone Arena, o surpriză plăcută, cu acces uşor la venit şi plecat.