Bombe la mondiale. România, implicată

Vă prezentăm astăzi un top 10 al celor mai mari surprize înregistrate la turneele finale ale campionatelor mondiale. În episodul următor din World Cup Special o să vă dezvăluim şi blaturile de la mondiale.

1. SUA – Anglia 1-0 (CM 1950)

Victoria americanilor în faţa „inventatorilor” fotbalului este considerată şi astăzi ca fiind cea mai mare surpriză din fotbalul mondial. În SUA „soccerul” era o cenuşăreasă în ierarhia ramurilor sportive, baseball-ul, fotbalul american, baschetul şi cursele de maşini fiind primele în preferinţele „yankeilor”. Câte date privind diferenţa dintre cele două naţionale sunt sugestive.

Înainte de CM 1950, Anglia disputase – începând cu anul 1872 – nu mai puţin de 251 de meciuri inter-ţări, obţinând victoria în 80% dintre ele. De cealaltă parte, SUA disputaseră începând cu 1885 doar 38 de meciuri internaţionale, cele mai multe cu vecinii, Canada, Cuba şi Mexic, de asemenea state din lumea a III-a a fotbalului. Britanicii au obţint cinci victorii înaintea startului turneului final, 5-3 cu Portugalia şi 4-1 cu Belgia, ambele în deplasare fiind ultimele „repetiţii” cu public. Americanii, în schimb, au avut evoluţii catastrofale în 1949, 0-4 acasă cu Scoţia şi 0-6 cu Mexic în deplasare. Nu în ultimul rând, englezii erau toţi fotbalişti profesionişti, având în componenţă supervedete de talie mondială precum Billy Wright, Tom Finney sau Alf Ramsey, în timp ce americanii eru toţi fotbalişti amatori.

Meciul în sine nu a avut istoric. Britanicii au atacat în permanenţă poarta americanilor, dar Frank Borghi (un modest lucrător la o firmă de pompe funebre) a apărat tot ce s-a tras pe poartă. Golul victoriei SUA a fost înscris în minutul 37 de Gaetjens. Presa din Anglia a luat foc după acest rezultat, ecourile ruşinoasei înfrângeri dăinuind mulţi ani după acest turneu final. În 2005, meciul disputat pe 29 iunie 1950 pe stadionul Mineiro din Belo Horizonte a devenit subiectul filmului „The Game Of Their Lives”, personajul principal fiind Frank Borghi, interpretat de actorul Gerald Butler.

2. Coreea de Nord – Italia: 1-0 (CM 1966)

19 iulie 1966 este şi astăzi o zi neagră pentru fotbalul italian. În după-amiaza acestei zile, o „squadra azzura” considerată ca favorită la câştigarea titlului mondial, cu o echipă de vis din care nu lipseau supervedete precum Mazzola, Rivera, Facchetti, Guarnieri, Bulgarelli sau Albertosi, capota lamentabil în faţa total necunoscutei echipe a Coreii de Nord, debutantă la un campionat mondial.

Un meci între o naţională compusă din jucători de la superechipe ca Internazionale Milano (câştigătoarea Cupei Campionilor Europeni în 1964 şi 1965) AC Milan, Bologna, AS Roma şi Fiorentina şi una cu jucători de la Kikwancha Phenian şi Moranbong Phenian nu se putea încheia decât cu o victorie la scor a primeia. Şi totuşi, pe Ayresome Park din Middlesbrough, istoria a consemnat alt rezultat. Nord-coreenii au alergat „ca nişte atleţi la cursele de sprint, iar italienii au făcut un joc de aşteptare, considerând că golurile vor veni de la sine” („The Daily Mirror”). Golul victoriei a fost marcat în minutul 41 de Doo-Ik Pak.

În repriza a doua, „azzurii” au alergat după egalare, dar au ratat din situaţii incredibile. În urma acestui rezultat, marea favorită Italia a fost eliminată încă din faza grupelor, iar Coreea de Nord a avansat în sferturile de finală. În această fază, asiaticii erau să mai detoneze o bombă: în jocul împotriva puternicii selecţionate a Portugaliei (care evolua pe scheletul Benficăi Lisabona – una dintre cele mai puternice echipe din lume ale anilor ’60), conduceau cu 3-0 în minutul 24. A urmat însă forcingul extraordinar al starului Eusebio, care până în minutul 59 a întors rezultatul înscriind de patru ori, iar în final, colegul său Jose Augosto a pecetluit scorul final.

Protagoniştii uriaşei surprize au avut, aşa cum se anticipa, parte de urmări diametral opuse după ce au ajuns acasă. Italienii au fost atacaţi cu ouă clocite şi roşii stricate când au coborât din avion, iar casa selecţionerului Edmondo Fabri a fost păzită săptămâni în şir de carabinieri pentru a preveni furia „tifosilor”. După eliminarea prematură de la mondiale, federaţia de specialitate din peninsulă a luat măsuri radicale, interzicând transferarea în campionatul intern a jucătorilor din alte ţări, considerându-se că numărul mare de „stranieri” contribuie la scăderea creşterii fotbaliştilor autohtoni.

De cealaltă parte, jucătorii nord-coreeni au fost decoraţi de către dictatorul Kim Ir-sen şi au obţinut funcţii înalte în structurile militare ale ţării. Conform unui documentar de pe Discovery, realizat în 2004, s-a aflat că jucătorii nord-coreeni, deşi aveau statutul de amatori, erau de fapt profesionişti mascaţi, de altfel ca toţi fotbaliştii din statele comuniste. De menţionat că, în 1966, românii au urmărit în direct la televiziunea naţională marea surpriză de la Middlesbrough, mondialele din Anglia fiind primele transmise în direct la televizor.

3. Senegal – Franţa 1-0 (CM 2002)

Franţa 1 contra Franţa 3, aşa a fost numit în epocă acest meci. Franţa era principala favorită la titlul mondial, venită din poziţia de campioană mondială şi europeană en titre. Senegalul cu 21 de jucători din 23, legitimaţi la echipe de primă şi a doua ligă din… Franţa (cei mai mulţi însă rezerve la echipele lor de club) până în 2002 nu a contat aproape deloc în competiţia continentală, reuşind însă o calificare-surpriză în finala Cupei Africii pe Naţiuni chiar în 2002. Nici cel mai excentric parior nu a mizat vreun cent pe senegalezi, şi doar rezultatele bune obţinute în continuare de africani au făcut ca această surpriză să nu fie pe locul 1 în top.

4. Camerun – Argentina 1-0 (CM 1990)

Maradona, Caniggia, Burruchaga, Basualdo, Sensini, Ruggeri, Balbo, Pumpido faţă în faţă cu un Roger Milla de 38 de ani, jucător la echipa franceză JS Saint-Pierroise din liga colonială Reunion, Makanaki, Oman şi Kana Biyick. O comparaţie imposibilă. Argentina campioană mondială cu patru ani înainte. Camerun avea două titluri continentale în Africa, dar la vremea respectivă marile cluburi europene încă nu descoperiseră filonul continentului negru, competiţia – Cupa Africii pe Naţiuni – neavând deloc un nivel valoric ridicat. De menţionat că Argentina a jucat finala respectivei ediţii a mondialelor, fiind învinsă de „panzerele” germane.

5. Algeria – RF Germană 2-1 (CM 1982)

Acest rezultat intră în top 10 al surprizelor din mai multe motive: germanii veneau din postura de echipă campionă a Europei în 1980, erau o superputere a fotbalului mondial şi erau un lot de jucători de „24 de carate”. Algeria era debutantă la mondiale, nu câştigase niciun titlu în competiţia continentală din Africa, iar la vremea respectivă, nu avea jucători valoroşi în campionatul Franţei sau alte campionate occidentale.

Din cei şase jucători care evoluau în Franţa, doi erau rezerve la echipe de primă liga, iar ceilalţi jucau în ligile 3 şi 4. La CM 1982, Algeria avea cota de 1.000/1 pentru câştigarea titlului mondial, iar Germania de Vest, 3/1. Ca să dreagă busuiocul după această înfrângere, germanii au trebuit să cumpere bunăvoinţa austriecilor, pentru a trece de grupe. (Despre acest subiect în episodul următor din World Cup Special.)

6. Bulgaria – Germania 2-1 (CM 1994)

De ce este acest rezultat în top 10 al marilor surprize? Răspunsul este simplu. Germania era campioana mondială a ediţiei precedente şi vicecampioană europeană. De cealaltă parte, Bulgaria, în cele (doar) cinci participări la turneele finale (1962, 1966, 1970, 1974 şi 1986), nu reuşise să obţină nici măcar o victorie în 15 jocuri disputate. Meciul s-a jucat în faza sferturilor de finală, Bulgaria calificându-se cu şasă din grupă, după un început dezastruos, 0-3 cu Nigeria. S-a calificat printr-o victorie 2-1 cu Argentina, dar sud-americanii erau deja calificaţi şi, în plus, erau total debusolaţi din cauză că liderul lor, Maradona, fusese depistat pozitiv.

7. Cuba – România 2-1 (CM 1938)

Chiar dacă nu era considerată ca fiind o putere mondială, echipa României era cotată ca fiind una „quality”, iar unele victorii din anii ’30 o calificau ca o formaţie de care trebuie să se ţină seama. România avea o serie de victorii în faţa Iugoslaviei şi Poloniei – echipe destul de bine cotate în Europa, un egal şi două înfrângeri la limită în faţa superechipei a Cehoislovaciei, precum şi egaluri cu Belgia şi Suedia şi o victorie de senzaţie în faţa Franţei. De cealaltă parte, Cuba nu exista pe harta fotbalului mondial. În ultimii trei ani nu jucase niciun meci internaţional.

Cubanezii au ajuns la mondiale în urma retragerii – în prima fază – a echipei El Salvador (1-2 şi 1-6 au fost în 1935 rezultatele obţinute de Cuba în faţa acestei ţări) şi a Mexicului (2-3, 1-4 şi 0-5 au fost rezultatele din calificările pentru CM 1934 ale Cubei cu naţionala „azteca”). În aceste condiţii, meciul dintre România şi Cuba era considerat ca fiind singurul disproporţionat din punctul de vedere valoric al optimilor de finală (în 1938 la turneul final au participat 16 echipe, toate meciurile fiind eliminatorii – n.a.).

8. RDG – RFG 1-0 (CM 1974)

Acesta a fost singurul meci disputat între cele două Germanii în perioada în care au existat cele două state. Germania de Vest, campioană europeană în 1972, medaliată cu argint şi bronz la mondialele din 1966 şi 1970, era principala favorită la câştigarea titlului mondial – pe care în final şi l-a adjudecat. Faptul că juca pe teren propriu îi conferea un avantaj în plus. Echipa RDG nu era deloc una de mâna a doua, dar nici statut de putere europeană nu avea. S-a calificat la mondiale beneficiind de un arbitraj părtinitor în meciul de la Leipzig cu România (2-0) şi decisiv de imensa gafă a portarului Răducanu din minutul 89 al meciului din Finlanda, care s-a încheiat la egalitate (1-1) şi care a contat în câştigarea grupei.

Victoria celor din Est – considerată ca fiind o surpriză uriaşă, în meciurile anterioare din grupă, RDG învinsese fără să convingă echipa exotică a Australiei şi terminase la egalitate cu modesta echipă a statului Chile – mai are o explicaţie. Vest-germanii au pierdut intenţionat meciul, pentru a evita întâlnirea în faza grupelor semifinale a echipelor Braziliei şi Olandei, considerate şi ele mari favorite ale turneului final.

9. Irlanda de Nord – Spania 1-0 (CM 1982)

Spania, ţară gazdă a turneului final, avea drept obiectiv calificarea în semifinale, lucru perfect posibil dacă ţinem cont de valoarea lotului. Britanicii veneau la un turneu final pentru a doua oră, după ediţia din 1958, ei nereuşind între 1960 şi 1980 nici măcar o calificare la vreun turneu final al Campionatului European.

Înaintea jocului cu Spania, nord-irlandezii au mai produs o semi-surpriză – 0-0 cu Iugoslavia -, dar şi-au „revenit” repede, cu un 1-1 cu o echipă din lumea a patra a fotbalului, Honduras. Spania avea neapărat nevoie de minim un egal, pentru a avea o grupă în sferturile de finale foarte accesibilă cu adversari ca Austria şi Franţa, la vremea respectivă „cocoşii galici” nefiind cotaţi ca favoriţi.

10. Mexic – Franţa pronostic 1; Coasta de Fildeş – Portugalia 1X (CM 2010)

Chiar dacă statisticile au clasat pe locul 10 al marilor surprize un alt meci, cotidianul.ro anticipează două mari surprize la turneul final care începe în aceste zile. Dacă pronosticurile noastre se vor confirma, atunci, cu siguranţă, site-ul Planet World care contabilizează marile surprize va efectua modificări în acet top 10. Ne mai rezervăm „dreptul” să anticipăm un egal sau o victorie a Paraguayului în faţa campioanei mondiale Italia şi, de asemenea, un rezultat pozitiv al Uruguayului în faţa Franţei. De asemenea, credem că Brazilia va avea viaţă foarte grea în meciul cu Coasta de Fildeş.