Cadoul involuntar pentru Georgescu din noua Strategie de Apărare

Miercuri la prânz, direct de la Tribuna Palatului Cotroceni și la fix 178 de zile de când a devenit președintele României, Nicușor Dan a anunțat că pune în dezbatere publică pentru două săptămâni noua Strategie de Apărare a Țării  pentru perioada 2025–2030.

În plan extern, Strategia Națională de Apărare a Țării (SNAT) reafirmă:

• parteneriatul strategic cu SUA ca pilon al securității;
• susținerea unei păci juste pentru Ucraina, nu un armistițiu fragil;
• față de Republica Moldova, România se declară „apărătorul cel mai activ al intereselor sale”, în virtutea limbii, culturii și destinului comun;
• întărirea profilului României în cadrul NATO și UE, prin dezvoltarea industriei de apărare și participarea la inițiative europene precum SAFE;
• continuarea luptei pentru o ordine internațională bazată pe reguli și respingerea revizionismului rus.

În plan intern, documentul pune accent pe:

• combaterea corupției ca element al securității naționale;
• reforma instituțiilor și creșterea eficienței administrației publice;
• modernizarea economiei și implicarea cetățenilor în reziliență și apărare civilă;
• dezvoltarea infrastructurii critice (transport, digital, energie, AI);
• extinderea industriei de apărare și crearea unei baze economice de susținere a apărării.

Am citit integral documentul, de altfel unul plin de entuziasm, în care elementul conceptual principal este „independența solidară”, definită drept echilibrul dintre loialitatea față de aliații strategici (NATO, UE, SUA) și capacitatea României de a acționa autonom atunci când interesul național o impune.

Mai concret spus, această „independență solidară” e o formulă prin care Administrația Prezidențială condusă de Nicușor Dan încearcă să pună în termeni românești ideea franceză de autonomie strategică, dar fără a deranja Washingtonul sau Bruxelles-ul.

În esență, noul document SNAT e și o formă de răspuns doctrinar la episodul Georgescu de anul trecut, unde România a acționat fără precedent pentru a-și salva democrația. Și știm că francezii ne-au ținut spatele după anularea alegerilor, mai ales prin vocea președintelui Macron, ori de câte ori anularea alegerilor a fost contestată de administrația Trump prin vocea vicepreședintelui JD Vance (la Munich Security Conference în februarie), de rețelele de propagandă ale Kremlinului sau de rețeaua MAGA de pe X via Musk.

Fără dubiu, formula de „independență solidară” e după părerea mea cea mai ambițioasă invenție intelectuală a Cotroceniului din ultimul deceniu. Dar și cea mai riscantă. De ce? Pentru că sugerează că România vrea să fie adultul responsabil din Estul Europei: fidelă aliaților, dar suficient de matură cât să nu mai aștepte ordine. E, în teorie, echilibrul perfect între Paris și Washington. În practică, însă, e o frază care cere mai multă substanță decât oferă.

Și dincolo de retorica președintelui Nicușor Dan, care a vorbit despre „o Românie construită în jurul cetățeanului”, despre „lupta cu corupția ca formă de apărare națională” și despre „pactul de încredere dintre stat și societate”, documentul lasă impresia unei viziuni neînchegate între intenție și execuție, chiar dacă se pune accent pe digitalizare, pe apărare, pe industrie și cercetare, pe Marea Neagră și pe reziliența societății. 

România condusă de Nicușor Dan își afirmă dreptul de a avea inițiativă proprie, ca un partener matur care contribuie, nu doar urmează direcția. Iar strategia sugerează că România a atins „maturitatea statală” și este pregătită să-și asume un rol regional mai ferm, devenind „principala putere a Europei de Sud-Est” și „a doua mare putere la est de Germania, după Polonia”.

Există însă niște semne de întrebare legate de acest concept de „independență solidară”.

Documentul o definește poetic și spune că „adevărata independență nu se poate priva de loialitate”, dar nu precizează concret cum se traduce acest principiu în politici publice și ce domenii pot fi gestionate autonom față de NATO sau UE. 

Mai mult, nu se indică nici care sunt limitele acestei autonomii și nici cum se articulează loialitatea cu inițiativa proprie.

În plus, dorința asta de a transforma România într-un „jucător geopolitic major” în sud-estul Europei contrastează cu capacitatea administrativă redusă a statului pe mai multe domenii.

„Independența solidară” promite să fie cheia de boltă a acestei reconstrucții. Dar dacă o citești atent, realizezi că nu e nici cheie, nici boltă, e doar o metaforă. Nu aflăm ce înseamnă concret să fii „independent” în interiorul unei alianțe, cum se articulează inițiativa proprie cu obligațiile față de aliați sau ce se întâmplă când solidaritatea cu aliații contravine interesului național.

Ce fac alții?

Inspirația franceză se simte în redactarea noii SNAT, însă Franța își permite luxul de a nu cere voie nimănui. De ce? Pentru că de zeci de ani, Parisul a construit un model de autonomie strategică bazat pe ideea că solidaritatea e utilă doar atâta timp cât nu limitează libertatea de decizie. 

De la arma nucleară, până la portavioanele proprii și o industrie de apărare complet suverană, Franța și-a proiectat statutul nu doar în termeni de alianțe, ci de capacitate de acțiune unilaterală. Iar când Macron iese public și vorbește despre „Europa puternică”, el nu se gândește la puterea politică de la Bruxelles, ci se gândește la o Europă care vorbește franceza strategică, ca să fim mai clari, adică o Europă a aliaților cu care francezii au un parteneriat, dar de care nu sunt dependenți.

Germania, în schimb, are o logică mult mai diferită. Berlinul nu caută libertatea de a acționa singur, ci capacitatea de a activa Europa colectiv atunci când Statele Unite nu pot sau nu vor să se implice. Iar Marius Ghincea spune acest lucru într-o evaluare critică pentru Explicativ a noii Strategii Naționale de Apărare. 

Ce fac nemții mai exact e o formă de autonomie prin cooperare, nu de autonomie prin separare. De aici vine și modelul german de „suveranitate strategică”: totul se face în interiorul sistemului, dar cu resurse și instrumente europene, nu americane. E o formă de putere blândă, dar calculată, adică o formă de leadership care construiește dependență reciprocă, nu independență ostentativă.

În schimb, Polonia merge pe altă linie, aproape opusă. Varșovia nu vorbește despre autonomie, ci o practică. Investește peste 4% din PIB în apărare, cumpără tancuri sud-coreene, rachete americane și drone turcești, își diversifică parteneriatele bilaterale și își întărește flancul estic fără să aștepte consensul NATO. 

Polonia e practic deja laboratorul ideii de autonomie operațională în interiorul solidarității aliate. Practic, polonezii au cultivat excepțional un mod de a-și consolida securitatea prin multiple linii de cooperare, dar au avut flerul și inteligența să-și păstreze controlul asupra deciziei finale.

România, pe de altă parte, alege să transforme totul într-o formulă conceptuală: „independență solidară”. Nu are forța nucleară a Franței, nici capacitatea industrială a Germaniei, nici agresivitatea strategică a Poloniei. În loc de instrumente pentru a ne consolida securitatea și a ne apăra cetățenii, avem metafore. Ele sunt frumoase și inspiraționale, dar nu ne apără de nimeni.

În loc de bugete clare, avem promisiuni. Și e bine că le avem, chiar e necesar, dar pentru o țară care vrea să iasă din logica periferiei geopolitice, a crea doar un concept e insuficient dacă nu creezi și infrastructura de putere care să-l susțină în practică.

De fapt, diferența fundamentală între ce spunem noi și ce fac ceilalți e că Franța traduce autonomia în putere reală, Germania traduce solidaritatea în influență instituțională, iar Polonia traduce securitatea în acțiune directă. România, deocamdată, traduce aspirația în limbaj.

Containerul gol care plutește pe marea așa-zis suveranistă

Marius Ghincea, cercetător la universitatea elvețiană ETH Zurich și specializat în politică externă și de securitate, mai spune că acest concept de „independența solidară” suferă de o problemă: 

„Este atât de lipsit de substanță conceptuală încât pare să funcționeze ca ceea ce lingviștii anglofoni ar denumi drept „floating signifier” – un termen fără conținut fix, care poate fi umplut cu sensuri contradictorii, în funcție de preferințe.”

Mai concret spus, „independența solidară” e un termen plutitor, ca un container gol care poate fi umplut cu orice sens convenabil. Poate fi semnalul unei maturizări politice, dar și o concesie discretă către curentele suveraniste interne, care cer o distanță mai mare față de Occident. 

Iar într-un context în care lideri precum Simion sau Georgescu au confiscat limbajul suveranității, riscul e real ca un cetățean să devină confuz și să nu mai știe să distingă între „independența solidară” a lui Nicușor Dan și „România suverană” a lui Călin Georgescu și a AUR-ului.

Realitatea e că trăim într-o epocă în care limbajul e o armă puternică, iar orice termen neclar devine automat muniție pentru cei care trăiesc din a semăna confuzie.

Ce trebuie spus clar e faptul că AUR și Călin Georgescu nu vorbesc despre independență ca despre o capacitate strategică, ci ca despre o fantezie politică a izolării. Adică o Românie neutră, ruptă de Occident, care se apără de „dictatele Bruxelles-ului” și „ordinele Washingtonului”.

Însă problema e că, atunci când Palatul Cotroceni folosește același lexic, chiar și cu intenții bune, diferența de sens dispare în percepția publică de masă. Cuvintele încep să sune la fel, iar pentru oamenii care nu citesc analize strategice, ci dau scroll zilnic și înghit propaganda de pe TikTok, nu mai e clar cine vorbește despre autonomie în sens european și cine o folosește ca paravan pentru izolare. 

Dezinformarea se hrănește din ambiguități, iar de acest adevăr trebuie să fie conștientă echipa președintelui Nicușor Dan. Iar România nu-și mai permite concepte care pot fi interpretate în ambele sensuri. Și „independența solidară” este un asemenea concept, pentru că poate fi o viziune modernă despre responsabilitate în alianțele din care facem parte sau poate deveni, în mâinile greșite, o scuză pentru populism geopolitic. 

Iar dacă în următoarele două săptămâni nu e clar definit acest concep, nu e clar explicat și nu e intens apărat în spațiul public, acesta va fi confiscat de aripa georgistă și așa-zis suveranistă. Și, odată confiscat termenul, România riscă să piardă nu doar controlul asupra propriului discurs strategic, ci și asupra înțelesului cuvintelor care o definesc.

E totuși bine că vorbim de „independența solidară”?

Evident că da, dar e necesar să știm ce presupune această independență, căci poate fi și văzută ca un exercițiu de recuperare a vocabularului furat de tabăra așa-zis suveranistă, care în ultimul an a confiscat termeni precum „independență” și „suveranitate” prin discursuri izolaționiste. Iar acum Nicușor Dan vine și spune: „Uitați, oameni buni, suntem independenți, dar în interiorul comunității euro-atlantice, nu în afara ei.”

Dacă e așa, atunci e o mișcare subtilă, dar inteligentă, care are rolul de a recupera de la extremiști limbajul și de a-i reda sensul original, acela euro-atlantic. În loc de antioccidentalism, discuția despre suveranitate poate fi văzută din nou ca o afirmare lucidă a interesului național real, nu de propagandă.

În plus, România nu mai stă la marginea mesei, ci începe să vorbească în nume propriu, dar fără să ridice tonul. E un echilibru fin, aproape imposibil, între loialitatea față de partenerii strategici și dreptul de a-ți proteja interesele naționale fără teama de a fi considerat „rebel”. Iar într-o regiune care fierbe și într-o Europă tot mai tensionată, e normal ca Bucureștiul să-și caute vocea.

Numai că ideile frumoase despre independență nu valorează nimic dacă nu se sprijină pe economie, industrie, infrastructură și instituții care funcționează optim. 

Altfel spus, „independența solidară” are nevoie de un guvern puternic, care să livreze reforme, eficiență, dezvoltare și stabilitate pe toate fronturile, altfel va rămâne doar o etichetă elegantă peste aceleași reflexe vechi din politica românească. 

De aceea, marea provocare e ca România din următorii cinci ani să aibă curajul să devină ceea ce pretinde deja că este: un stat care nu doar aparține Vestului, ci îl și ajută să reziste.

Începutul unei tranziții între epoci

Președintele Nicușor Dan a încercat miercuri, în conferința de presă, să dea un sens moral acestei dorințe a țării de a se transforma într-un hub regional în apărare.

„Cetățenii ar putea ezita să apere o Românie coruptă, dar vor fi pe deplin solidari cu o țară care le apără libertățile”, spune președintele, și e, probabil, una dintre cele mai sincere fraze rostite de un președinte român din ’90 și până în prezent.

Pentru prima dată, corupția nu e doar o problemă de justiție, ci de apărare națională. Pactul dintre stat și cetățean devine componentă de securitate, nu de morală. Iar în logica președintelui Nicușor Dan, o Românie curată e o Românie apărată. Adică o țară care își respectă propriile reguli își poate proteja și frontierele, și valorile.

E o viziune care mută accentul dinspre tancuri și baze militare spre încredere și merit, spre un stat care se apără prin funcționalitatea sa. Iar SNAT 2025–2030 devine astfel un document de tranziție între epoci, adică între vechea Românie, care trăia sub umbrela NATO fără să o înțeleagă, și o Românie care încearcă să-și asume, cu toate imperfecțiunile ei, un rol de actor regional activ, nu doar declarativ. 

Și nu putem să fim un actor regional important fără să vorbim de Marea Neagră.

Marea Neagră își schimbă rolul

Marea Neagră nu mai e privită în noua SNAT doar ca o regiune de tranzit sau un simplu flanc militar, ci ca un spațiu strategic de competiție între lumi. În limbajul diplomatic, „instabilitatea din arealul pontic” înseamnă, de fapt, o amenințare directă la adresa intereselor românești: securitate energetică, libertatea navigației, controlul resurselor din zona economică exclusivă.

Rusia, știm, a transformat Marea Neagră într-un laborator al tacticilor de intimidare, de la rachetele lansate din Crimeea până la atacurile hibride și dronele care au traversat spațiul nostru aerian. În fața acestei realități, România nu-și mai permite să fie un simplu spectator, iar noua strategie vorbește despre transformarea României într-un actor central al securității Mării Negre, alături de Turcia și Bulgaria, prin consolidarea flotei, modernizarea șantierelor navale și investițiile în infrastructura militară și civilă de la Constanța.

E o schimbare importantă, dacă citim atent, pentru că nu mai vorbim doar apărare pasivă, ci participare activă la modelarea regiunii. România vrea să devină un pol de stabilitate și conectivitate, unde coridoarele energetice și logistice coincid cu cele de securitate. 

Practic, Marea Neagră e văzută acum ca un spațiu de reconstrucție economică și tehnologică, nu doar ca o zonă-tampon între NATO și Rusia.

Pe termen mediu, SNAT vorbește deschis despre transformarea României, din 2027, în cel mai mare producător de gaze din UE, o ambiție cu o mare valoare strategică. În spatele acestei fraze se ascunde o realitate mai amplă: energia, infrastructura digitală și industria de apărare devin instrumente de descurajare la fel de importante ca forța militară.

Iar Marea Neagră devine, astfel, scena unde țara noastră își joacă destinul de putere regională. Dacă vom reuși să ne ținem de aceste promisiuni și să le realizăm, România ar putea transforma poziția la Marea Neagră într-un adevărat activ strategic. Dar acel „dacă” trebuie să se transforme în fapte.

Republica Moldova

Mai trebuie spus și că noua Strategie Națională de Apărare a Țării fixează Republica Moldova ca unul dintre cele mai importante obiective externe ale României.

Documentul mai subliniază că Rusia reprezintă o amenințare directă la adresa Chișinăului, iar acest lucru „impune” consolidarea și diversificarea angajamentului României față de Republica Moldova. Asta înseamnă sprijin politic, economic, energetic, instituțional și, mai ales, reziliență în fața manipulării informaționale și a presiunilor hibride.

Strategia are inclusă în secțiunea „Cuvântul înainte” formularea că România se va manifesta „drept apărătorul cel mai activ al intereselor Republicii Moldova”, pe baza comunității de limbă, istorie și destin european comun.

Însă pe dimensiunea practică, strategia nu vorbește despre ce ar face România dacă Moldova ar fi atacată. Nu se indică nici o posibilă intervenție militară și nici o operațiune unilaterală. 

De ce? Pentru că România nu poate traversa Prutul pe cont propriu. Și acest lucru nu are legătură nici cu lipsa de voință politică de la București, nici cu lipsa de empatie față de Chișinău. Are legătură cu realitatea dură a capacităților noastre militare.

Mai exact, România nu are infrastructura necesară pentru a susține o operațiune terestră majoră în afara teritoriului național. Logistica, de la mobilitate militară la lanțurile de aprovizionare, nu e calibrată pentru acțiuni unilaterale. În plus, nu avem nici nivelul de interoperabilitate, nici viteza de reacție, nici numărul de brigăzi complet operaționalizate ca să putem vorbi despre o intervenție fără sprijin american sau NATO.

Cel mai probabil, dacă Moldova ar fi atacată, România nu ar acționa unilateral, ci în coordonare politică și militară cu Washingtonul, cu Bruxelles-ul și cu capitalele regionale ca Varșovia și Kiev. În practică, contribuția României ar veni prin trei direcții: logistică, sprijin umanitar și eventual asistență militară limitată, dar toate integrate într-un cadru aliat.

Economia este fundamentul securității

Strategia recunoaște și un adevăr rar spus în documente oficiale: economia este fundamentul securității, nu invers. Dacă nu ai o economie competitivă, dacă statul rămâne captiv corupției și incapacității administrative, dacă infrastructura critică e găurită, atunci nu poți susține nici armata, nici parteneriatele, nici ambițiile geopolitice. De aici vine accentul pe tehnologii de frontieră, pe inteligență artificială, pe industrie autohtonă de apărare, pe coridoare logistice și pe conectivitate la Marea Neagră. Fără aceste lucruri, România rămâne dependentă în orice scenariu critic.

Din strategia lui Nicușor Dan se vede clar o schimbare de ton: România vrea să conteze mai mult în regiune, vrea să devină producător, nu doar consumator de securitate. Dar asta nu se traduce prin „acțiuni singură în regiune”, ci prin ceva mult mai pragmatic: să devenim un aliat mai util în NATO și UE, un stat care poate pune la dispoziție infrastructură, industrie, tehnologie și predictibilitate. E un fel de upgrade intern.

„Economia este atât fundamentul oricărei aspirații naționale, cât și factorul decisiv în relațiile internaționale”, se arată în strategie la pagina 10. E, poate, cea mai ambițioasă formulare a documentului, pentru că se referă la o Românie care își bazează securitatea pe performanță economică, nu doar pe alianțe. 

Doar că dincolo de această afirmație, textul rămâne declarativ, pentru că nu explică cum se va susține reindustrializarea, cum va fi implicat sectorul privat sau cum se va finanța inovarea în domenii strategice precum IA, robotică sau apărare.

În logica documentului, economia ar trebui să ofere securitate prin a produce stabilitate prin locuri de muncă, autonomie energetică și lanțuri de producție integrate. Dar fără o reformă fiscală reală, fără un ecosistem antreprenorial care să atragă investiții străine și să dezvolte capitalul autohton și fără un cadru coerent și predictibil pentru parteneriate public-private, ideea rămâne la nivel de intenție.

În fond, documentul recunoaște o realitate incomodă, aceea că „economia țării noastre a avansat mai rapid decât instituțiile care compun arhitectura statului”. Iar aici e fisura majoră a sistemului, pentru că avem o economie care se mișcă înainte, dar un stat care încă merge pe frână. Fix cum a spus săptămâna trecută și președintele Nicușor Dan la summitul organizat de confederația patronală Concordia.

Strategia vorbește frumos despre digitalizare, energie, agricultură sustenabilă și IT&C, dar nu indică și care sunt pârghii instituționale pentru ca aceste domenii să devină motoare de securitate. E aici un tradițional paradox românesc: vrem să construim reziliență economică, dar ne lipsesc exact mecanismele prin care s-o punem în mișcare.

Amenințările hibride

SNAT dedică multe paragrafe fenomenului hibrid, dezinformării, atacurilor cibernetice sau războiului informațional și recunoaște deschis că România e vulnerabilă: „Nivelul scăzut al gândirii critice, alfabetizării media și culturii de securitate constituie vulnerabilități care conduc la o reziliență scăzută a societății în raport cu extremismul, radicalizarea și manipularea informațională.” E o frază puternică care se regăsește la pagina 21. 

Strategia însă nu oferă instrumente educaționale, programe media sau politici publice pentru a întări gândirea critică a cetățenilor. Se vorbește despre „utilizarea malignă a rețelelor sociale” și „limitarea dezbaterii publice”, însă reacția statului e vagă: instituțiile sunt chemate să reacționeze, nu să prevină.

Cu alte cuvinte, războiul informațional e diagnosticat, dar nu tratat. Iar într-un context în care manipularea a devenit o armă de capturare și control a maselor, așa cum am spus mai sus, România nu are un scut civic, programe de alfabetizare digitală și nici vreo strategie de comunicare coordonată. 

SNAT menționează la pagina 13 că „percepția și voința umană devin ținte ale celei mai avansate forme de manipulare, ​​respectiv războiul cognitiv”, dar nu spune cine, concret, este responsabil să apere cetățeanul de acest război.

Documentul recunoaște ceea ce prea puțini politicieni au spus până acum: informația a devenit front de luptă, iar corupția, propaganda și vulnerabilitățile cognitive fac parte din același ecosistem de risc. Numai că, în lipsa unei infrastructuri democratice de răspuns, care presupune educație, transparență și jurnalism onest făcut în interes public, România riscă să rămână o țintă deschisă într-un conflict invizibil, dar activ și tot mai periculos cu fiecare zi care trece.

Putem deveni mai buni, dar nu singuri

Există două paragrafe în strategie care rezumă ideea că putem și trebuie să devenim mai buni, dar nu vom deveni niciodată singuri:

1) „Această Strategie dă o importanță covârșitoare și Parteneriatului Strategic cu SUA, pilon de neînlocuit al securității noastre și platformă de avansare a prosperității României. Prezența militară a SUA în țara noastră, precum și investițiile americane, cu precădere în domenii strategice și de frontieră tehnologică, vor putea să ducă Parteneriatul nostru în etapa maturității sale depline, optimizând fundamentele securității noastre naționale.” (pagina 8)

2) „Apartenența la NATO și UE a creat condițiile pentru trecerea la acest nou concept strategic pentru România: independența solidară. […] Se poate, prin urmare, afirma că cele două jumătăți ale conceptului de independență solidară se vor consolida reciproc, ilustrând că adevărata independență nu se poate priva de loialitate și că valoarea celei din urmă e fortificată de cea dintâi.” (pagina 7)

Cele două paragrafe indică că România poate reduce dependențele tehnologice, poate produce mai mult, poate reacționa mai rapid, dar nu poate compensa prin voință politică ceea ce doar alianțele îi pot garanta: efect de descurajare, capabilități militare majore, proiecție strategică. Strategia admite implicit asta și o face foarte bine. Ăsta-i un mare PLUS.

Însă MINUSUL cel mai important, așa cum am expus în toată argumentația de mai sus, e că noua Strategie Națională de Apărare a Țării nu oferă mecanisme clare pentru reducerea decalajului dintre ambiție și performanța instituțiilor care ar trebui să implementeze aceste obiective.

Și, deși președintele ne-a anunțat că noua strategie va fi urmată de un „plan de implementare” care nu va avea caracter public, dar care va ajunge pe masa CSAT și în comisiile de specialitate din Parlamentul României, documentul noii SNAT nu oferă instrumente concrete, termene sau indicatori de evaluare a progresului.

Iar fără o traducere clară în politici sectoriale măsurabile, strategia riscă să rămână doar un document declarativ de 40 de pagini care sună bine, e ambalat frumos, dar nu produce efecte concrete în planul politicilor publice sau al instrumentelor strategice de securitate care ar trebui să construiască acea „Românie în jurul cetățeanului” despre care a vorbit președintele Nicușor Dan la fix 178 de zile de când a devenit președintele României.

Noua Strategie Națională de Apărare a Țării va fi adoptată într-o ședință a CSAT care va fi convocată pe 24 noiembrie, urmând ca pe 27 noiembrie, strategia să fie prezentată de președinte în Parlament.