Călătorii cu dragostea şi moartea

Corespondenţă de la Magda Mihăilescu

Să fie o coincidenţă? Probabil. Dacă este aşa, înseamnă că se întâmplă ceva cu lumea noastră şi prea vesel nu poate fi. Poate că generaţionismul societăţii de azi sapă mai mult decât putem noi observa. Am mai scris, marile festivaluri nu-şi aleg filmele în funcţie de anumite teme. Şi totuşi, ciudat se mai rânduiesc ele uneori. Am văzut, unul după altul, două filme ai căror eroi, cupluri de bătrâni, aleg să moară împreună, ţinându-se de mână, după ce au trăit unul lângă altul, o viaţă întreagă, asemenea lui Filemon şi Baucis din legendă, cei care au avut o singură rugă către Zeus: să plece de pe această lume în aceeaşi zi, aceeaşi oră, pentru a nu fi părtaşi niciunul la suferinţa celuilalt. Contemporanii noştri de pe ecran nu aveau cum să se transforme, prin voinţă divină, El – într-un stejar, Ea – într-un tei. Au ales să-şi pună capăt zilelor cu clasicul pumn de medicamente, ca în filmul lui Robert Guediguian La Villa, sau prin asfixiere cu gaze, ca în Leisure Seeker (Vacanţă de plăcere) al lui Paolo Virzi, ambele în competiţie. Niciuna dintre cele două perechi nu şi-a luat viaţa din disperarea precarităţii existenţei, a opresiunii sociale. Aveau de toate, ba chiar cu prisosinţă.

Pentru prima oară marsiliezul Guediguian, cineast al oamenilor simpli, al muncitorilor din sud, declarat antiparizian, se angajează într-o naraţiune despre clasa burgheziei provinciale surprinse în momente de cumpănă. Boala patriarhului familiei adună la căpătâiul acestuia toate rudele, fiii şi fiica răspândiţi prin ţară. Niciunul nu pare să fie fericit, niciunul nu prea ştie încotro să apuce. Discuţiile despre moştenire reînvie vechi animozităţi. În această atmosferă, doi dintre bătrânii membri ai familiei vor fi găsiţi, într- bună zi, fără suflare, întinşi pe pat, spre mirarea tinerilor care nu pricep nimic din ceea ce înseamnă sentimentul inutilităţii pe această lume. Filmul este corect, nu străluceşte, dar nici nu supără. Faptul că personajele despre care am scris sunt interpretate de actori necunoscuţi şi aură, ne-a împins să fim atenţi, în primul rând, la temă. A venit, însă, şi vijelia, cutremurul, sau cum vrem să-i spunem, cu alte cuvinte spctacolul pur al marilor actori.

Helen Mirren şi Donald Sutherland la conferinţa de presă

Acel amintit Leisure Seeker, cu Helen Mirren şi Donald Sutherland, film americam făcut de un italian, cu o interpretă englezoaică şi un partener canadian. Altfel, trece drept film al ţării gazdă. Vârstnicii Ella şi John găsesc că îţi poţi face de cap şi la bătrâneţe. Pleacă de acasă cu o veche rulotă, fără să-şi anunţe copiii, atât de voioşi, încât abia observăm că bărbatul tot repetă, fără rost, că ar vrea un hamburger. Pare că ştie ce vrea la capătul acstei călătorii, să vadă casa lui Hemingway, dar nu pentru mult timp. Începe să caute cu disperare, dar şi cu sfială, în memorie, nume, date. Parcă şi-ar cere cuzele neputinţei. Nevasta îi acoperă cu infinită delicateţe stânjeneala, boacănele, uneori se mai şi înfurie. Tot parcursul călătoriei este unul al nevoii omeneşti de tandreţe şi înţelegere, al mărturisirilor, al secretelor şi geloziilor trecutului. Când ne dăm seama că femeia poartă perucă, semn al bolii, ne întrebăm dacă nu cumva regizorul se afundă în melodramă. Paolo Virzi ştie, însă, să echilibeze nuanţele, ca mai toţi italienii, să cheme umorul salvator. A ţinut neapărat să-i aibă în film pe Helen Mirren şi pe Sutherland (producătorii îi voiau pe Redford şi pe Jane Fonda). Mulţi îl văd pe canadian undeva, departe, cu un Oscar, rolul fiind pe placul Academiei: partitură lucrată cu migala exasperantă a şcolii lui Lee Strasberg. „Este omul Metodei – spunea regizorul la conferinţa de presă. Intră în rol cu mult înainte, îl readuci greu la realitate, în timp ce Helen Mirren vorbeşte despre mâncăruri şi, în secunda următoare, sare în faţa camerei”.

Helen Mirren pe covorul roşu

Spre surprinderea multora, filmul a plăcut mai mult străinilor decât conaţionalilor lui Virzi. Stampa scria: „Dragă Paolo, ne-ai făcut să plângem, dar întoarce-te acasă, în Italia”. Poate şi pentru că este ultimul moştenitor al tradiţiei comediei italiene. Chiar dacă Victoria şi Abdul din filmul cu acest titlu al lui Stephen Frears nu mor împreună, pentru că nu aveau cum, ea fiind regina Victoria, El – servitorul indian, nu pot să nu scriu şi despre hainele grele ale bătrâneţii, fie ea şi una regală. Iconoclast, sfidător, ireverenţios în faţa protocolului îngheţat al Curţii – izvor de nesfârşite ironii, Frears vede şi el în Dame Judi Dench interpreta ideală a glorioasei Victoria, căreia actriţa i-a dat un chip şi în Mrs. Brown al lui John Madden (1998). O regăsim, acum, spre sfârşitul vieţii, apăsată de singurătate şi plictisită de ipocrizia supuşilor, gata să înveţe hindi de la un frumos june emisar al Indiilor, devenit mentorul său. Faptele sunt, ne avertizeaă pregenericul, „oarecum reale”, dar nu are importanţă. Când vezi alaiul stilat al Curţii ascultând pe la uşa reginei, ne creşte inima: iată o tradiţie fără moarte şi fără hotare. Judi Dench a plecat cu un Leu de Aur de aici, în 2013, pentru Philomena aceluiaşi Frears. Nu-l poate avea şi pe al doilea, filmul nefiind în competiţie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.