Când o cântăreaţă netalentată devine un simbol

Să fii lipsită de talent şi să ajungi celebră! Parcă nu ar fi o noutate în ziua de astăzi, la noi. Dar o “celebritate” de-a noastră nu devine un simbol, precum a devenit americanca Florence Foster Jenkins, care a trăit între anii 1868 şi 1944 în Statele Unite ale Americii. A reprezentat un simbol pentru cei ce au visat şi nu au fost îndrăzneţi; reprezintă un simbol şi după 70 de ani trecuţi de la dispariţia ei. Antitalentul însă nu a descurajat-o pe Florence Foster Jenkins să-şi îndeplinească visul: să cânte. Autentică, sinceră, liberă, bogată, ea a reuşit „să scrie istoria”. În jurul ei roiau admiratorii – şi nu era vorba doar de snobi. A fost o cântăreaţă unică în felul ei.

În plină glorie! Foto Andrei Runcanu

Viaţa acestei soprane amatoare i-a inspirat pe mulţi. Bunăoară, dramaturgul englez contemporan Peter Quilter a scris În plină glorie!/ Glorious! (2005), text nominalizat la Premiile Laurence Olivier şi jucat cu succes în peste 20 de ţări.

Piesa a văzut lumina rampei de curând şi în România, la Teatrul de Comedie. Răzvan Mazilu, care semnează regia, coregrafia şi ilustraţia muzicală, vine cu o viziune inversă, răsturnată, după cum şi spune, „asupra ideii de operă şi balet”. În scenă e construit un univers baroc datorită scenografiei Iulianei Vâlsan, punctând extravaganţa şi patosul pentru tot ce este grandios ale acestei anti-eroine curajoase. Străluceşte kitsch-ul (asumat de scenografă, bineînţeles) – ambianţa ce i se potriveşte de minune femeii cu aripi, care la prima vedere pare nebună.

O scenă amuzantă din spectacol

Florence Foster Jenkins, interpretată de Gabriela Popescu – minunată alegere pentru acest rol -, nu este însă nebună. Conştientă de faptul că nu are ureche muzicală, nu are voce pentru o cântăreaţă de operă, ea dă spectacolul vieţii ei, într-un hotel de lux, unde au venit foarte mulţi oameni. Ce vis realizat! Se crede imbatabilă, dar nu concurează cu nimeni, nu face nimănui rău, nu ia locul nimănui, nu aduce pe nimeni cu forţa la recitalurile sale, organizate o dată pe an la Hotelul Ritz. Generozitatea ei dă pe dinafară. Se distrează, făcându-i şi pe cei din jurul ei să se distreze.

Gabriela Popescu (în centru) între Simona Stoicescu şi Meda Topîrceanu

„E o piesă de teatru cu momente muzicale”, spune Răzvan Mazilu despre În plină glorie!, în care pune accent pe ironie, pe fericire, aducând râsul în sală, căci personajul este o mare artistă netalentată, care amuză asistenţa.

Pentru a realiza cât mai veridic rolul lui Florence Foster Jenkins, actriţa Gabriela Popescu beneficiază de sprijinul celorlalţi interpreţi: George Mihăiţă – în rolul unui actor eşuat şi prieten al cântăreţei (personaj real); Mihai Bisericanu – pianistul care vine pentru bani să o acompanieze (personaj real, de asemenea) şi o îndrăgeşte, intrând în acest joc fastuos; Eugen Racoţi – în travesti, pe post de impresar; Andreea Samson – femeie în casă, care nu vorbeşte engleza, ci doar spaniola, amuzând pe toată lumea cu replicile ei; Simona Stoicescu şi Meda Topîrceanu – balerine, al căror dans e în concordanţă cu felul de a cânta al doamnei Jenkins. Un alt rol – cel al Doamnei Johnson, fiind „vocea publicului meloman” în contrasens cu ceea ce era considerat anormal, a fost atribuit sopranei Felicia Filip, care vine din sală strigând la cântăreaţă: „Opriţi-vă! Sunteţi o ruşine şi am venit aici pentru a vă spune acest lucru. Ariile de operă sunt o formă de artă!”.

Felicia Filip, Eugen Racoţi în travesti şi cele două balerine. Foto Andrei Runcanu

Ce era arta pentru Florence Foster Jenkins? Puteţi afla din spectacolul Teatrului de Comedie, o montare vie, colorată, construită pe un original concept regizoral bine ancorat cu inteligentul concept scenografic, în care jocul actorilor este o provocare. Te poate captiva această oglindă deformată „pusă în faţa marii opere”, cu o lume desenată cu măsură, pentru a nu fi ridicolă.

Mihai Bisericanu asistând la marele show

„Lumea are nevoie, uneori, pentru a merge înainte şi a deveni mai bună, de aceşti excentrici plini de originalitate, care fac din propria lor viaţă un fabulos spectacol, care trăiesc fiecare zi ca şi cum ar juca permanent pe o scenă. Care devin modele pentru ceilalţi şi le dăruiesc putere, pasiune, energie. Care «trăiesc pe un nor»”, afirmă Răzvan Mazilu în textul său din caietul de sală.

Poate lumea ar trebui să fie puţin nebună ca să fie mai bună! Nebună în sensul frumos!