Când venea străbunicul de la Viena, se oprea la Sarmizegetusa

Din tată-n fiu, trăitorii acelor locuri apropiate cetăților dacice nu au avut ideologi care să le insufle obsedante basme de adormit generații de-a rândul, vorbeau despre daci.

Ziua porților deschise la situl arheologic Sarmizegetusa Regia, 24 august 2024, a marcat și un secol de la primele săpături de cercetare arheologică sistematică în Sarmizegetusa Regia. Cu această ocazie, vizitatorii au văzut cele mai recente lucrării şi ultimele rezultate ale săpăturilor arheologice din cetatea dacică.

Înainte de vremea cercetării sistematice, prin anii 1865-1885, Ion Ștefănescu, fost pădurar, când venea de la Viena, istovit după ceasuri multe de mers călare, înainte să ajungă acasă, se oprea la Sarmisegetuza. Mângâia pietrele, mai îndepărta un strat de mușchi năpădit ici-colo, își strângea sumanul, poate cerceta ceva în zare și pornea spre ai lui.

Din tată-n fiu, trăitorii acelor locuri apropiate cetăților dacice, nu au avut ideologi care sa le insufle obsedante basme de adormit generații de-a rândul, vorbeau despre daci. Doamna Sabina Ivașcu – pictoriță, poetă, prozatoare -, născută la Cluj și a copilărit la Brad, Orăștie, Timișoara scrie rândurile de mai jos:

«Când venea străbunicul de la Viena»

Străbunicul meu din Munții Orăștiei nu a fost istoric, nu a fost dacolog, nici dacopat, nici legionar, nici comunist, nici popă.

Deși contemporan cu Hașdeu și Densusianu, nu i-a cunoscut și nici nu a apucat să citească articolele lor. Deci nu avea cine și cum să îl îndoctrineze. Preotul din sat care îi era si cumnat, nu ținea slujbe de pomenire a dacilor sau a regelui lor Decebal. Străbunicul Ion Ștefănescul a fost pădurar în Munții Orăștiei. În fine, generații mai școlite din neam, preferau să spună că a fost „inginer silvic”. Nu i-am văzut diploma așa că nu pot să mă pronunț asupra acestei dispute de familie. Dar știu de la fata lui, bunica mea, Valeria că atunci când venea de la Viena, istovit după ceasuri multe de mers călare, înainte să ajungă acasă, se oprea la Sarmisegetuza. Mângâia pietrele, mai îndepărta un strat de mușchi năpădit ici-colo, își strângea sumanul, poate cerceta ceva în zare și pornea spre ai lui.

Din tată-n fiu, trăitorii acelor locuri apropiate cetăților dacice, nu au avut ideologi care sa le insufle obsedante basme de adormit generații de-a rândul, despre daci.

Ei aveau pietrele.

Manifestări kitsch, indiferent că erau din vremea lui Carol al doilea sau gen „cântarea României”, nu existau la 1800, iar la 1500 nici atât!

Dragostea, venerația pentru ACELE PIETRE, s-a transmis din tată-n fiu fără intenția de a o transforma vreodată in aroganță sau împăunare deșartă.

Ardelenii s-au născut lângă acei „bolovani”, lângă acele ruine. Pentru ca atât a rămas, da!

Străbunicul Ion Ștefănescu, (1838-1918) pădurar și proprietar de păduri în Munții Orăștiei. Și-a învățat întâi copiii acasă să scrie, să citească și să socotească în limba română, apoi abia i-a trimis la școlile oficiale.

Scrisoarea ultimului soldat dac

Nu-i drept că dacii or fost săraci, ori proști. Ei or fost ca azi, de mai multe feluri – care gospodari, care mai lăsători, care beutori, care ocoși, care spurcați la gură, care cu frică de Zamolxe. Or fost, nu-i vorbă, și unii tare mișei. Da erau pricepuți cititori în mersul cerului și tare buni vindecători. Când Burebista o spus că trăbă făcută capitală la Sarmi, acolo s-o făcut, nu în altă parte! Cezar, împăratu’, o vrut să vină cu armata să strâce treburile lu Burebista da’ n-o mai apucat fiindcă o gașcă de senatori, între care și un băiat de suflet de-a lu’ Cezar l-or junghiat pă împărat mai rău decât să înjunghie porcu’. Să zâce că unii or numărat 23 de tăieturi, dacă nu mai multe, l-or tăiat mai ceva decât tăiem noi la coasă otava. Dup’ asta o vint Octavian August – mie-mi zâce Tavi, vedeț bine – o vint Scorilo, după el o vint Duras, și p’ ormă o ajuns Decebal reje.

Acuma, n-o să vă fac aici istoria dacilor da’ musai să vă spun cum o fost cu cartea, cum să zice mai pă domnește, cu scrisoarea, ultimului soldat dac, pă care bunu’ ăl bătrân o are în minte de la bunu-so, iar bunu-so de la nu să știe cine din vechime, de dinainte de-a veni turcii, tătarii și alții ca ei.

Noi am fost din tată-n fiu țărani. Care iobagi, care nu. Când niște domni de la Viena, pin 1800, or vrut să steie de vorbă cu oarece conte de-aci despre Pădurea de Salcâm, contele o zis că nu-i lămurită treaba și domnii de la Viena or plecat cum or vint. Dup’ aia o mai fost felurite întâmplări pân să vie colectivizarea. Atuncea, la colectivizare, unii și-or luat câmpii, alții or crezut c-or să capete pământul ălor de-și luară câmpii, dar n-o fost chiar așa. Care însă n-o avut mai mult de-o vacă și ceva miriște o rămas cu vaca aia și cu fânu ăla. Acuma, cu scrisoarea ultimei cătane din armata dacilor o fost așa: o lăsat scris cătră tăț urmașii lui, sau care or mai trăi pă pământu ăsta de lângă Pădurea de Salcâm, care nu-i departe de Sarmi, și nici de Costești, să facă cercetare și să răspundă la întrebarea lui. Întrebarea aia din scrisoarea transmisă din tată-n fiu, din moș în strămoș, era una  sângură: ce le-o trăbuit romanilor din vremea lui Traian să benchetuiască 123[1] de zile după ce or câștigat răzbelu contra dacilor? Asta era scris în scrisoarea aia. Io am început să caut și să citesc pin cărți, ba și copchiii noști or citit mai multe ca noi. Ne place sa povestim sara că ce de aur or cărat de-aci romanii și dup’ aia austro-ungarii, și dup’aia rușii și tot așa. Da romanii or dus la Roma în anu ăla 106, care întregi cu aur și argint. În afară de asta o mai fost și trădătoru ăla de Bicilis care i-o dus pe romani la locul unde era comoara, îngropată sub un râu. 123 de dzâle or petrecut romanii de bucurie că i-or învins pe daci. Zece mii de gladiatori s-or luptat în arene că să-i distreze pe romani, unșpe mii de animale or fost fripte pentru chefurile fericiților învingători. Și dup’ aia, păntru ca să înceapă șantierul columnei – că or făcut și-on stâlp mare, numit “columna lu Traian” – or desființat un deal care era acolo, or nivelat pământu’ să facă loc columnei, auziț dumneavoastră, or ras un deal mare ca să nalțe columna! Înălțimea de patruzeci de metri[2] a columnei era fix înălțimea dealului pă care l-or bătucit pân l-or făcut una cu pământul!

Spune tu, Totoi, mai departe! Totoi nu știe, le încurcă! Spun eu! No, hai zi tu! Tăceți mă! Zi copchile că tu știi mai bine.

Păi o fost așa, că scrie pe columnă în latinește clar: “at declarandum quantae altitudinis mons et locus tantis operibus sit egestus*”. (”Pentru a se arăta cât de înalt era muntele și locul săpat cu eforturi atât de mari”-lat.)

Și asta-i acuma problema noastră: noi am moștenit de la cătana aia, de la soldatu’ dac o întrebare:

ce le-o trebuit romanilor din vremea lui Traian să benchetuiască 123 de zile după ce or câștigat răzbelu contra dacilor ?

Ce facem cu ea? Cu întrebarea? N-or fost dacii ăia, chiar așa niște nime-n drum.

Zic și Io.

Tavi a lu’ Floruț. Costești, 1961.», desena cu litere doamna, ce are o strașnică poftă de povestit în scris, Sabina Ivașcu.

Sabina Ivașcu este pictoriță, poetă, prozatoare, născută la Cluj. A copilărit la Brad, Orăștie, Timișoara. Din 1963 locuiește în București. Absolventă a Liceului Mihai Viteazul din București în 1967. Licențiată în Artă Monumentală in 1974. Între 1974 – 1989 a lucrat ca angajată în diverse instituții de stat și private ca proiectant, muzeograf, expert la Oficiul de Expoziții al UAP. A fost cadru didactic la Academia de Artă București din 1991 până 2012 când se retrage. Colaborează din 2010 cu Grupul Blaue Stunde din Köln, Germania în cadrul expozițiilor de Artă Video cu filme de un minut. A colaborat cu versuri, proză, grafică, cronici plastice la diverse publicații și edituri.

[1] După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma o festivitate mare și costisitoare, de 123 de zile. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia Romană pentru a evita sclavia. Detaliile celor două conflicte, grele și sângeroase au fost relatate de istoricul roman Dio Cassius, dar cele mai bune comentarii sunt basoreliefurile de pe Columna lui Traian, construită în Roma de Apolodor din Damasc (în 113), precum și de pe monumentul triumfal de la Adamclissi, din Dobrogea. https://ro.wikipedia.org/wiki/Decebal;

https://www.jstor.org/stable/24172542?seq=1;

Silvio Ferri Studi Classici e Orientali Vol. 11, Opvscvla: scritti vari di metodologia storico-artistica, archeologia, antichità etrusche e italiche, filologia classica (1962), pp. 443-450 Published by: Pisa University Press S.R.L.

[2] Concepută pentru a sărbători victoriile militare ale împăratului Traian în Dacia, Coloana este, de asemenea, un monument al înțelepciunii tehnologice și constructive a lumii romane. Expoziția vă va permite să retrăiți călătoria blocurilor colosale de marmură care alcătuiesc lucrarea: din carierele aflate la 800 de metri deasupra nivelului mării, au fost transportate la Portus Romae de-a lungul a 200 de mile nautice, iar apoi până în capitală urcând Tibrul. Ridicarea monumentului trebuia să facă față unor greutăți considerabile: de la 20-30 de tone pentru fiecare din cele șaptesprezece tamburi, până la aproximativ 40 de tone pentru capitelul din vârf. Coloana a fost inaugurată pe 12 mai 113 d.Hr. în interiorul Forumului Traian fiind o sursă de inspirație și bucurând o serie de artiști și arhitecți până în secolul al XIX-lea.;

https://www.uffizi.it/eventi/costruire-un-capolavoro-la-colonna-traiana;

https://conoscerelastoria.it/decebalo-leroica-resistenza-dellultimo-re-dei-daci.