De o bună bucată de vreme, Teatrul Odeon merge ca pe roate. Nu ştiu cum face doamna Dorina Lazăr, directoarea instituţiei în cauză – şi o invidiez pentru asta! -, să nu se vadă în nici un fel criza. Odeonul are premiere multe şi, în general, de calitate. Făcute cu „ştaif”.Ultima îi aparţine lui Radu Afrim. Este vorba de „Câtă speranţă” de Hanoch Levin, traducerea Doru Mareş. Este atât de puternic afrimian acest spectacol încât, după reprezentaţie, am simţit imperios nevoia să arunc ochii pe afiş pentru a vedea cine semnează textul. Deşi am constatat că acesta îi aparţine (de drept) lui Hanoch Levin, iar traducerea lui Doru Mareş, nu cred că nu a fost (îndelung) prelucrat chiar de către regizor.
Atât de prelucrat încât am fost tentată să cred că-i aparţine cu totul sau în foarte mare măsură! Şi n-ar fi prima oară. Radu Afrim face parte din categoria regizorilor care folosesc, adesea, textul ca pretext, ca fundament pentru spectacolul pe care urmează a-l realiza. Imaginaţia lui brodează mult pe marginea replicilor, dându-le noi dimensiuni sau rescriindu-le. Farmecul/reuşita producţiilor sale constă şi în acest tip de abordare a unor piese.
Îl preţuiesc pe acest artist pentru că e autentic. Pentru că şi-a creat un stil. Pentru că e deştept, cult, talentat şi are o imaginaţie debordantă. Asta nu înseamnă că este genial în fiecare zi şi că este scutit de eşecuri. Montările sale pot fi proaste sau bune. Pot fi măcar onorabile, însă niciodată anoste.
Premiera de la Odeon nu este dintre acelea care te lasă cu gura căscată, tocmai pentru faptul că în ea se găseşte prea mult „afrim”, adică prea multe citate din producţiile anterioare. Fiind vorba de 20 de minipiese destul de diferite ca tematică, regizorului îi vine uşor să se joace de-a el însuşi. Aşa se face că avem parte de dans, de cântecele (interpretate live şi cu mult suflet de către actori), de travestiţi, de sâni goi („puţini”, dar avem!), de busturi goale (nu cine ştie câte, dar avem!), de costume sofisticate şi cam zurlii, viu colorate, însă cu gust, de decoruri ample (multe uşi, prin care se pare că zboară toate speranţele noastre…) şi care se pliază perfect pe întreg (scenografia: Iuliana Vîlsan), lumini impecabil realizate şi un strop de videoproiecţie (cu imagini impresionante). Avem parte şi de un pic de cabaret. Mă întreb de ce a abandonat Afrim ideea de a face un spectacol de cabaret în toată regula, pentru că şi scheciurile, şi posibilităţile actorilor îi permiteau asta din belşug. Aşa, momentele de cabaret reprezintă doar nişte coperte reuşite, care conferă o anume simetrie reprezentaţiei. Păcat.
Povestioarele sunt şi ele de toate felurile, cele mai multe fiind uşor absurde. Necitind textele propriu-zise, ci doar văzând ansamblul, îmi dau cu părerea că Radu Afrim a amplificat bizarul situaţiilor (şi) pentru a crea unitatea producţiei. Nimic rău în asta. Actorii, excelent distribuiţi, l-au urmat cu credinţă, înţelegându-şi rostul în spectacol. Rareori îmi este dat să descopăr relaţii atât de bine sudate între interpreţi.
Funcţionează, toţi, cu precizia unui mecanism bine uns. Artişti din vreo trei generaţii şi cu posibilităţi actoriceşti diferite (e drept, cei mai mulţi foarte talentaţi şi cu experienţă scenică intensă) se unesc într-un demers dificil. De altfel, Radu Afrim ştie să coaguleze un colectiv. Este iarăşi unul dintre meritele sale majore. Este nemaipomenit să o vezi pe Dorina Lazăr în tot soiul de costume şi cu pieptănături caraghioase, jucând personaje juvenile cu multă ingenuitate. Nu poţi să nu o admiri pe Rodica Mandache în mai multe ipostaze, care de care mai ciudate, amintindu-ne, cu duioşie şi haz, de Doruleţ cea de altădată (cândva, în „Visul unei nopţi de iarnă”). Apariţiile Lianei Mărgineanu şochează prin curajul de a apărea aproape dezbrăcată şi impresionează prin impetuozitatea interpretării. Este mereu amuzantă, niciodată vulgară. Chiar şi atunci când îngroaşă puţin nota personajului, ştie să se oprească înainte de a sări prea mult calul. Seriozitatea lui Ionel Mihăilescu în
Magicianul care taie o femeie (pe Dorina Lazăr) în două, nemaireuşind s-o lipească la loc, stârneşte hohote de râs. Virginia Rogin ne explică de ce nu se mai duce ea la teatru (pentru că la spectacolul lui „Afrim, ăla”, unde-şi dăduse întâlnire cu soţul, se vorbea numai despre „pişat, căcat, pişat, căcat”, pângărind „sfânta scândură a scenei”). Este de mirare felul în care actriţa ştie să combine vulgaritatea cu ironia. Alături de aceşti seniori ai Odeonului apar mai tinerii Pavel Bartoş, Gabriel Spahiu şi Antoaneta Zaharia. Au aplomb, servind bine la plasă foarte experimentaţilor lor confraţi. O menţiune specială trebuie făcută foarte tinerilor Călin Stanciu Jr. şi Istvan Teglaş (ultimul semnează şi coregrafia), care formează un cuplu comic memorabil. Sunt o pată de culoare pe care, musai, o ţii minte.
Muzica semnată de Vlaicu Golgea îmbracă acest ghiveci agreabil, conferindu-i savoare. Şi nu spun deloc peiorativ că acest spectacol seamănă cu un ghiveci. Are de toate şi îl ingurgităm cu plăcere. Totuşi, e lung, atât de lung (cam trei ore, fără pauză), încât, la un moment dat, faci calculul la care dintre scheciuri se putea renunţa. De fapt, la oricare, pentru că nu au cine ştie ce legătură între ele, decât prin intervenţia ingenioasă a regizorului: cântecelele, dansurile, actorii care apar în mai multe momente… Şi pentru că sunt atât de multe, cu siguranţă poţi descoperi că unele sunt mai reuşite decât altele, pentru că sunt clipe când eşti cu totul acolo şi clipe în care concentrarea scade, scade, până te trezeşti aţipind, apoi iarăşi te cuprinde vâltoarea… Şi tot aşa.
Sigur că există riscul ca nu aceleaşi momente să placă tuturor. E normal. Pentru mine au fost suficiente acelea în care am aflat cam care ar mai fi, azi, speranţele oamenilor: unul, cică, speră să găsească un tovarăş de călătorie pe trecerea de pietoni. Şi abia cu această ocazie s-ar putea să ne dăm seama cât de periculoasă poate deveni traversarea unei străzi (a unei vieţi!)… Altul speră să-şi vadă nevasta tăiată în două în cutia neagră a Magicianului, negândindu-se că s-ar putea să dea peste un Magician amator, care o va tăia repede şi definitiv, fără a mai reuşi să o asambleze la loc. O profesoară speră să-şi convingă discipolii că pământul e plat… şi chiar reuşeşte. O actriţă speră să înveţe pe de-a-ntregul un cântecel şi să danseze bossa-nova mai bine decât colega ei. Şi reuşeşte şi ea. Un bărbat speră să-şi recupereze portmoneul uitat la o fostă iubită în urmă cu câţiva zeci de ani… Şi el reuşeşte… Vedem, dar, cât de mărunte şi de perisabile sunt cele mai multe dintre speranţele noastre. Dezolant.
