Orăştie, oraşul de provincie ce dă impresia că se întinde pe doar câteva hectare, la vestul judeţului Hunedoara, cuminte, aproape de Mureş, între Apuseni şi masivul Surianu, străjuind poarta vechiului Pământ Crăiesc, gospodărit de saşii aşezaţi la sudul Transilvaniei, sute de ani la rând. Printre blocurile ceauşiste au mai rămas destule case vechi, unele de două secole şi mai bine. Dac-ai întreba un istoric, ai avea surpriza să afli că aici se concentrează parcă toată istoria poporului român, de la Burebista până la rezistenţa anticomunistă.
Monumentele noastre istorice, atâtea câte ne-au mai rămas, reprezintă fără îndoială unele dintre cele mai vii mărturii ale trecutului istoric al pământului nostru, nefiind răspândite pe o arie largă ce corespunde spaţiului geografic ocupat de vrednicii ce au trăit, au dăinuit şi şi-au dezvoltat aici. Chiar dacă vremurile ce au dat strălucire acestora au apus, chiar dacă folosinţa lor nu mai corespunde astăzi cu cea dată odinioară de înaintaşi, ele fac parte însă, în totalitatea lor, din mozaicul care a dat naştere civilizaţiei noastre actuale.
Casele monument istoric, pentru că despre una dintre ele se va face vorbire, sunt mărturii istorice, ruine ale unor monumente roase de aripa vremii sau distruse cu bună ştiinţă de răutatea, lăcomia sau ignoranţa generaţiilor ce s-au perindat în decursul secolelor, fie ele monumente care au înfruntat veacurile în forma lor iniţială, fie în formă restaurată sau transformată, şi pe care le putem vedea astăzi, sunt o nepreţuită comoară artistică şi documentară, fără de care studiul civilizaţiei orăştiene nu este de conceput.
Centrul istoric al oraşului Orăştie deţine cea mai importantă şi valoroasă zonă arhitecturală din judeţul Hunedoara. Aici s-a stabilit ordinul franciscanilor, care a contribuit la rapida dezvoltare a zonei, aspectul medieval al oraşului Orăştie dăinuie în linii mari până în zilele noastre, cel mai important punct din oraş era Piaţa Centrală. În secolul al XIX-lea, conducerea oraşului a luat măsuri de schimbare a unor elemente arhitecturale, schimbări vizibile şi în prezent, casele care mărginesc Piaţa Centrală păstrează elemente ale arhitecturii săseşti: clădiri masive, cu 1 – 2 niveluri, având porţi mari ce ascund curţile interioare. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în centrul oraşului au fost construite case ce aparţineau unor oameni înstăriţi, mutaţi de la periferie spre centru; cele mai aspectuoase astfel de case sunt: Casa Dr. Cornel David, Casa farmacistului Nicolae Vlad, Casa întreprinzătorului de construcţii Nicolae Parau, Casa Dr. Ioan Mihu, Casa Dr. Aurel Vlad, Casa învăţătorului Ioan Branga, Casa Vulcu.
Despre „Casa Vulcu” l-am rugat pe mai-marele muzeului din Orăştie, Dr. Mihai Căstăian, să ne relateze: „În principiu, Casa Vulcu este cel mai important monument arhitectural, cel mai expresiv monument arhitectural actualmente păstrat în Orăştie. Este o construcţie realizată într-o manieră caracteristică începutului de veac XX, în stilul Art Nouveau, o construcţie demnă de un oraş mare. Probabil că arhitectul, pe care nu-l cunoaştem, este unul de şcoală vieneză, şi punerea în operă arată puterea financiară pe care familia Vulcu (cei mai importanţi comercianţi români din Orăştie) a înţeles să o pună în operă.
Construcţia se află la intersecţia a două străzi, actualmente. Înainte – o stradă şi un interstiţiu, pentru că strada Ion Creangă era blocată, era proprietatea Colegiului Reformat Kun, care includea şi acea sală de sport, tipică pentru sistemul de gimnastică suedeză practicat la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.
Construcţia efectivă – în unghi, într-un plan diedru – are un parter, un etaj şi un pod, iar accesul monumental este dominat de un turn şi un balcon (care suprapune intrarea). Spaţiul de jos a fost dedicat unui scop comercial – e vorba de un magazin (comerţul era îndeletnicirea de bază a familiei Vulcu) – iar spaţiul de sus probabil era amenajat ca locuinţă. În compartimentarea respectivei curţi, în partea din spate există o serie de construcţii anexe, posibil ateliere sau depozite pentru mărfuri. La subsol, de asemenea, construcţia prezintă nişte pivniţe bine structurate, actualmente mai greu accesibile, inclusiv cu un gârlici către exterior, pentru primirea mărfii pe frontul sudic al edificiului. Stucaturile reprezintă o formă de prezenţă artistică – mulurile respective sunt deosebit de viguroase şi se încadrează extrem de clar stilului Art Nouveau, de fapt, secesionului austriac de la începutul veacului XX.
Ca element de prezenţă în viaţa publică, în această clădire au fost organizate mai multe expoziţii ale românilor din Orăştie, între care documentată este cea din septembrie 1913 – moment în care, în 12-13 septembrie, la Orăştie se desfăşoară Adunarea Generală a «Astrei», şi era aşteptată venirea aviatorului Aurel Vlaicu (care s-a şi prăbuşit la Băneşti)”.
Dan Orghici:… n-au fost cumva şi tipografii pe-acolo? …
Mihai Căstăian: „Nu ştiu. Tipografia nouă a fost acolo unde e Casa Moţa. Pe Nicolae Bălcescu, acolo unde e şi placa pe clădire.
Nu ştiu să… posibil să fi fost…
Legat de expoziţia respectivă, în 1913, practic, fiecare meseriaş român a venit cu nişte lucrări care să îl reprezinte, între care şi «Atelierul de ţesături româneşti», care funcţiona încă din 1907, şi care a expus cu acest prilej lucrările mâinilor măiestre ale femeilor din zonă”.
Cum deunăzi se auzea pe Strada Ion Creangă zgomot de utilaje, venea din curtea casei, ştiut fiind că aceasta este declarată Monument Istoric, HD-II-m-B-03386, am căutat să văd ce se întâmplă. Primul demers a eşuat, dar până la urmă am intrat în curtea interioară, prin bunăvoinţa constructorului ce curăţa, şi acordul unuia dintre proprietari.
Ce am găsit acolo?
Urmele zecilor de ani în care s-a lâncezit în prostie şi ignoranţă, plus hoţia făcută ca-n codru de oameni fără istorie, cultură şi Dumnezeu!
Curtea interioară plină de trunchiuri ale foştilor pomi crescuţi în urma zecilor de ani de nepăsare, interioare din care s-au furat uşi, podele, geamuri, sobe de teracotă. Podul din care se fură grinzi, fie de lemn, fie metalice, balustradele de la scările interioare rupte şi furate, iar în locurile în care au fost încastrate prea solid au rupt sferturi de treaptă.
Şi toate acestea în plin centru al unui municipiu european, capitală culturală, cum le place celor ce nu au nimic cu cultura sau istoria să se laude. Oare unde au fost cei ce zeci de ani au folosit acest imobil fără nici un drept, doar că au venit comunişti şi i-au scăpat de chiaburi. Chiaburi ale căror proprietăţi şi investiţii nu s-au dat înapoi să le folosească, mai mult s-au împroprietărit cu ele. Nu înţeleg cum de zeci de ani nu ai bătut un cui, ba ai mai distrus dând foc şi ai mai şi avut nesimţirea de a te judeca cu proprietarii de drept.
Dar mai multe când o veni vremea!
Dan Orghici
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.