Cât mai valorează diplomația?

Pentru a doua oară într‑un interval foarte scurt, am asistat la o aşa‑numită „lovitură de decapitare” împotriva unui regim ostil Americii. Intenția pare să fie aceea de a scurta un război care altfel ar dura mult sau să a împiedica izbucnirea lui. Statele Unite au reușit asta prin răpirea președintelui venezuelean Nicolás Maduro, care urmează să fie judecat la New York. Două luni mai târziu, SUA și Israelul au executat atacuri cu rachete care i-au eliminat pe liderul religios iranian, pe fiul său, pe șeful Statului Major al armatei iraniene, alți înalți militari.

O nouă artă a războiului

În cazul Venezuelei, răpirea celui mai puternic politician a fost suficientă pentru a forța restul regimului de la Caracas să cedeze politic și să se conformeze așteptărilor președintelui Trump. În cazul Iranului nu va fi la fel de simplu. În Iran, a fost anticipată o astfel de lovitură și a fost deja formată o a doua și chiar o a treia garnitură de conducere, fidelă proiectului Republicii Islamice.

Pentru ca astfel de atacuri asupra vârfului politic și militar al unui regim să aibă succes sunt necesare planificare atentă, informații sigure despre locurile în care se ascund țintele, echipamente militare avansate cu rachete cu ghidare precisă și, nu în ultimul rând, o doză considerabilă de noroc. Sau de oameni infiltrați la vârful conducerii, care să elimine variabilele din ecuație. În cazul lui Maduro, „norocul” a constat în faptul că elicopterele care îl transportau nu au fost doborâte sau nu au suferit daune grave din cauza focului antiaerian, forțându‑le astfel să aterizeze sau să se retragă. În cazul Iranului, parte din acest „noroc” a constat în faptul că rachetele nu au fost interceptate și nici programarea lor de țintire nu a fost perturbată.

Cu sau fără dreptul internațional, decapitările nu sunt soluția

”Loviturile de decapitare” nu sunt permise de legea umanitară internațională, scrie, pentru Die Zeit, profesorul de teorie politică Herfried Munckler, de la Universitatea Humboldt din Berlin. Articolul 23 din Convenția de la Haga pentru Războiul Terestru, din 1907, interzice uciderea celor neimplicați direct în luptă. Erau incluși și liderii politici, pentru că, la acel moment atenția era concentrata asupra asasinilor care ii vizau pe politicieni. De la un asemenea asasinat urma să înceapă Primul Război Mondial, doar șapte ani mai târziu. Convenția de la Geneva pentru protecția civililor în timp de război, din 1949, a confirmat acest lucru. Este contraintuitiv din punct de vedere moral, câtă vreme armata se supune ordinului unui lider politic. Acesta din urma este, prim urmare, implicat direct în război. Însă, spune profesorul de la Berlin, această viziune vine dintr-o nostalgie după vremurile când liderii statelor conduceau ei înșiși armatele pe front sau se duelau.

”Loviturile de decapitare nu sunt un panaceu pentru reducerea ororilor războiului. Dau un avantaj asimetric celui care are mai multă tehnologie. Însă partea perdantă poate să compenseze prin atacuri teroriste. Asta este vestea proastă și trebuie să ne așteptăm și la așa ceva”, spune Herfried Munckler.

Presa germană: Oana Țoiu face o comparație eronată

În rândul aliaților europeni ai SUA, poziția față de atacurile Israelului și SUA a mers de la acceptarea acestora, în cazul guvernului Germaniei, până la respingerea lor, cum a făcut guvernul socialist de la Madrid. Poziția oficială a UE a îmbrățișat viziunea spaniolă, însă doar în ceea ce privește protecția civililor. Cancelarul Friedrich Merz a spus că ”nu este acum momentul să le ținem lecții aliaților noștri”. Frankfurter Allgemeine Zeitung notează poziția ministrului de Externe al României.

Vreme de două ore, miniștrii de Externe din UE au discutat pe marginea situației din Iran. ”Se pare că, în timpul dezbaterii, ministrul de Externe al României, Oana Țoiu, s-a referit la asasinarea dictatorului Nicolae Ceaușescu, spunând că nici aceasta nu a fost în acord cu legea, însă a fost corectă din punct de vedere istoric. Însă, scrie FAZ, comparația este eronată, pentru că revoluția română nu a fost cauzată de o intervenție militară străină”.

Diplomația, instrument pentru pregătirea războiului?

Dincolo de legalitatea sau nu a ”loviturilor de decapitare”, războiul din Iran readuce în discuție rolul diplomației și al instituției mediatorului în negocierile internaționale. Mai contează aceste negocieri – fie că vorbim despre dosarul nuclear iranian sau Ucraina – sau sunt doar amânări ale unor lovituri militare. Regimul Putin este acuzat de aliații europeni ai Ucrainei că urmărește acest lucru. Pe de altă parte, Vladimir Putin spune că europenii înșiși sunt cei care au folosit negocierile ca tactică de tergiversare, pentru a pregăti Ucraina pentru un război. Acordul Misnk II din 2014 și negocierile ce au urmat nu ar fi urmărit ajungerea la o pace. Iar acest lucru a fost sugerat, chiar de fostul cancelar Angela Merkel.

Diplomația capcană

Revenind in Orientul Mijlociu, fostul lider al Hezbollah Hassan Nasrallah ar fi transmis că este de acord cu planul franco-american de încetare a focului pentru 21 de zile, iar la câteva ore a fost ucis în buncărul său din Beirut, pe 27 septembrie 2024, după o lovitură israeliană cu rachete, executată după informații în timp real primite de la spioni din cadrul mișcării. ”Ne-au spus ca Netanyahu a fost de acord, iar noi aveam și acordul Hezbollahului pentru încetarea focului. Iar apoi știți ce s-a întâmplat”, a spus Abdallah Bou Habib, ministrul de Externe al Libanului, in emisiunea Christianei Amanpour, la CNN.

Pe 9 septembrie 2025, forțele aeriene israeliene au lansat un atac cu rachete asupra clădirilor din Doha, Qatar, unde erau găzduiți liderii Hamas care negociau cu oficialii israelieni. Qatarul își oferea oficiile de mediator. A fost un eșec. Toți liderii Hamas prezenți atunci la Doha au scăpat cu viață. Emirul Qatarului a dorit să se retragă imediat din procesul de pace. Președintele Donald Trump a declarat că a fost informat de partea israeliana mult prea târziu pentru ca SUA să poată acționa. În cele din urmă, Qatarul a primit garanții de securitate de tipul Articolului 5 din partea Statelor Unite. A reacție, în marja Adunării General ONU de la New York, statele arabe si SUA au creionat planul de pace în 20 de puncte care este acum aplicat în Gaza și care a creat ”Consiliul Păcii” al lui Donald Trump

Diplomația ca farsă

Pe 27 februarie 2026, ministrul de Externe din Oman s-a întâlnit, la Casa Albă, cu vicepreședintele JD Vance. Omanul asigura medierea negocierilor de la Geneva dintre SUA și Iran pe marginea programului nuclear si balistic. ”Acum discutăm despre reducerea la zero a rezervelor de uraniu îmbogățit. Este foarte important, pentru că fără acest material nu poți fabrica o bombă nucleară”, a spus ministrul din Oman, la CBS, în acea zi. Câteva ore mai târziu, a urmat atacul israeliano-american asupra Iranului.  „Sunt consternat. Din nou au fost subminate negocieri active și serioase”, a scris ministrul, pe X, pe 28 februarie.

Pe 6 februarie au început negocierile SUA-Iran, mediate de Oman. Runda a avut loc la Muscat, în Oman. Apoi au urmat rundele de la Geneva, pe 17 (cand Donald Trump a dat Teheranului un ultimatum de zece zile) și pe 26 februarie. În tot acest timp, scrie The New York Times, liderii iranieni, in frunte cu ayatollahul Ali Khamenei, erau urmăriți de agenții Mossad și CIA. Axios citează oficiali americani și israelieni care spun că atacul trebuia să aibă loc cu o săptămână mai devreme, după prima rundă de negocieri de la Geneva. Amânarea s-a datorat nu pentru a da o șansă diplomației, ci pentru a avea o mai bună coordonare între cele două armate. Și pentru a avea parte de condiții meteo mai bune pentru atac. ”Ultimele două săptămâni au fost cu amânări. Spuneau că este din cauza vremii, în special în cazul israelienilor”, declară oficialul citat de Axios,

”Un oficial israelian a declarat că discuțiile de la Geneva aveau rolul de a le da iranienilor ideea că diplomația este calea aleasă de Trump. Amânarea operațiunii a mai creat spațiu pentru o rundă de negocieri la Geneva (pe 26 februarie)”, scrie Axios.