Câteva reviste, literare sau nu

Trecând peste revistele Uniunii Scriitorilor din România, în general cufundate în dulcea lor somnolenţă întru Domnul N.M. (poate cu excepţia celor bucureştene, care adună în paginile lor „crema” lumii noastre literare, mai ales „România literară” şi „Viaţa Românească” – aceasta din urmă încă vie şi tinerească, graţie colectivului său redacţional), mă voi opri asupra unor reviste din ţară care înviorează, cu sânge cald, peisajul nostru revuistic.

„Acolada”, nr. 9/ 2013

Revista sătmăreană merită o atenţie specială, datorită atât semnăturilor de prestigiu din paginile ei, cât şi, efectiv, conţinutului combativ, de cele mai multe ori, al articolelor inserate. Iată, în ordinea paginilor în care apar, câteva nume: Gheorghe Grigurcu, directorul revistei, cel ce susţine cronica literară („Mărturii provinciale”, în acest număr, referindu-se la cartea lui Constantin Călin, „Provinciale. Fragmentarium”); Barbu Cioculescu („Occidentul la ananghie” – trăirăm să o vedem şi pe asta!); C.D. Zeletin („Versul memorabil”); Şerban Foarţă („Trei cântece de Maurice Maeterlink în transpunerea lui Ş.F.”); Adina Kenereş („Un modest plan de salvare”); Magda Ursache („Mic tratat despre iubire”); Luca Piţu („Intransigenţa apofatică a camaradului Maurice Blanchot”); Nicolae Florescu („Vintilă Horia şi utopia narativă”); Nicolae Prelipceanu („Poetul ca şi cizmarul”). Remarcabile sunt de asemenea paginile de poezie semnate de tinerii Lucian Scurtu şi Ştefan Ciobanu.

Articolul „Un modest plan de salvare” al Adinei Kenereş, pornind de la soluţia salvatoare sugerată într-un pamflet al lui Swift din 1729, anume ca sărăcia să fie eradicată prin vânzarea de către părinţi, în scopuri gastronomice, a odraslelor fragede, pentru a umple burţile mâncăilor naţiunii, sugerează o soluţie asemănătoare pentru zilele noastre, deşi mai puţin sângeroasă, cel puţin la prima vedere: comercializarea copiilor mici pe pieţele externe. „Un asemenea plan comercial – spune autoarea – e «dezinteresat, ieftin, uşor de aplicat şi eficient». Lipsit de cruzimea satârului, de sfârâitul cărnii pe jar şi preocupat în chip modern de prosperitatea tuturor categoriilor vizate – care au început, de altfel în chip intuitiv, să-l testeze de ceva vreme –, el mai are şi meritul de a eluda umbrele turmentate ale moralei şi spiritualităţii, a căror evoluţie curat orwelliană în ultimii 70 de ani ne-a schilodit de-a dreptul, şi inutil pe deasupra. Planul prezintă numai avantaje în cascadă: pruncii aduc bani, tinerii angajaţi neghiobi asigură viitorul oligarhiei noastre democrate, concesionaţii aduc ritmic bani, ca şi coloniştii. Trezoreria e veşnic plină de pe urma capitalului social valorificat cum se cuvine.”

Ne întrebăm dacă o asemenea revistă ca „Acolada”, de departe una din cele mai bune, nu ar merita susţinerea financiară din partea breslei scriitoriceşti, aducând un suflu proaspăt în îmbătrânitul circuit sanguin al acesteia.

„Tribuna” nr. 266/ 2013

Revista clujeană a fost pedepsită prompt de Nicolae Manolescu pentru aerele ei de independenţă, chiar de frondă (cu totul inadmisibil un asemenea afront, nu?) fiind stigmatizată prin excluderea din Uniunea Scriitorilor a conducătorului ei, Mircea Arman, vinovat de a fi făcut un pic de curăţenie prin redacţie şi a fi repus pe tapet teza asasinării lui Eminescu de către sacrosanctul conducător al Junimii şi „Convorbirilor literare”, ediţia secol al XIX-lea, fără a cere mai întâi încuviinţarea padişahului din, până recent, Calea Victoriei 115. Oameni serioşi, tribuniştii şi-au văzut însă de treabă în continuare, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. S-au retras, ce-i drept, unii universitari clujeni (Ion Vlad, Ion Pop şi alţi câţiva vechi colaboratori), dar au venit alţii de calibrul lui Nicolae Breban, Gheorghe Grigurcu, Alex. Ştefănescu. Ceea ce, presupun, nu e puţin lucru.

Acest număr de început de octombrie îl are ca deschizător de pagini (şi de drumuri) pe Anton Dumitriu, cu al său „Jurnal de idei”, ajuns acum la episodul XI. La fel de interesant e articolul Isabelei Vasiliu-Scraba, „Micşorarea lui Eliade şi gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri (I)”, promiţându-ne dezvoltarea în continuare a subiectului. Pe scurt, este vorba despre felul în care reprezentanţii „şcolii de la Păltiniş” ajunşi la o postrevoluţionară şi păguboasă „direcţie” a culturii române prin preluarea cu fonduri şi sedii, cu căţel şi purcel, mai pe româneşte, a Editurii Politice, fac tot posibilul pentru minimalizarea marilor personalităţi ale spiritului românesc, prima lor victimă fiind Mircea Eliade, căruia i se preferă o gâză de talia lui Ioan Petru Culianu, considerat a-i fi cel puţin egal primului. Iată un citat revelator: „Acţiunea de «lichidare» a lui Mircea Eliade (…) prin «atacuri la comandă» cu argumente din acel contrafăcut Dosar «Eliade» (1972) alcătuit în Israel spre blocarea candidaturii la Premiul Nobel –, o vedem de mai bine de două decenii contrabalansată prin propulsarea lui I.P. Culianu pe toate căile imaginabile. Din cele 45 de cuvinte de dicţionar pe care tânărul i le propusese (…), Mircea Eliade, în calitatea sa de coordonator al celor 16 volume ale «Enciclopediei religiilor» (…) nu i-a publicat decât 7 fişe de dicţionar. Şi acelea numai după ce au fost revizuite de Cicerone Poghirc…”

De citit, de asemenea, în acest număr al „Tribunei”, fragmentul de roman al lui Radu Ulmeanu, intitulat „Un securist se destăinuie”, din care redăm, pentru culoare, felul în care e perceput strălucitorul astru politic Traian Băsescu de băieţii cu ochi albaştri: „Ăsta ne-a cucerit pe toţi, cu lacrimile lui de la scena cu «Dragă Stolo!», când am început să ne dăm seama, cei ce încă nu eram la curent, cu cine avem de-a face. Răpirea ziariştilor în Irak, pusă la cale tot de el, împreună cu noi, sigur că da, ne-a dat apoi întreaga măsură a proaspătului nostru conducător, din toate punctele de vedere. Ne-am dat seama că omul nu are scrupule şi e în stare de absolut orice, iar când a citit în parlament aşa zisa condamnare a comunismului, ne-a lăsat laţi. O chestie de o asemenea perversitate, şi tocmai din partea unui om din sistem, nu mai văzusem până atunci. Era, într-un fel, diavolul care jura cu mâna pe Biblie, ce mai! Tot ce-a urmat a fost pe acelaşi calapod, singurul lucru ce mă mira a fost cum de reuşea să prostească atâta lume, minţindu-i pe toţi de la obraz cu o sfântă neruşinare ce nu mi se păruse posibilă până în momentele respective. Băsescule, mi-am şoptit eu în barbă, ai tăi suntem, împreună cu toţi colegii, iar tu eşti al nostru.”

Absolut de acord!

„Caţavencii” nr. 42/ 2013

Iată în fine şi revista neliterară anunţată în titlul acestui articol. Neliterară, cu toate că valoroasa publicaţie satirică are multe valenţe de acest gen, mai ales sub „pana” lui Mircea Dinescu şi a altora care-i susţin rubricile, număr de număr, nemaivorbind de cele cu caracter strict literar. Din păcate, în toată superbia ei, revista mai are şi uscături, pe care nu pot să le trec cu vederea. E vorba mai ales de atacul grobian la adresa unei binecunoscute actriţe, în articolul semnat de Radu Alexandru, „Oana Pellea şi valorile”, încheiat cu următoarea adunătură de vorbe de mahala: „Adevărata valoare stă în lucrurile simple. Spre exemplu, valorea ei (a actriţei – nota mea!) stă în simplul fapt că Amza Pellea a făcut sex cu mă-sa.” Nu doar vulgaritatea formulării, dar şi atitudinea faţă nu numai de fiică, dar şi faţă de tatăl ei, considerat de autor un actor de mâna a doua sau a treia, doar pentru faptul că a jucat în câteva filme ale lui Sergiu Nicolaescu, sunt cu totul în afara bunului-simţ şi nu au nimic de-a face cu adevăratele judecăţi de valoare. Iată şi alte aberaţii din cuprinsul articolului: „Poate sunt un filistin, dar teatrul mi se pare inutil.” De ce? Iată şi explicaţia, complet aiuritoare: „Nu mi se pare că, dacă sunt în aceeaşi cameră cu actorul, cumva sunt mai aproape de mesaj. Şi nici nu vreau să îmi fac programare la o anume oră ca să văd ceva şi să sper că n-a răguşit actorul principal sau – dacă e Beligan – că n-a răposat între timp.” Apoi, hodoronc-tronc: „Îmi plac filmele şi antibioticele şi toată tehnologia asta de la secolul XIX încoace. Hai să o folosim în artă.”

În acelaşi stil e aruncată la gunoi întreaga cinematografie românească din epoca secerii şi ciocanului. Cinematografie care, pe lângă o mare cantitate de moloz, a dat şi filme de referinţă, chiar capodopere, pe care un mucos ca autorul articolului nu le poate şterge cu buretele. Cred că şefii săi de redacţie ar face bine să-i împrospăteze periodic colecţia de batiste curate pentru a se şterge la nas şi să-l oblige, măcar din când în când, să meargă la câte un spectacol de teatru. Măcar ca să vadă cu ce se mănîncă aşa ceva.

O altă perlă de acelaşi gen este articolul lui Dragoş Vasile „Culisele unui stupid divorţ ideologic”, cu trimitere la gâlceava dintre Mircea Badea şi Oreste. A pune conflictul respectiv în sfera derizoriului, lucru cât se poate de binevenit, nu înseamnă şi a elucubra nestânjenit pe marginea unor teme de mare gravitate şi importanţă, terfelindu-l în elanul batjocurei scăpate de sub control chiar şi pe Părintele Arsenie Boca, sau vorbind despre „această Românie schizofrenică şi extremistă” care a participat la referendumul de demitere a lui Băsescu şi protestează acum împotriva cianurilor de la Roşia Montană şi a fracturării gazelor de şist. A le spune protestatarilor „Scoateţi-vă reciproc maţele şi scrieţi cu ele pe asfaltul de pe Magheru lozincile care vă definesc atât de ireconciliabil fiinţa”, sau a pretinde că prin asta „supravieţuitorii acestui măcel politic vor înţelege, în fine, în calitate de spectatori, cât de bou (sic!) e românul căruia i se dă să rumege o idee” şi, în fine, a publica într-o revistă cu ştaif asemenea mizerii şi porcărioare te aduce la nivelul lui Badea şi Oreste, pe care tocmai îi înjurai cu atâta năduf. Ceea ce l-ar putea face pe cititor să arunce la pubelă o întreagă revistă, altfel merituoasă.