Numele Ilașcu a devenit cauză la CEDO

După eliberare, Ilie  Ilaşcu a locuit la București. A dus o viață  discretă, stătea departe de viața politică și ieșea rar în spațiul public. Refuza să vorbească despre anii de detenție, dar se înflăcăra atunci când era vorba despre regimul de la Tiraspol.

De numele său este legată la CEDO o cauză care îi poartă numele.  CAUZA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI. Cererea are nr. 48787/99).

În cuprinsul Hotărârii  de la Strasbourg, dată pe 8 iulie 20024, găsim detalii despre care Ilie Ilaşcu evita să vorbească.

Cum ar fi de exemplu…

”Veceurile se aflau în capătul coridorului, iar deţinuţii erau duşi acolo o singură dată pe zi de către gardieni însoţiţi de un câine-lup alsacian. Ei erau obligaţi să-şi satisfacă necesităţile fiziologice timp de 45 de secunde, în caz contrar, câinele era asmuţat să-i atace. Deoarece reclamanţii nu erau duşi la veceu decât o singură dată pe zi în condiţiile descrise mai sus, ei erau nevoiţi să-şi satisfacă necesităţile fiziologice în celulă…”

Sau…

”Ilie Ilaşcu a fost supus de patru ori la executări simulate: prima dată, lui i s-a citit sentinţa de condamnare la moarte, în timp ce în celelalte cazuri el a fost dus, având ochii legaţi, pe un câmp unde gardienii trăgeau focuri de armă în direcţia sa cu gloanţe oarbe până când el îşi pierdea cunoştinţa”.

Dar să începem cu ”Originea cauzei„

 Documentul precizează, chiar de la început, că la originea cauzei se află cererea  mai sus menționat. Este vorba de o cauză îndreptată împotriva Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse și care a fost  depusă la Curte, în temeiul articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”).

Sunt menționați autorii, patru cetăţeni ai Republicii Moldova, ”dl Ilie Ilaşcu, dl Alexandru Leşco, dl Andrei Ivanţoc şi dl Tudor Petrov-Popa (”reclamanţi”), la 5 aprilie 1999”.

Aflăm, de asemenea,  că această  Cererea ”se referă în principal la acţiunile comise de către autorităţile ”Republicii Moldoveneşti Nistrene” (”RMN”), o regiune a Republicii Moldova care şi-a proclamat independenţa în anul 1991, dar care nu este recunoscută de comunitatea internaţională”.

Ce spun reclamanții?

• ”Reclamanţii au declarat faptul că ei au fost condamnaţi de către o instanţă de judecată transnistreană, care nu era competentă în sensul articolului 6 al Convenţiei, că ei nu au avut parte de un proces echitabil, fapt care este contrar aceluiaşi articol şi că în urma procesului de judecată aceştia au fost lipsiţi de bunurile lor fiind, astfel, violat articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie”.

• ”(…) ei au susţinut că detenţia lor în Transnistria nu era legală, contrar articolului 5 al Convenţiei, şi că condiţiile lor de detenţie erau contrare articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei„

• ”(…) dl Ilaşcu pretindea că a fost violat articolul 2 al Convenţiei, deoarece el a fost condamnat la moarte„

Curtea s-a bazat pe probe documentare, observaţiile părţilor şi declaraţiile martorilor audiaţi la Chişinău şi Tiraspol.

Curtea, precizări privind faptele

”(…) Cu privire la declaraţiile martorilor în faţa delegaţilor, Curtea este conştientă de dificultăţile care ar putea apărea în evaluarea unor astfel de declaraţii obţinute prin intermediul traducătorilor; prin urmare, se acordă o atenţie deosebită sensului şi valorii declaraţiilor formulate de martori în faţa delegaţilor. Curtea, de asemenea, este conştientă de faptul că un număr semnificativ de fapte relevante cauzei se referă la evenimente care au avut loc mai mult de zece ani în urmă, într-un context neclar şi deosebit de complex, fapt care determină inevitabil un anumit grad de imprecizie cu privire la date, precum şi la alte detalii. Ea nu consideră că acest fapt poate prin sine să creeze dubii asupra credibilităţii declaraţiilor martorilor”.

”Într-o cauză în care există păreri contradictorii şi opuse, Curtea, în mod inevitabil, se confruntă cu dificultăţi„

”(…) Curtea nu are puterea de a constrânge martorii să se prezinte. În această cauză, din cei 51 de martori invitaţi să se prezinte la audieri, 7 nu s-au prezentat. În consecinţă, Curtea a trebuit să se confrunte cu sarcina dificilă de a stabili faptele în absenţa unor declaraţii potenţial importante.

(…) Cu ajutorul părţilor, Curtea a efectuat o vizită de constatare a faptelor la faţa locului, în cursul căreia ea a audiat 43 de martori:

Circumstanțele specifice cauzei

Curtea a rezumat (…)faptele referitoare la reţinerea, detenţia preventivă, condamnarea şi condiţiile de detenţie a reclamanţilor, după cum au fost prezentate de către reclamanţi şi confirmate prin probe documentare şi declaraţii ale martorilor.

”Curtea notează că, în observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a exprimat acordul său în ceea ce priveşte versiunea prezentată de către reclamanţi cu privire la circumstanţele în care ei au fost reţinuţi, condamnaţi şi deţinuţi.

În aceleaşi observaţii, el a indicat că reclamanţii au fost cu certitudine reţinuţi fără mandat, că ei s-au aflat timp de două luni în încăperile Armatei a Paisprezecea şi că percheziţiile şi sechestrările au fost efectuate, de asemenea, fără mandat…

Din partea sa, Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că nu cunoaşte circumstanţele reţinerii, condamnării, precum şi condiţiile de detenţie a reclamanţilor.

Reţinerea, detenţia preventivă şi condamnarea reclamanţilor

”În rechizitoriul de 140 de pagini întocmit, printre altele, de către procurorul Starojuk, reclamanţii au fost învinuiţi de activităţi antisovietice şi de faptul că au luptat prin mijloace ilegale împotriva statului legitim Transnistria, sub îndrumarea Frontului Popular din Moldova şi România. Ei au fost acuzaţi că ar fi comis mai multe infracţiuni pedepsite, conform rechizitoriului, atât de Codul penal al Republicii Moldova, cât şi de cel al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. (…)

După cum rezultă din declaraţiile reclamanţilor şi ale altor martori (…) reclamanţii au fost mai întâi duşi la sediul miliţiei din Tiraspol, care era probabil şi sediul „Ministerului Securităţii al RMN”, unde au fost interogaţi şi maltrataţi timp de câteva zile. Printre cei care i-au interogat a fost şi Vladimir Gorbov, „viceministru” în cadrul aşa-numitului minister, Vladimir Antiufeev (sau Şevtsov), „ministru”, şi o persoană numită Guşan.

Unii gardieni şi anchetatori purtau uniforme similare, dacă nu chiar identice, cu cele folosite de militarii sovietici ai Armatei a Paisprezecea.

Pe parcursul primelor zile de detenţie în încăperile miliţiei, reclamanţii au fost bătuţi sever cu regularitate şi nu li s-a dat aproape nimic să mănânce sau să bea. Interogatoriile aveau loc deseori noaptea, iar ziua nu li se permitea să se odihnească.

Potrivit primului reclamant, el a fost condus, după reţinerea sa, în biroul „ministrului Securităţii al RMN”, unde se mai aflau alte cinci persoane care i-au fost prezentate ca fiind colonei în cadrul serviciului rus de contraspionaj. Aceştia i-au cerut, în schimbul eliberării sale, folosirea în favoarea Transnistriei a cunoştinţelor şi aptitudinilor pe care le-a obţinut pe parcursul serviciului militar în cadrul trupelor speciale ale URSS şi să recunoască că ar fi fost agent care lucra pentru serviciile secrete române. Reclamantul a declarat că, atunci când a refuzat, el a fost ameninţat că nu are o altă alegere decât cimitirul.

Detenţia primilor trei reclamanţi în încăperile Armatei a Paisprezecea

”La câteva zile după reţinere, primii trei reclamanţi au fost conduşi separat la comenduirea (komendatura) Armatei a Paisprezecea din Tiraspol, de pe strada Suvorov, în vehicule care aveau semne de identificare ruseşti. Reclamanţii susţin că, pe parcursul detenţiei lor pe teritoriul Armatei a Paisprezecea, ei au fost păziţi de către soldaţi ai acestei armate şi că, pe parcursul acestei perioade, au fost vizitaţi în celule de miliţieni transnistreni…”

Reclamanţii mai pretind că, pe parcursul acestei perioade, ei au fost torturaţi de către personalul Armatei a Paisprezecea.

Guvernul Republicii Moldova a subliniat că, în lumina declaraţiilor date de martorii moldoveni şi de către dl Timoşenko în faţa delegaţilor Curţii, se pare că militari ai Armatei a Paisprezecea au participat la reţinerea şi interogarea reclamanţilor.

…Cu privire la fondul cauzei, el a recunoscut că reclamanţii au fost deţinuţi în încăperile Armatei a Paisprezecea, dar afirmă că această detenţie a fost de foarte scurtă durată şi, în orice caz, ea a fost ilegală. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că procurorul militar Timoşenko a pus capăt ilegalităţii respective imediat ce a aflat despre această detenţie. Guvernul Federaţiei Ruse nu s-a pronunţat asupra chestiunii participării militarilor ruşi la reţinerea iniţială a reclamanţilor.

El susţine că, în afara faptului că au oferit celule pentru detenţia reclamanţilor, militarii Armatei a Paisprezecea nu au comis nicio ilegalitate. În mod special, ei nu au păzit celulele unde erau deţinuţi reclamanţii.

Comenduirea din Tiraspol era condusă de Mihail Bergman. Reclamanţii au fost deţinuţi acolo câte unul în celulă. Un oarecare domn Godiac, reţinut în acelaşi timp ca şi reclamanţii, era deţinut în aceeaşi clădire.

Reclamanţii i-au observat, în timpul interogatoriilor lor sau cu ocazia vizitelor în celule, pe dl Gorbov şi pe câţiva ofiţeri, dintre care unii purtau uniforma Armatei a Paisprezecea.

Ei erau interogaţi mai ales noaptea, interogatoriile fiind însoţite de maltratări. Ei au fost bătuţi şi cu alte ocazii. Reclamanţii erau bătuţi sever şi cu regularitate de către soldaţi care purtau uniforma Armatei a Paisprezecea. Miliţieni transnistreni participau uneori la maltratarea reclamanţilor.

Ilie Ilaşcu a fost supus de patru ori la executări simulate: prima dată, lui i s-a citit sentinţa de condamnare la moarte, în timp ce în celelalte cazuri el a fost dus, având ochii legaţi, pe un câmp unde gardienii trăgeau focuri de armă în direcţia sa cu gloanţe oarbe până când el îşi pierdea cunoştinţa.

Al doilea reclamant a fost ameninţat că va fi violat. La sfârşitul unei luni, ca urmare a loviturilor primite, cel de-al treilea reclamant a fost internat într-un spital psihiatric, unde s-a aflat timp de o lună …

Celulele nu aveau veceuri, apă sau lumină naturală. O lampă ardea în permanenţă în celulă. Patul pliant fixat de perete era coborât la miezul nopţii şi ridicat la ora cinci dimineaţa.

Reclamanţii nu dispuneau decât de 15 minute zilnic pentru plimbare, care avea loc într-un spaţiu închis. Pe parcursul detenţiei lor în comenduirea Armatei a Paisprezecea, ei nu au putut nici să se spele, nici să-şi schimbe hainele.

Veceurile se aflau în capătul coridorului, iar deţinuţii erau duşi acolo o singură dată pe zi de către gardieni însoţiţi de un câine-lup alsacian. Ei erau obligaţi să-şi satisfacă necesităţile fiziologice timp de 45 de secunde, în caz contrar, câinele era asmuţat să-i atace. Deoarece reclamanţii nu erau duşi la veceu decât o singură dată pe zi în condiţiile descrise mai sus, ei erau nevoiţi să-şi satisfacă necesităţile fiziologice în celulă …

Reclamanţii au fost izolaţi de lumea exterioară. Familiile lor nu îi puteau contacta şi nici trimite colete. Ei nu puteau trimite sau primi corespondenţă şi nu au avut acces la avocaţi.

La 23 august 1992, când generalul Lebed a preluat conducerea Armatei a Paisprezecea, persoanele deţinute în comenduirea din Tiraspol a acestei armate, inclusiv cei trei reclamanţi, au fost transferaţi în încăperile miliţiei din Tiraspol. Transferul a fost efectuat de militari ai Armatei a Paisprezecea, în vehiculele Armatei a Paisprezecea ….

Detenţia în izolatorul de detenţie provizorie din sediul miliţiei din Tiraspol şi transferul reclamanţilor în închisoare în timpul procesului

Circumstanţele detenţiei reclamanţilor, aşa precum rezultă din declaraţiile lor scrise şi verbale, la fel ca şi din declaraţiile altor martori care au confirmat informaţiile prezentate de ei (..) pot fi rezumate după cum urmează.

• Primul reclamant s-a aflat într-o celulă situată în sediul miliţiei din Tiraspol timp de aproape şase luni, până în luna aprilie a anului 1993, când a început procesul său.
• Al doilea reclamant a fost transferat din comenduirea Armatei a Paisprezecea în încăperile miliţiei din Tiraspol, unde s-a aflat până în luna aprilie a anului 1993, dată la care a început procesul său.
• Al treilea reclamant s-a aflat timp de o lună în comenduirea Armatei a Paisprezecea. Ulterior, el a fost internat într-un spital psihiatric, unde s-a aflat timp de aproape o lună.

La întoarcerea sa din spital, el a fost condus din nou în comenduirea Armatei a Paisprezecea, la sosire fiind transferat imediat în încăperile miliţiei din Tiraspol, unde s-a aflat până la sfârşitul lunii aprilie a anului 1993.

• Cel de al patrulea reclamant a fost deţinut până la începutul procesului în încăperile miliţiei din Tiraspol.

În izolatorul de detenţie provizorie din sediul miliţiei din Tiraspol, interogatoriile aveau loc noaptea. Reclamanţii erau bătuţi cu regularitate, mai ales pe parcursul lunii care a urmat întoarcerii lor din comenduirea Armatei a Paisprezecea.

Celulele erau lipsite de iluminare naturală. Pe parcursul primelor săptămâni, ei nu au putut primi vizite din partea familiilor sau a avocaţilor.

Ulterior, în mod discreţionar şi neregulat, li s-a permis să primească colete şi vizite doar din partea familiilor lor.Deseori ei nu au putut beneficia de alimentele trimise de către familiile lor, deoarece ea se deteriora în cursul controlului efectuat din motive de securitate. Reclamanţii nu au putut primi, nici expedia corespondenţă şi nu au putut comunica cu avocaţii lor.

Pe parcursul acestei perioade, reclamanţii nu au putut fi consultaţi de către un medic decât foarte rar, iar când erau maltrataţi, vizita medicului avea loc peste mult timp.

Dlui Alexandru Ivanţoc i-au fost administrate produse halucinogene care i-au provocat migrene cronice. Pe parcursul acestei perioade, el nu a fost tratat de durerile de cap, iar soţia sa nu a avut permisiunea de a-i transmite medicamente.

(…)Ilie Ilaşcu şi-a putut vedea avocatul pentru prima dată în luna septembrie a anului 1992, la câteva luni după reţinerea sa.

…La o dată nespecificată, reclamanţii au fost transferaţi în închisoarea din Tiraspol pentru a se pregăti demararea procesului lor”

Pe parcursul detenţiei preventive, ei au fost supuşi diverselor tratamente inumane şi degradante, au fost bătuţi crud, câini-lupi alsacieni au fost asmuţiţi asupra lor, ei au fost deţinuţi singuri şi li s-au comunicat date false cu privire la situaţia politică şi starea sănătăţii familiilor lor, fiindu-le promisă eliberarea cu condiţia semnării declaraţiilor. Ei au mai fost ameninţaţi cu execuţia.

Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa au fost supuşi unor tratamente cu substanţe psihotrope în urma cărora dl Ivanţoc a suferit tulburări psihice(…)

Procesul penal şi condamnarea reclamanţilor

(…) Reclamanţii au fost aduşi în faţa „Judecătoriei Supreme a Republicii Moldoveneşti Nistrene”, care avea şedinţele în sala de festivităţi a întreprinderii de stat Kirov şi ulterior în sala pentru concerte a casei de cultură din Tiraspol. Pe parcursul procesului, care a început la 21 aprilie 1993 şi s-a sfârşit la 9 decembrie 1993, au fost autorizaţi să intre în sală doar cetăţeni moldoveni care dispuneau de viză de reşedinţă în Transnistria. Miliţieni şi militari înarmaţi erau prezenţi în sală şi pe scena unde se aflau judecătorii.

Reclamanţii au asistat la procesul lor, închişi în cuşti metalice 

Martorii la proces au putut asista liber în sală, fără a fi obligaţi să părăsească sala în timpul audierii declaraţiilor altor martori.

De multe ori pe parcursul dezbaterilor, reclamanţii nu au putut discuta cu avocaţii lor, decât în prezenţa miliţienilor înarmaţi.

Şedinţele au avut loc într-o atmosferă tensionată, publicul arborând pancarte ostile reclamanţilor.

Aşa precum se arată într-o fotografie prezentată grefei de către reclamanţi, făcută în sala de şedinţe şi care a apărut într-un ziar din Republica Moldova, una din pancarte conţinea lozinca „Teroriştii – la răspundere!”

(…) Reclamanţii au fost judecaţi de către un complet compus din trei judecători, şi anume, dna Ivanova, fostă judecătoare la Judecătoria Supremă a Republicii Moldova, care a prezidat şedinţele de judecată, dl Meazin, în vârstă de 28 de ani la data procesului, care a lucrat timp de un an la Procuratura Generală a Republicii Moldova, înainte de numirea sa în calitate de judecător la „Judecătoria Supremă a RMN”, şi dl Zenin.

(… )După cum rezultă din textul hotărârii, comandantul Mihail Bergman, ofiţer al GOR, a fost audiat în calitate de martor. El a declarat că reclamanţii nu au fost maltrataţi de către subordonaţii săi în timpul detenţiei lor în încăperile Armatei a Paisprezecea şi că reclamanţii nu au înaintat nicio plângere că ar fi fost maltrataţi.

„Instanţa” a pronunţat hotărârea la 9 decembrie 1993

(…)Ea a constatat că primul reclamant este vinovat de săvârşirea mai multor infracţiuni prevăzute de Codul penal al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, printre care chemarea la infracţiuni ce atentează la securitatea naţională (articolul 67), activitatea organizatorică îndreptată spre săvârşirea unor infracţiuni deosebit de periculoase contra statului (articolul 69), omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), omor premeditat (articolul 88), răpirea mijloacelor de transport (articolul 182), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) şi folosirea ilegală sau neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227). „Instanţa” l-a condamnat la pedeapsa capitală cu confiscarea averii.

(…. )Ea a constatat că cel de-al doilea reclamant este vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) şi folosirea neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227 alin. 2) şi l-a condamnat la 12 ani privaţiune de libertate, cu ispăşirea pedepsei într-o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever, cu confiscarea averii.

(…) Cel de-al treilea reclamant a fost declarat vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), sustragerea şi folosirea neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227 şi articolul 227/1 alin. 2), răpirea mijloacelor de transport cu tracţiune animală (articolul 182 alin. 3), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) şi vătămare corporală (articolul 96 alin. 2). El a fost condamnat la 15 ani privaţiune de libertate, cu ispăşirea pedepsei într-o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever, cu confiscarea averii.

(…)Cel de-al patrulea reclamant a fost recunoscut vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), vătămare corporală (articolul 96 alin. 2), răpirea mijloacelor de transport cu tracţiune animală (articolul 182 alin. 3), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127), şi sustragerea şi folosirea neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227 şi articolul 227/1 alin. 2). El a fost condamnat la 15 ani privaţiune de libertate cu confiscarea averii.

Evenimentele ulterioare condamnării reclamanţilor, eliberarea dlui Ilaşcu

• (…) La 9 decembrie 1993, Preşedintele Republicii Moldova a declarat condamnarea reclamanţilor ilegală, deoarece a fost decisă de către o instanţă de judecată neconstituţională.
•   La 28 decembrie 1993, adjunctul Procurorului General al Republicii Moldova a ordonat iniţierea unei anchete penale împotriva „judecătorilor”, „procurorilor” şi a altor persoane implicate în anchetarea şi condamnarea reclamanţilor în Transnistria, acuzându-i în baza articolelor 190 şi 192 ale Codului penal al Republicii Moldova de lipsire ilegală de libertate.
•  La 3 februarie 1994, Judecătoria Supremă a Republicii Moldova a examinat din oficiu hotărârea din 9 decembrie 1993 a „Judecătoriei Supreme a RMN” şi a casat-o din motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea era neconstituţională. Judecătoria Supremă a ordonat remiterea dosarului procuraturii Republicii Moldova conform articolului 93 al Codului de procedură penală. După cum rezultă din declaraţiile şi informaţiile prezentate de către Guvernul Republicii Moldova şi martorii audiaţi de către Curte la Chişinău în luna martie a anului 2003, ancheta dispusă prin hotărârea din 3 februarie 2004 nu a adus la niciun rezultat …
•  Judecătoria Supremă a Republicii Moldova a anulat mandatul de arest al reclamanţilor, ordonând eliberarea lor şi a cerut procuraturii să examineze posibilitatea de tragere la răspundere penală a judecătorilor „aşa-zisei” „Judecătorii Supreme a RMN” pentru pronunţarea intenţionată a unei hotărâri ilegale, infracţiune pedepsită de articolele 190-192 ale Codului penal.

Autorităţile „RMN” nu au reacţionat la hotărârea Judecătoriei Supreme a R. Moldova din 3 februarie 1994 

”Autorităţile moldoveneşti au iniţiat în luna aprilie şi, respectiv, în luna mai ale anului 1992 o anchetă penală cu privire la moartea dlor Gusar şi Ostapenko.

Procuratura a suspendat ancheta la 6 iunie 1994 în temeiul articolului 172 § 3 al Codului de procedură penală al Republicii Moldova, în lipsa oricărei cooperări din partea autorităţilor judiciare şi poliţiei transnistrene. Ancheta au fost redeschisă la 9 septembrie 2000.

În consecinţă, mai multe cereri de cooperare (transmitere a documentelor) au fost adresate „Procurorului RMN”, V.P. Zaharov. În lipsa vreunui răspuns, procuratura Republicii Moldova a suspendat din nou ancheta la 9 decembrie 2000. De la acea dată, ea nu au mai fost redeschisă.

Printr-un decret din 4 august 1995, Preşedintele Republicii Moldova a promulgat o lege cu privire la amnistie, cu ocazia primei aniversări de la adoptarea Constituţiei Republicii Moldova.

Această lege prevedea amnistia, îndeosebi a persoanelor condamnate pentru infracţiunile prevăzute de articolele 227, 227/1 şi 227/2 ale Codului penal comise după 1 ianuarie 1990 în mai multe raioane din stânga Nistrului.

(… )La 3 octombrie 1995, Parlamentul Republicii Moldova a cerut Guvernului Republicii Moldova să trateze cu prioritare problema detenţiei reclamanţilor, ca deţinuţi politici, şi să-l informeze în mod regulat despre evoluţia situaţiei şi acţiunile întreprinse în acest sens, şi Ministerului Afacerilor Externe să caute susţinere fermă de la statele în care Republica Moldova avea misiuni diplomatice, în vederea obţinerii eliberării reclamanţilor („grupul Ilaşcu”).

(…)Primul reclamant, deşi deţinut, a fost ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova la 25 februarie 1994 şi la 22 martie 1998 dar, fiind privat de libertate, nu a participat niciodată la şedinţele Parlamentului.

(…) La 16 august 2000, Procurorul General a anulat ordonanţa din 28 decembrie 1993 împotriva „judecătorilor” şi „procurorilor” „RMN” (a se vedea paragraful 221 de mai sus) pe motiv că, pentru a fi aplicabile prevederile articolelor 190 şi 192 ale Codului penal, infracţiunea de privaţiune ilegală de libertate trebuia comisă de judecători şi procurori numiţi conform legislaţiei Republicii Moldova, ceea ce nu era valabil în acest caz. El a constatat, de asemenea, ca fiind inoportună deschiderea unei anchete penale pentru privaţiunea ilegală de libertate sau pentru uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, infracţiuni prevăzute de articolele 116 şi 207 din Codul penal, din motivul expirării termenului de prescripţie de atragere la răspundere penală şi deoarece persoanele în cauză au refuzat să colaboreze cu organul de urmărire penală.

(…) În aceeaşi zi, Procurorul General a ordonat deschiderea unei anchete penale împotriva şefului închisorii de la Hlinaia, acuzat de lipsirea ilegală de libertate şi de uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, în temeiul articolelor 116 şi 207 ale Codului penal. După cum rezultă din informaţiile prezentate de către Guvernul Republicii Moldova şi din declaraţiile martorilor audiaţi de către Curte la Chişinău în luna martie a anului 2003, ancheta penală nu a dus la niciun rezultat (a se vedea anexa, dl Rusu, § 302 şi dl Sturza, § 314).

(…) La 4 octombrie 2000, la cererea dlui Ilaşcu, autorităţile române i-au acordat cetăţenia română în temeiul Legii nr. 21/1991.

La 26 noiembrie 2000, dl Ilaşcu a fost ales senator în Parlamentul României. Renunţând la cetăţenia Republicii Moldova şi la mandatul său de deputat în Parlamentul Republicii Moldova, la 4 decembrie 2000, a încetat mandatul de deputat al dlui Ilaşcu în Parlamentul Republicii Moldova.

(… ) În anul 2001, la cererea lor, dlor Ivanţoc şi Leşco li s-a acordat cetăţenia română.

La 5 mai 2001, dl Ilaşcu a fost eliberat….”

Luni, pe 17 noiembrie, s-a stins din viață. Ilie Ilașcu avea 73 de ani.

Fostul deţinut politic al regimului de la Tiraspol a fost înmormântat în București.