Ce am spus (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(5) Necesitatea polemicii

1. Există o relaţie organică între polemică şi spiritul critic în genere?

Atâta vreme cât fiecare om sau fiecare grup îşi are ideile sale, câteodată contradictorii cu ale altora şi câtă vreme fiecare parte îşi exprimă punctul de vedere, relaţia dintre polemică şi spiritul critic poate fi numită chiar şi „organică”.

2. Se simte, în viaţa noastră literară, lipsa unei polemici „răsunătoare”, angajând probleme fundamentale ale literaturii?
3. Ce aspecte ale actualităţii noastre literare ar trebui abordate „polemic”?

2-3. În măsura în care nu s-a spus totul despre toate (şi când şi, mai ales, cum se va putea ajunge la aşa ceva?) mai rămân subiecte ce ar trebui abordate. Întotdeauna cineva va simţi lipsa unui lucru despre care nu s-a vorbit (suficient) şi care pe el îl interesează în mod deosebit. Despre tot se poate vorbi (şi) polemic, din moment ce revista TRIBUNA a iniţiat o anchetă care cu siguranţă va deveni o polemică despre polemică.

În orice caz, cred că polemica este necesară doar până nu devine modă, încât se ajunge să se citească majoritatea articolelor doar pentru a vedea cine pe cine atacă. Necesară cu adevărat mi se pare doar polemica în care nu te aşezi la masă „pentru a face cu cineva polemică”, ci pentru că ai într-adevăr ceva de spus în problemă, cu alte cuvinte, folositoare public nu mi se pare decât confruntarea de idei şi nu şi de orgolii sau, şi mai rău, cea de mecenariat.

4. Credeţi în polemica – „spectacol”, subiectivă, sau în confruntarea de principii, obiectivă? Cum vedeţi, în consecinţă, relaţia „polemică de idei” – „polemică de cuvinte”?

Polemica numită aici şi „polemică obiectivă” este considerată de prea multă lume drept un lucru ce nici nu mai ţine de polemică. Între confruntarea de idei şi atacul direct s-a format o contradicţie care în mintea multora o exclude pe cea dintâi din sfera noţiunii de polemică.

5. Care ar fi mijloacele ideale ale polemicii? Cum „se aplică” ele în publicistica noastră literară?

Pentru felul în care se face de multe ori la noi polemică, mi se pare semnificativă chiar mentalitatea acelora care din autori devin spectatori citind ceea ce scriu alţii. Cunosc foarte multă lume care nu citeşte un articol de critică decât dacă acesta se referă la cam ce se spune şi despre un altul. Şi nu citeşte un material de la un capăt la altul decât atunci când poate urmări cum cineva desfiinţează pe altcineva; iar cu cât termenii devin mai puţin teoretici, cu cât afirmaţiile devin mai grave, cu atât articolul cu pricina are şanse mai mari să rămână în memoria unei categorii de cititori decât un eseu în care se emit judecăţi profunde.

„De ce? De ce situaţia aceasta?” am întrebat un apreciat literat.

„Păi, pentru că se scrie atât de mult… şi mai ai, în afară de reviste, atâtea de citit, cărţi importante…, pe urmă mai trebuie să-ţi faci şi tu porţia de hârtie scrisă ca s-o citească eventual alţii…, articolele astea mă distrează…, eu nu fac nici rebus, nu joc nici table…”

Pornind de la aceeaşi realitate, altcineva mi-a sugerat că poate n-ar fi greşit ca, folosind puţin spirit comercial, să iei un înveliş polemic, sigur vandabil, şi asigurându-ţi astfel o audienţă largă, să mai strecori şi anumite idei pe care altfel poate că nu le-ar citi decât o categorie mult mai restrânsă de cititori.

Aşa să fie?

Nu reprezintă o realitate doar felul în care se aplică polemica la noi, dar şi efectul mult mai adânc pe care îl are cantitatea mare de anchete şi polemici asupra formării marii mase de cititori şi (de ce nu?) chiar şi asupra cercurilor artistice. Ca un aspect anecdotic al criticii, ca un mijloc atractiv de atragere a cititorilor, polemica decentă poate trezi interes. Dar cât de urban facem polemică? Şi cumva nu va înghiţi ceea ce s-ar numi aici „polemică subiectivă” schimbările profunde de idei? E totuşi un risc ce trebuie luat în seamă.

( Ancheta Tribunei, Necesitatea polemicii, 2 august 1973.)