Ce urmează după vizita careului de miniștri la Washington? Reconceptualizarea parteneriatului cu SUA și imperativul unui Proiect Solarium

Un careu de miniștri din Guvernul României (reprezentând un sfert din Executiv) s-a aflat săptămâna aceasta la Washington, cu ocazia reuniunilor de primăvară ale Grupului Băncii Mondiale și Fondului Monetar Internațional. Pe lângă participarea efectivă la lucrările acestor reuniuni găzduite periodic de instituțiile financiare internaționale majore, vizita a avut și ambiția declarată de a întări dimensiunea economică a parteneriatului strategic cu Statele Unite ale Americii, prin întâlniri cu instituțiile relevante din cadrul executivului american, incluzând aici Departamentul Trezoreriei și la cel al Comerțului, dar și Development Finance Corporation, instituție căreia, în actualul mandat Trump, i-a fost schimbată filosofia de operare de la un mandat de tip “development-first” la un mandat cu o pronunțată tentă geoeconomică, observabilă prin autorizarea explicită de către Congres ca această instituțe să finanțeze mai multe proiecte în domeniul mineralelor critice.

Prezența unei delegații guvernamentale atât de numeroase la Washington este, din punctul meu de vedere, simptomatică pentru o nevoie mai largă și mai acută de a redefini parteneriatul strategic cu principalul furnizor de securitate al României, recunoscut ca fiind “un pilon de neînlocuit” în cea mai recentă Strategie națională de apărare a țării noastre.

Având în vedere noua poziție a SUA în arhitectura de securitate globală, României îi este impusă o reconceptualizare de la o relație închisă – preponderent militarizată, ermetică prin însăși natura sa, definită prin interacțiunea periodică a instituțiilor de forță partenere și a unei lecturi comune asupra mediului de securitate din Europa de Est, la o relație deschisă, flexibilă – preponderent economică, definită de integrarea României în lanțurile valorice, coridoarele strategice emergente (Coridorul Vertical de gaze, dar și Coridorul Nord-Sud prin Inițiativa celor Trei Mări, precum și IMEC, asta dacă situația de securitate din Orientul Mijlociu va permite dezvoltarea acestui proiect, de a cărui cuplare inclusiv vecinii noștri din Ungaria sunt direct interesați) și atragerea de investiții în sectoare „cu mare miză”. Protagoniștii principali nu vor mai fi instituțiile cu caracter militar, ci oamenii politici și mediul de business. O astfel de reconceptualizare pune în dificultate România în mai multe privințe, care derivă în primul rând din diversificarea setului de actori cu care statul român trebuie să dezvolte relații de substanță (tehno-oligarhia ar putea să conteze mai mult zilele acestea la Washington decât relațiile consolidate în timp la nivelul Pentagonului), constrânși de a opera într-un mediu din ce în ce mai competitiv, dar cu resurse din ce în ce mai puține, mai ales temporale.

În interiorul efortului de a reconceptualiza acest parteneriat strategic din mers, după multiple episoade în care am fost luați prin surprindere de deciziile SUA (suspendarea sine die din programul Visa Waiver, raportul Congresului privind alegerile anulate, redimensionarea substanțială a prezenței militare de pe teritoriul României în ciuda acordului bipartizan din Congres care confirmă rolul strategic al Mării Negre, pentru ca mai apoi SUA să solicite ajutor României prin activarea aceleași baze militare – neglijate de Pentagon cu doar câteva luni în urmă – pentru operațiunea “Epic Fury”), câteva aspecte ar trebui, cred eu, lămurite cu prioritate. În încercarea reconceptualizării relației cu Statele Unite de la un parteneriat strategic „închis” la unul „deschis”, apreciez că ar trebui să operăm o serie de schimbări pe 4 paliere: instituțional, economic, de securitate și, în fine, politic, pe care le voi descrie mai jos.

O strategie, sau doar succesiuni de întâlniri și raționalizări post-hoc? Nevoia unui “Proiect Solarium” pentru relația cu SUA, girat de Președinte

Această reconceptualizare pe care nu ne-am dorit-o și despre care este lesne că nu ne este neapărat comodă impune structură în relația bilaterală, focalizare pe întreagă verticală de putere a statului român, prioritizare, disciplină instituțională, dar mai ales un pitch care să convingă, în detrimentul refrenelor cunoscute despre valori comune într-o ordine internațională bazată pe aceleași reguli și definiții unanim acceptate asupra a ceea ce înseamnă risc sau oportunitate. În răspăr cu acest ideal, demersurile executivului de a recalibra relația cu Statele Unite par adesea atomizate între instituțiile statului, iar incapacitatea de a coagula toate instrumentele de putere națională în vederea atingerii unui număr finit de obiective contrastează puternic cu eforturile decidenților români de a prezenta parteneriatul strategic cu Statele Unite ca fiind într-o pe o traiectorie ascendentă. Față de anul trecut pe vremea aceasta, nu părem a duce lipsă nici de acces, nici de oportunități de afirmare, existând pe parcursul ultimului an o serie de dialoguri bilaterale inclusiv la nivel de ministru pentru coordonare sectorială, ba chiar și o participare a șefului statului la reuniunea Consiliului de Pace prezidat de Donald Trump la Washington. Ministrul de externe al României a participat la începutul acestui an la reuniunea găzduită de Departamentul de Stat dedicată mineralelor critice, însă, la finalul tuturor acestor multiple vizite a rămas fără răspuns o întrebare: ce și-a dorit România să obțină și, mai important, au fost atinse aceste obiective? Pe lângă o definire precisă a obiectivelor în relația cu Statele Unite astăzi, ne lipsește disciplina respectării unui calendar pentru atingerea lor, fapt observabil în strategia de comunicare a Administrației Prezidențiale pe marginea vizitei Președintelui României la Casa Albă, caracterizată printr-o perpetuă tergiversare.

Din perspectivă instituțională, este momentul pentru un efort național cu rol de reflecție, integrare și deliberare care să recalibreze poziția României în interiorul unui nou parteneriat strategic cu Statele Unite. Având în vedere poziția sa în statul român, autoritatea politică și poate mai ales prerogativele constituționale, acest efort ar putea fi girat doar de Președintele României, cu scopul de a aduce la aceeași masă toate instituțiile care gestionează mozaicul de portofolii relevante pentru relația cu Statele Unite (apărarea, energia, telecomunicațiile, economia), la care să se adauge reprezentanți ai mediului de business și academic.

Proiectul Solarium, pe care președintele american Eisenhower l-a organizat în 1953, a avut rolul de a răspunde la întrebarea: cum ar trebui SUA să gestioneze competiția cu URSS? Președintele american și-a împărțit echipa de securitate națională în trei grupuri, fiecare reprezentând o viziune diferită (continuarea politicii existente vs. poziție mai asertivă vs. accentuarea descurajării nucleare în detrimentul celei convenționale). După ce fiecare grup și-a prezentat programul, Eisenhower nu a ales unul, ci a combinat idei din toate cele trei, rezultând o strategie americană mai sofisticată, care a combinat descurajarea nucleară cu întărirea NATO și presiune politică globală. Președintele Dan ar putea organiza un astfel de proiect similar sub umbrela Administrației Prezidențiale, în anticiparea schimbării echilibrului de putere la Washington cu ocazia alegerilor parțiale din această toamnă. Un astfel de exercițiu, care să se bucure de autoritatea prezidențială, ar da un semnal de ordine după un an de contraperformanță în plan bilateral. O impune nu doar contextul geopolitic fragil, ci chiar și cel intern, caracterizat de instabilitate la nivelul coaliției de guvernare. Rezultatul Proiectului Solarium românesc ar fi o foaie de parcurs care să includă preferințele, aspirațiile, obiectivele și calendarul României în raport cu Statele Unite ale Americii, promovând o partajare clară a atribuțiilor între instituțiile statului român.

Himera „diplomației economice”

Rezultatele sondajului anual AmCham România 2025 privind climatul de business din țara noastră ne pune în fața unei realități sumbre pentru peisajul de investiții al României: încrederea companiilor a scăzut brusc, de la 45% în 2024 la doar 21% în numai un an. Doar 1 din 5 companii participante încă evaluează climatul investițional ca fiind bun sau foarte bun, un nivel sub cel înregistrat în timpul anului pandemic. Studiul AmCham mai notează și faptul că mediul de afaceri se confruntă cu „incertitudine fiscală și politică, fapt care complică planificarea pe termen mediu și lung”. Aceeași temă o regăsim și în raportul Ambasadei SUA în România din 2024, care deplânge imprevizibilitatea climatului investițional autohton – regulile fiscale care se schimbă rapid, execuția instituțională de slabă calitate și reformele blocate sunt identificate drept riscuri principale pentru investitorii americani în țara noastră. Sunt aspecte cât se poate de pragmatice, îngrijorătoare, în căutarea unor corecții sistemice profunde, pe care statul român nu le poate masca prin delegații fastuoase a unor miniștri la Washington, emisari speciali însărcinați cu promovarea României ca destinație pentru investiții strategice și nici măcar printr-o echipare mai consistentă a unor instituții precum ARICE sau MAE cu instrumente din spectrul diplomației economice.

În loc să încercăm să vindem americanilor ceva ce (încă) nu avem sau, în lipsa unor reforme structurale majore, să riscăm împachetarea unui climat investițional la care mai avem de lucrat într-o strategie de tipul formei fără fond, România ar putea împrumuta un exemplu deja implementat de vecinii noștri de pe flancul nord-estic, de a oferi sprijin instituțional promovării unor povești de succes din mediul de business. Încă din 2024, Ambasada Estoniei la Washington găzduiește un hub de business care oferă instrumente companiilor estoniene de toate dimensiunile pentru stabilirea de contacte cu parteneri din SUA și consolidarea relațiilor, precum și facilități pentru întâlniri de afaceri, prezentări de produse, expoziții și evenimente. Pentru partea americană, hubul estonian oferă informații despre mediul de afaceri autohton, promovând soluțiile de e-guvernare, tehnologiile verzi și securitatea cibernetică și prezentând Estonia ca destinație propice pentru investiții. Este un model practic pe care România îl poate prelua pentru a atrage investiții printr-un contact frontal cu mediul privat, în detrimentul unor relații concentrate exclusiv pe dialog cu agențiile guvernamentale americane, care și-au demonstrat deja interesul tot mai redus de a finanța proiecte de dezvoltare în Europa. Discret, Administrația Prezidențială deja a girat chiar luna trecută, în contextul participării Primei Doamne Mirabela Grădinaru la summitul „Pregătind viitorul împreună” de la Casa Albă, un model de diplomație economică axat nu doar pe declarații de bună intenție, ci pe promovarea exemplelor punctuale de succes românești, prin preluarea în delegația oficială a unui reprezentant al unicornului UiPath.

Imperativul unui dialog susținut cu companiile de tehnologie americană

Unul dintre paliere insuficient dezvoltate ale parteneriatului strategic româno-american este cel al tehnologiilor emergente, în particular inteligența artificială. Analizând agendele celor patru miniștri care s-au aflat la Washington cu scopul întăririi legăturilor economice cu Statele Unite și atragerea de noi investiții, putem constata faptul că niciunul dintre aceștia nu a avansat un dialog cu vreo companie de tehnologie americană. Un astfel de dialog ar fi fost important nu doar pentru semnalizare politică, ci  cu atât mai mult în contextul în care unul dintre membrii delegației, ministrul energiei Bogdan Ivan, a anunțat săptămâna aceasta faptul că România este pregătită să intre în “jocul mare al inteligenței artificiale”, urmând a găzdui consorțiul Black Sea AI Gigafactory. Paradoxal pentru o țară care abundă de resursă umană în domeniul tehnologic și care avea ambiția de a deveni lider regional în materie, dar mai ales în contextul în care România este în bătaia săgeții când vine vorba de folosirea malignă a tehnologiilor cu dublă utilizare de către Federația Rusă pentru a provoca Europa, sub nivelul conflictului armat, parteneriatul strategic cu SUA în domeniul tehnologic nu pare a reuși să țină pasul cu dezvoltarea acestor tehnologii.

Dialogul cu companiile americane de tehnologie este la ora actuală un „unghi mort” în relația bilaterală, dar nu poate să rămână astfel. Companiile de AI constituie la ora actuală printre cei mai influenți jucători politici în SUA, inclusiv în perspectiva alegerilor parțiale. Anthropic, compania care a dezvoltat modelul LLM Claude și a cărui divizie de securitate națională este condusă de fostul consilier pentru tehnologie și securitate al președintelui Biden, aflată în mijlocul unui scandal public cu Departamentul de Război privind utilizarea aplicațiilor AI pe front, a investit 20 de milioane de dolari pentru a sprijini candidați care, dacă vor fi aleși în această toamnă, vor reglementa inteligența artificială. OpenAI este de asemenea foarte activă în finanțarea Super PAC-ului care a strâns nu mai puțin de 125 de milioane de dolari pentru campaniile candidaților pro-inovație, anti-reglementare. La ora actuală, principalul oficial din Departamentul de Stat al administrației Trump care reprezintă un principal interlocutor pentru Comisia Europeană este un fost angajat al Palantir Technologies, apropiat al lui Peter Thiel. României îi va fi tot mai dificil să recalibreze relația cu SUA pe termen mediu și lung fără un dialog susținut cu acești jucători influenți de ambele părți ale eșichierului politic american.

Dincolo de „loiali fără a cere nimic în schimb”

Nu în ultimul rând, avem nevoie de un pilon politic robust care să permită o reconceptualizare a parteneriatului cu Statele Unite, dublat de un vocabular politic al asertivității selective și demnității naționale pe care decidenții să-l utilizeze cu măiestrie în momente cheie, inclusiv cu scopul de a stăvili curentul extremist din România, care se hrănește din fiecare ipostază în care țara noastră pare a rămâne încleștată în ipostaza de client mereu loial fără a cere nimic în schimb și nu de partener al Statelor Unite. Curentul anti-american din România freamătă, iar decidenții români depun efort disproporționat în a convinge partea americană că România merită și nu suficient efort pentru a explica românilor de ce SUA mai sunt într-adevăr acel pilon indispensabil al securității și prosperității noastre nominalizat explicit în strategia națională de apărare.

Lipsa de tonus a dimensiunii politice a parteneriatului strategic româno-american a fost observabilă atunci când decizia rapidă de a permite utilizarea bazei militare de la Mihail Kogălniceanu în cadrul operațiunii „Epic Fury” în Iran, în care s-a investit capital politic substanțial (atât din partea Președintelui României, prin convocarea rapidă a CSAT, cât și din partea coaliției de guvernare, trecând legea în Parlament în mai puțin de 24 de ore de la primirea solicitării) nu a atras nici măcar un „mulțumesc” public din partea vreunui membru al relansatului Caucus Romania din Congresul Statelor Unite, în condițiile în care relațiile cu Congresul reprezentau un punct forte cu care ne mândrim în plan bilateral. Singurul semnal politic de la Washington pentru loialitatea Bucureștiului a fost un apel de mulțumire din partea secretarului de stat Marco Rubio către ministrul de externe al României Oana Țoiu, precum și finalizarea acordului formal pentru programul MECEA și lansarea Romania-United States Exchange Program,  program prin care țara noastră va putea finanța staff-eri ai Congresului american pentru a vizita România. O vizită a secretarului de stat Rubio la București luna viitoare cu ocazia summitului București 9 se lasă așteptată, la fel cum se lasă așteptată – de prea mult timp în raport cu calendarul alegerilor parțiale din SUA – vizita președintelui Dan la Casa Albă.

În loc de concluzie

România a fost mult timp confortabilă în rolul de aliat model pentru SUA – disciplinat, tăcut, recunoscător. Acel rol s-a epuizat odată cu vechea ordine transatlantică. Washingtonul de astăzi nu mai răsplătește loialitatea tăcută: răsplătește claritatea, inițiativa și capacitatea de a propune. Un Proiect Solarium românesc, girat de Președinte, nu este un lux birocratic sau o comisie pentru a îngropa o problemă de creativitate instituțională, ci condiția minimă pentru ca România să nu mai fie luată prin surprindere de fiecare cotitură a politicii americane. Da, dimensiunea economică a parteneriatului este astăzi decisivă, dar tocmai aici se vede cel mai limpede decalajul dintre discurs și fapte: vorbim mult mai mult despre diplomație economică decât reușim să arătăm prin rezultate concrete, fie că e vorba de reforme interne care să facă România cu adevărat atractivă pentru capitalul american, fie de un dialog structurat cu acei jucători privați – de la marile companii de tehnologie la fondurile de investiții – care astăzi cântăresc la Washington cât instituțiile clasice (Pentagonul, comunitatea de informații) cu care România a fost obișnuită să construiască relații durabile. Fără acest salt de la retorică la execuție, de la vizite și eforturi instituționale atomizate la strategie, riscăm să rămânem un partener care cere să fie luat în serios afară fără a-și fi făcut, mai întâi, temele acasă.