Ce urmează?

 Cetățenii României asistă acum la scene curente de abuzuri și nepricepere. La prima vedere, ele sunt grotești și pot amuza, numai că ating viața fiecăruia și prefigurează alte scene.

Bunăoară, președintele se laudă că „s-a suit în capul psd-iștilor”. Dar „isprava” sa nu este altceva decât împiedicarea unor eforturi indispensabile pentru România.  De pildă, efortul de a normaliza justiția. Căci este la mintea cetățeanului care nu are ceva de ascuns că justiția existentă nu face față la devalizări de resurse, îmbogățiri frauduloase, comercializarea de ființe umane și la întinsele nedreptăți.

În plus, în România de azi s-a ajuns să nu mai conteze faptul că doar în cazuri patologice un parlamentar ales pe o listă se poate trezi pe lista opusă. Președintele, neștiind pesemne că unde nu-i legitimare nu este democrație, a reușit astfel să distrugă majoritatea care a fost votată de cetățeni în ultimele alegeri parlamentare. Uimitor, el cere PNL-ului „să vină cu idei”. Adică cum? Dai foc la casă și ceri altuia să facă iute ceva? Iar apoi, ca o culme a ridicolului, spune că PNL nu „va mai fi lăsat de capul lui”!

Ceea ce juriștii americani au numit „președinție africană” – o președinție care se ocupă doar de perpetuare, cu indiferent ce mijloc – pare depășit. Africanii menajau uneori aparențele. La noi, odată cu „suitul în cap”, nu mai contează nici Constituția și nici voința cetățenilor, chiar dacă prețul este desfigurarea instituțiilor.

Dar dacă parlamentarii sunt mutați ca marionetele, despre ce stat mai vorbim? Tocmai la treizeci de ani de la salutarul decembrie 1989? Nimic nu dă drept cuiva de a folosi parlamentul ca o plastilină, profitând de instituțiile de forță. Nimic nu-i dă drept să substituie un partid.

Nu am admirat PSD-ul. Am simțit deja de pe timpul Convenției Democratice că social-democrații sunt penetrați de carieriști. Am și pătimit, precum alții, din partea unor aventurieri care conduceau PSD-ul pe când eram în coaliția USL.

De cealaltă parte nu prea mai sunt liberali, ciocoismul fiind caracteristic. „Liberalii” de azi, rudimentari și nedemni,  vor să fie aduși la guvernare nu de votul cetățenilor, nu de un program superior, nu de valoarea reprezentanților, ci de președinte și de noua Securitate.

Așa stând lucrurile, nimic nu mă împiedică însă să spun, cu toată obiectivitatea, că sunt patru pași noi făcuți în context de guvernarea recent curmată. Este vorba de profilarea motorului consum intern pentru economie, inclusiv prin mărirea veniturilor populației; de normalizarea justiției prin legi care să o scoată din aservirea actuală față de „șef”; de desființarea „statului paralel”, ce reia maleficul „stat profund”, la care tot felul de impostori ajunși la decizii apelează de la Carol al II-lea încoace; și de restabilirea controlului instituțional asupra resurselor naturale.

Cei patru pași aveau nevoie de strategie riguroasă, cu altă selecție a demnitarilor și informare mai bună a populației. Dar aici începe o altă discuție. Căci devine tot mai clar că primii miniștri  și miniștrii dubioși ai ultimilor ani au fost stabiliți tot ocult. Se și pune întrebarea tristă: unde este ceea ce au votat cetățenii?

Pașii amintiți rămân însă un prag istoric, în pofida abundentelor perorații. Ei țin, între altele, de direcția luată de lumea de azi. O maximă  ce conduce oamenii într-o țară avansată este grăitoare: „Canada va fi o țară puternică atunci când canadienii din toate provinciile se vor simți acasă în orice parte a țării și vor simți că țara lor, Canada, cu tot ceea ce are, le aparține”. Și nu doar în America de Nord se gândește astfel! Dacă se ia după politrucii ei de azi și se plasează în afara  cursului luat de modernizare, România va plăti iarăși din greu.

Un înțelept obicei în SUA este acela al „controlului din partea faptelor (facts checking)”, aplicat prompt declarațiilor. Nu le-ar strica decidenților actuali din România să învețe că ei pot citi la microfoane verzi și uscate, dar faptele contează. N-ar strica să înțeleagă că poți „câștiga” o bătălie „politică”, poți „câștiga” alegeri, dar, mai degrabă sau mai târziu, survin  întrebări.

Ai câștigat curat sau falsificând orice? De la numărătoarea voturilor prin militarizare și referendumuri pe întrebări de răfuială, în care, așa cum s-a văzut, și inițiatorul se încurcă, la reducerea la tăcere a contracandidaților prin șantaje și încarcerări, instrumentând procuratura și serviciile secrete.

Iar dacă ai câștigat, ce faci? Cum obții cooperarea și motivarea unor oameni care știu ce abuzuri și falsuri ți-au presărat calea și care năzuiesc, totuși, la o democrație curată?

Conform indiciilor, deznodământul alegerilor din 2009 a depins de sufragerii, de voturi în ambasade și de numărătoarea voturilor. În 2012, s-a călcat în picioare un referendum în care peste 12 milioane de cetățeni au spus „nu” unui președinte nepotrivit. De fiecare dată, cetățenii aveau să regrete amarnic. Nu va fi altfel nici după abuzurile de acum.

Deocamdată, însă, după „suitul în cap”, chemarea „să vină cineva cu idei” și promisiunea „nu vă mai las de capul vostru”, contează ceea ce urmează. O seamă de indicii sunt, din nefericire, categorice.

România a ajuns campioană mondială la emigrări în timp de pace. Doar în 2018, au emigrat un sfert de milion de cetățeni! Neîncrederea în viitor – ca siguranță a veniturilor, a triumfului dreptății în justiție, a șanselor la educație – este mai mare. Performanțele scad. Emblematic, la ultimele Jocuri Olimpice (2016) România a înregistrat cele mai slabe rezultate din istorie. Alte țări  controversează, dar creează și se dezvoltă. Decidenți ai României actuale lovesc fără scrupule, călcând  în picioare orice.

Actualul președinte a adunat fapte care, în democrații, atrăgeau demult trimiterea acasă. Destul să luăm în seamă dispariția în vacanțe exotice, reducerea politicii externe la excursii, aberația „guvernului meu”, instrumentarea procuraturii în dauna statului de drept, reluarea condamnărilor politice, apelul la „mișcarea străzii” ca sursă de drept, sustragerea de la restituirea de venituri necuvenite, împiedicarea funcționării instituțiilor, umplerea de funcții de forță cu inși care au adus servicii personale, tolerarea comerțului cu ființe umane. Și, desigur, încălcarea Constituției și discreditarea țării în declarații externe! S-a ajuns în situația în care, așa cum spunea un intelectual ceh, „nu trebuie să-i ataci pe români, o fac ei înșiși acum, prin aleșii lor!”.

Nu se face politică nici ca să faci excursii, nici ca să te îmbogățești, ci ca să aplici un proiect chibzuit. În țara ce rămâne un exemplu, Germania zilelor noastre, proiectul de societate este condus de perspectiva creștină a “demnității umane” și promovează “valorile fundamentale derivate: libertatea, solidaritatea și dreptatea” (vezi Angela Merkel, Machtworte. Die Standpunkte der Kanzlerin, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2010, p.109). Un asemenea proiect este cultivat.

Ce proiect când la responsabili lipsește capacitatea de a-l articula? Și „România normală” și „România educată” sunt încropeli pentru amatori de vorbe goale, dacă nu cumva simple ofense. În definitiv, cine trebuie adus la normal? Cine este de educat? La ieșirea din austeritate, din degradarea instituțiilor și din stagnarea externă, oamenii „șefului” nu au venit cu vreo idee, ci cu blocarea brutală. Iar aceasta nu este „politică”, cum se crede, ci doar o apucătură suburbană.

Este destul să observăm că în țara europeană cu democrația cea mai solidă de astăzi nu obstinația creștin-democrație versus social-democrație contează, ci abordarea mai bună. Înșiși cancelarii federali au criticat uneori opoziția că nu a elaborat suficient alternativa. Personalități explicit conservatoare (cum a fost Frank Schirrmacher, Ungeheurliche Neuigkeiten, Blessing, München, 2015) nu au ezitat să preia teme social-democrate, precum demnitatea persoanei, și să o declare răspicat.

La noi, este adevărat, nu avem creștin-democrație, dar avem pretinși „populari” avizi să croșeteze în culise. Cum se observă ușor, nici nu discută decât parvenirea! Un cercetător de peste ocean a scris recent despre comportamentul politic al animalelor. La noi a devenit actuală tema absenței civismului în politică.

Cine face politică la propriu se ocupă și de ultimul cetățean. Unde este reacția președintelui la abuzurile inșilor pe care i-a desemnat? Unde este o vizită la un azil de bătrâni sau la oropsiții de sub penibilul său mandat? Unde este credo-ul democratului – “nu sunt de acord cu opinia ta, dar nu voi precupeți nici un efort ca tu să-ți poți exprima opinia”? Pentru un om responsabil, politica nu este numai campanie de realegere, indiferentă la efecte, nu este doar “luptă” pentru a-i discredita pe alții.

Îți poți considera concetățenii cum vrei, numai să fie simetrie. Cine vorbește despre profesorii săi se poate aștepta ca și unii dintre aceștia să înceapă să vorbească. Cine cere ca altul să demisioneze, trebuie să se aștepte să i se ceară și lui demisia, după cinci ani de zero realizări proprii. Aceluia i se poate aminti că, datorită nepriceperii, corupția, mare, mijlocie și mică, bate recorduri. Iar cine acuză plagiatul, ce este, desigur, furt, trebuie să fie consecvent și să denunțe orice hoție.

Cine intră în politică se preocupă de soluții în interes public. O reflecție atrage atenția: “Limba comună, valorile imperative, orientările demne de încredere, conștiința rădăcinilor istorice și fundamentele culturale, legate cu un patriotism deschis spre lume” țin laolaltă o societate modernă (Was eint uns? Verständigung der Gesellschaft über gemeinsame Grundlagen, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2008, p.22). La noi, președintele s-a preocupat de persoana sa. Care dintre decidenți s-a mai luptat prin instanțe, cu concetățeni, pentru cauze meschine?

Cu desăvârșit bun gust, Helmut Schmidt își petrecea concediul într-o construcție personală, ridicată pe credit în locurile natale, Helmuth Kohl pe malul unui lac, Angela Merkel într-o comunitate lângă Berlin, ca să nu vorbim de alții. Nimeni nu i-a găsit în ipostaze jenante, dictate de lacune civice.

În seara victoriei la alegerile prezidențiale din 2014 am vorbit cu unul din liderii Forumului Democrat German, pentru a-i transmite felicitările de rigoare. Îmi voi aminti mereu reacția lui: “Andrei, așteaptă să vezi!”.

Într-adevăr, se ia razna când se iese din citirea de foi insipide. Și nu poți să nu te întrebi: de unde disprețul pentru “niște evrei”, de unde tema “scoaterii din România” a social-democraților, de unde restrângerea educației la formarea de „competențe”, de unde tema “eșuării” unei guvernări cu creștere economică, măriri de venituri și eforturi de restrângere a abuzurilor, de unde alte aberații?

Oricât este de neplăcut, cine a citit destul își amintește aproape implacabil că în Mein Kampf–ul lui Hitler și în diatribele lui Goebbels, evreii sunt stigmatizați și se cere “anihilarea” și “distrugerea” social-democraților. Și unii și alții aveau să fie loviți până în pânzele albe. Nu poți să nu-ți amintești – când vezi ce s-a înțeles din „competențe” și obstinația de a le socoti unica țintă a educației, pe care o ironiza deunăzi o jurnalistă – articolul 20 din programul din 1934 al național-socialismului. Nu poți să nu-ți amintești ideea după care trebuie să tăgăduiești, total și împotriva probelor, orice realizare a rivalului,  propusă de funestul Hjalmar Schacht. Nu poți ocoli murdăriile Europei anilor treizeci când te întrebi de unde prostul gust .

După ce a fost colonizată cu tema „penalilor”, creată, de altfel, de penali cu acte, apoi de isteria haștagistă,  România se trezește încurajată acum, prin aceleași abuzuri și falsificări, la o abrutizare a relațiilor din societate. Nu se înțelege că la democrație nu se ajunge cu limbajul de școală generală: “acela chiulește”, “este corigent”, “este înșurubat” etc. Cum nu se ajunge nici cu isterie și nici cu abrutizare! Nu se înțelege că România are nevoie de cu totul altceva – de valorificarea meritocratică a cetățeniei fiecăruia, nu de violența sectară a diletanților.

Helmut Kohl cerea integritate și în cele mai dezavantajante situații (vezi Heribert Schwan, Tilman Jens, Vermächtnis. Die Kohl-Protokole, Heyne, München, 2014, p.199). Unde este la noi integritatea? După ce i-a defăimat pe rivali, președintele le revendică meritele. Acum el vrea să-și adjudece succesul repurtat de guvernul care a exercitat președinția europeană, încât un responsabil francez a putut vorbi de “schizofrenie” în politica autohtonă!

Parlamentari germani mărturiseau că dacă în Germania s-ar fi descoperit protocoale între procuratură, judecători, servicii secrete, precum cele semnate din România anilor 2009-2018, oamenii “ar fi luat foc”. Se poate înțelege! În democrații propriu-zise, justiția este o valoare respectată la propriu. Contează nu doar sentințele din tribunale, ci și calea pe care s-a ajuns la ele.

Ceea ce se petrece în România ultimilor ani agravează întrebarea:  de ce se înlocuiește necesara democratizare cu instrumentarea noii Securități și a procurorilor? De ce se înlocuiesc rezultatele alegerilor mature, în respectul voinței politice a cetățenilor, cu securismul? De ce sub președintele care se bate în piept cu cărămida  anticomunismului s-a ajuns la cel mai securist stat în timp de pace?

S-a mai încercat schimbarea acestei țări cu asmuțire și „luptă”. De ce s-ar reuși cu noii neisprăviți? De ce nu se merge cu democrația curată cerută la 1918 și reangajată în decembrie 1989? Nicăieri în lume nu sunt în jur doar îngeri. Dar un democrat îi ia pe ceilalți drept concetățeni sau măcar oameni. Iar cine se pretinde creștin și se lasă filmat mergând la biserică, cu atât mai mult!

Poate că din motive aruncate pe piață – incapacitatea efortului propriu, absența clarității, caracter îndoielnic, amatorism  agresiv – mulți nu ar fi votat  cu un competitor sau altul. Dar este de întrebat: de ce scoaterea din joc a contracandidaților în preajma jocului pe terenul democrației?

Ce a rămas, de fapt, pe teren? Cultura nu intră în discuție, nici capacitatea de analiză și de proiectare, căci s-ar cere prea mult. Nici măcar integritatea și respectul exemplar al legii! Au rămas citirea de platitudini, ca pentru ignoranți, excursiile și descurajarea dezbaterilor într-o epocă în care țările comparabile cultivă idei, inovații și iau distanță.

Astăzi vedem că nu s-au înțeles reformele, câte sunt după 1989, care se cereau continuate de decidenți capabili. Devine clar ceea ce consilierii șoptesc amicilor în București: nu se pricepe de fapt nici Constituția!

Nu iese mai nimic fără cultură și fără cultură civică. Un ilustru cancelar federal le pretindea decidenților să citească necontenit (Auf eine Zigarette mit Helmut Schmidt, Kiepenheur & Witsch, Koln, 2016, p.108-114). Mentalitatea suficientă, fie ea și drapată sub gesturi de vătaf înțepenit de provincie, nu rezolvă ceva. Ea este anacronică. România nu se va putea reface decât dacă la deciziile ei ajung oameni care se informează continuu, înțeleg destul și concep totul în interes public.